Cum mulți ani în urmă m-am întrebat cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual. Cum pot oare să facă față emoțional unei astfel de experiențe atât de dureroase? Ce se întâmplă în interiorul lor? Când am început să studiez despre traumă am aflat și răspunsul. A fost unul complex și firește, dureros. Am început să văd și partea nevăzută a acestei dureri.
Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.
Franz Ruppert prezintă în ultima lui carte (2020) cum un tip de traumă duce la un alt tip de traumă. Strategiile de supraviețuire dezvoltate în trauma inițială, deși salvează viața, duc ulterior la riscul unei noi traumatizări pentru că ele presupun reprimarea sentimentelor și perceperea propriilor impulsuri sănătoase ca fiind amenințățoare. Cu cât trauma apare mai devreme în viață cu atât consecințele devin mai persistente pe toată durata vieții. Mai mult de atât, un psihic traumatizat nu mai are capacitatea de a face o diferență între interior și exterior. Între realitate și ficțiune. De exemplu, cel mai mic detaliu le poate provoca un stres. Sau un posibil pericol nu mai este perceput ca fiind pericol. Astfel trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși. Cu acel gol intern pe care nu îl înțelege și pe care simte că nu reușește să îl umple.
Trauma identității duce la Trauma iubirii. Ea duce la Trauma sexualității. Apoi la Trauma provocată de propria agresivitate (Franz Ruppert, 2020). Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”. (Franz Ruppert, 2020).
Printre situațiile clar traumatizante sunt incluse și experiențele directe de ameninţare sau abuz sexual.
De asemenea, violul și bătaia severă sunt considerate ca având riscul cel mai mare de dezvoltare a sindromului de stres posttraumatic 49%, respectiv 31,9% (Brelsau, 1998). O situația traumatică este cu atât mai profundă și complexă dacă agresorul este o persoană în care victima are încredere (așa cum se întâmplă în cazul copiilor agresați fizic de un părinte și/sau agresați sexual de o persoană cunoscută în grija căreia se află).
Traumele duc cu siguranță la negare, anestezie emoțională și disociere. Și ele sunt efecte care rămân ulterior în viața victimei. Reacțiile simptomatice în cazul abuzului sexual sunt cu atât mai mari cu cât a apărut mai devreme în viața copilului, a fost mai sever (s-a folosit forța), agresor a fost cineva din cercul apropiat, frecvența a fost mai mare și au existat mai puțini factori protectivi și corectori.
Printre efectele pe termen lung au fost identificate niveluri mai ridicate de vinovăție, rușine, auto-culpabilitate, tulburări de alimentație, somatizări, anxietate, disociere, negare, probleme sexuale și probleme relaționale. Simptomele supraviețuitorilor abuzului sexual survenit în copilărie sunt observate în idei suicidare, tulburări de somn și tulburări alimentare. Supraviețuitorii pot avea dificultăți în a povesti abuzul, gândesc negativ despre ei înșiși și ajung după ani de zile funcționând în acest mod, să dezvolte sentimente de lipsă de valoare și astfel să îi evite pe ceilalți pentru că cred nu au nimic de oferit (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study).
Disocierea este “esenţa traumatizării”.
Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual? De mult ori victimele abuzului sexual se disociază pentru a se proteja de impactul psihologic. Disocierea este un mecanism inconștient care ajută victimele să gestioneze trauma. Ea este o deconectare mentală de corp și de emoţii. Ca adulți, victimele pot folosi în continuare acest mecanism de apărare atunci când se simt nesiguri sau amenințați. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual din copilărie, disocierea poate include sentimente de confuzie, sentimente de dezorientare, coșmaruri, flashback-uri, dificultăți în a ”simți”, negarea și reprimarea abuzurilor sexuale.
Adulții care au fost victime ale abuzului sexual în copilărie pot întâmpina dificultăți în stabilirea relațiilor interumane, dificultăți create de neîncredere, frica de intimitate, frica de a fi diferit sau ciudat, dificultatea de a stabili granițe interpersonale, comportamente pasive și implicarea în relații abuzive.
Feinauer, Callahan și Hilton (1996) au examinat relația dintre capacitatea unei persoane de a se adapta la o relație intimă, depresie și nivelul de severitate al abuzului din copilărie. Studiul efectuat pe un eșantion de 737 de femei adulte a arătat că, cu cât severitatea abuzului sexual a fost mai mare (contact sexual, forță, abuzator din mediu apropiat) cu atât capacitatea de a crea relații intime a scăzut. De asemenea studiul a arătat că, cu cât un supraviețuitor s-a putut adapta mai bine la relațiile intime, cu atât s-au inregistrat niveluri mai scăzute de depresie, indiferent de gravitatea abuzului.
Prin urmare, relațiile intime bune pot fi benefice pentru supraviețuitori, oferindu-le siguranță, experiențe interpersonale și reconectare.
Și psihoterapia poate ajuta o victimă a abuzului sexual (indiferent cât de recent sau foarte îndepărtat a fost) să își vindece această parte și să recapete contactul cu propriul corp și propriile emoții. Pentru că ambele sunt necesare pentru a ne simți bine cu noi, în interiorul nostru. Cum mai exact ajută terapia? Voi reveni în curând.
Sursă poza: Ian Keefe @ Unsplash
