Mituri despre terapie – Terapia înseamnă să îți judeci părinții

Mituri despre terapie

Încă există multe mituri despre terapie. Mi-am propus să iau câteva dintre ele și să le analizăm puțin. Încep cu unul pe care îl întâlnesc des în cabinet. De fapt, l-am întâlnit cel mai des dincolo de cabinet. Și asta pentru că ține oamenii departe de psiholog. L-am citit prin diverse postări, l-am întâlnit printre prieteni, cunoștințe și chiar în familie. Această credință că, să mergi la terapie înseamnă că trebuie să îți judeci părinții. Nimic mai greșit decât asta.

Scopul terapiei este să îți recunoști propriul adevăr pentru a putea să diminuezi sau să elimini o anumită suferință.

Până nu faci asta, nu te uiți sincer la ce ai trăit, cum ai trăit și ce a produs asta în tine, nu ai cum să te vindeci. Scopul terapiei este să înțelegi despre tine azi, ca rezultat a ceea ce ai trăit până acum. Să analizezi trecutul pentru a înțelege prezentul. Și mai mult de atât discuțiile despre copilărie apar în cadrul ședințelor de terapie doar atunci când au legătură cu momentul actual al clientului. Cumva ghidarea spre trecut vine natural atunci când ne dorim să identificăm originea unui simptom, de exemplu un anumit tipar de comportament.

Terapia nu este despre a-ți judeca părinții, este despre a te înțelege pe tine.

Părinții au făcut atât cât au putut ei. Asta știu sigur despre orice părinte, fără să cunosc toate poveștile. La fel de adevărat este că unele acțiuni sau lipsă de acțiuni rănesc. Sigur că un părinte care își bate copilul când face o prostioară, îl bate pentru că se simte neputincios. Și pentru că își pierde controlul și nu știe cum altfel să facă … sau chiar crede că asta îi face bine. Dar asta nu face să fie mai puțin adevărat că un copil care este bătut se simte umilit, rănit, neputincios, furios … furios pe el însuși și pe părinte. Și la fel de adevărat este că ajunge un adult în care rămân înregistrate toate aceste informații.

 

De fapt, cred că pe mulți oameni această teamă inconștientă îi ține departe de terapie, deși ar avea nevoie de un sprijin. Pentru că o parte din ei știu adevărul a ceea ce au trăit, dar le este greu să pună în cuvinte și să lase să se evapore iluzia pe care și-au creat-o pentru a putea supraviețui … iluzia părinților buni.

 

Sursă poza: Roman Kraft @ Unsplash

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

 

Sunt licențiată în Psihologie și în Asistență Socială și sunt fascinată de psihicului uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Am finalizat masterul „Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei” și un program de formare în specializarea ”Psihoterapia integrativă a traumei”. Cred cu tărie că oamenii sunt făcuți să fie buni și să iubească. Unii nu își dau voie. În ei stau bine de pază durerile, fricile, mecanismele de apărare, furia. Toate zidurile pe care și le-au ridicat singuri, pentru că altă dată au trebui să se apere. Altfel nu ar fi putut trăi. Altfel nu știu să trăiască. Dar altfel se poate!
Articole create 502

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.