Când am început să studiez despre traumă, în urmă cu câțiva ani, am descoperit o nouă lume … de fapt o nouă EU. Care nici nouă nu era. Era doar eul meu real. Cel ascuns în mii de frunze de ceapă pe care le dezvoltasem ani la rând ca să mă protejez. Și m-am protejat pierzându-mă. Mi-e cunoscută trauma mai mult decât mi-aș fi dorit. Pentru că, adesea, cei care o studiază dedicat au și trăit-o. Și studiind se tot găsesc pe ei. Să intru în lumea această a cunoașterii despre traumă a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine. Încă studiez și încă mă caut și dacă e ceva ce pot să vă recomand este să începeți și voi. După miile de frunze de ceapă te poți regăsi pe tine cel real. Nu cel care a trebuit să devii pentru a supraviețui experiențelor pe care le-ai trăit. Ultima carte a lui Gabor Maté, ”Mitul normalității”, mi-a udat puțin câte puțin exact această credință care s-a implantat în sufletul meu în ultimii ani.
Cartea ”Mitul normalității” este un foarte bun început să pornești să aflii despre tine.
Adesea recomand aici cărți bune, aceasta este cea mai cea pe care am citit-o până acum. Și credeți-mă am citit enorm despre traumă în ultimii ani. Ce veți găsi în această carte este un răspuns la căutarea de a afla despre natura umană. Despre nevoile umane și modul în care fizicul și psihicul nostru ne arată că suntem un tot. Veți înțelege citind ce ne ajută să ne dezvoltăm și ce ne împiedică să o facem. Veți afla că vindecarea este posibilă atunci când corpul ne vorbește prin bolile noastre. Gabor Maté scrie despre traumă într-un mod foarte clar și ne explică cum apare, de ce, care sunt efectele, cum ne ajută să ne uităm la ce am trăit și ce înseamnă să ne vindecăm durerile cele mai ascunse.
”Semnificația cuvântului traumă în limba greacă este ”rană”. Fie că ne dăm seama sau nu rănile noastre sau modul în care le facem față sunt cele care ne dictează o mare parte din comportament. Ne modelează obiceiurile sociale și ne formează modul în care gândim despre lume. Ea poate chiar să determine dacă suntem sau nu capabili să gândim rațional în chestiuni de cea mai mare importanță pentru viața noastră. Pentru mulți dintre noi, traumă se arată în parteneriatele noastre cele mai intime, provocând tot felul de necazuri relaționale”.
Trauma ne înstrăinează de prezent și de noi înșine.
”Trauma, în special traumă severă, impune o viziune asupra lumii, colorată de durere, frică și suspiciune: o lentilă care distorsionează și ne determină viziunea pe care o avem asupra modului în care sunt lucrurile în realitate. Sau poate, prin simpla forța a negării, traumă poate să genereze o perspectivă naivă roză, care ne orbește în fața pericolelor reale și prezente – un strat care ascunde temeri pe care nu îndrăznim să le recunoaștem. Se poate ajunge, de asemenea, să respingem realități dureroase prin obișnuința de a ne minți pe noi înșine și pe ceilalți”.
”Ceea ce simte [copilul] înainte de a putea gândi este un factor puternic determinant al genului de lucruri pe care le va gândi atunci când gândirea devine posibilă”.
Firește și Gabor Maté scrie în cartea ”Mitul normalității” despre importanța absolută pe care o are atașamentul în viața noastră. Tipul de atașamentul care se dezvoltă (în special) cu mamele noastre crează premisele, solide sau nu, pentru tot ce va însemna dezvoltare, învățare, comportament și sănătate … sau lipsa lor. Cartea nu este nici pe departe un mod în care părinții sunt învinuiți și puși la perete pe coji de nucă. Din contră, este foarte clar și în detaliu prezentat modul în care societatea a contribuit la stresul suplimentar al părinților. Părinți care tot oameni sunt și ei, cu durerile și limitările lor. Vinovăția nu ajută, din contră. Cunoașterea și înțelegerea, da.
”Mitul normalității” este o carte care face lumină în lumea aceasta a ”parentingului” de azi. O lume prea încărcată de presiuni și neclarități.
Partea a II-a a cărții abordează cuprinzător ceea ce înseamnă ”nevoile copiilor”. Ce mi-a plăcut deosebit de mult a fost faptul că sunt incluși deopotrivă și mama, și tatăl în viața copilului. Care este rolul fiecăruia și cum este nevoie de amândoi pentru binele copilului. Cu atât mai mult cu cât ”tribul” nu mai există azi. Așa cum spun cu fiecare ocazie, ”pentru ca mama să poată să fie disponibilă pentru bebelușul ei este nevoie ca tatăl să fie acolo, prezent, implicat și disponibil pentru mamă”.
Este introdusă și o parte destinată subiectului ”dependență” care face lumină în întuneric.
Cred că trăim vremuri în care dependența este atât de diversă și răspândită încât este absolut necesar să înțelegem ce este cu ea. Și este timpul să nu o mai privim ca pe o ”boală” sau ca pe o simplă alegere. Dependența este doar o formă prin care oamenii în durere încearcă să se descurce cu ceea ce simt. Este un efect al experiențelor adverse trăite în copilărie. ”Nu întrebați de ce există dependență, ci de ce există durere”. ”Nu a fost identificată niciodată – și nici nu va fi identificată vreodată – o genă a dependenței. Este posibil să există o anumită colecție de gene care să predispună oamenii la susceptibilitate. Dar o predispoziție nu este același lucru cu o predeterminare”.
”Dependența este un proces psihologic, emoțional, fiziologic, neurobiologic, social și spiritual complex. Ea se manifestă prin orice comportament în care o persoană găsește o ușurare sau o plăcere temporară și după care, prin urmare, tânjește, dar care, pe termen lung, îi aduce sieși și altor persoane consecințe negative și, cu toate acestea, persoana refuză sau este incapabilă să renunțe la el. În consecință, cele trei caracteristici principale ale dependenței sunt următoarele:
– ușurare sau plăcere pe termen scurt și, prin urmare, dorință;
– suferință pe termen lung pentru sine sau pentru alții;
– incapacitate de a te opri [din acest comportament]”.
În carte veți citi și despre bolile psihice și ce greșim în raport cu el. Despre stres, societate, cultură, politică, rasism și … de ce femeile o duc mai rău.
Ultima parte a cărții ”Mitul normalității” este una care oferă soluții și căi spre vindecare. După ce înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și ce mai este azi prezent în interiorul nostru, proiectat și în exteriorul nostru, este timpul să vedem că avem și toate resursele pentru a ne regăsi. Cum adesea le spun clienților mei, ”cum am avut în interiorul nostru toate resursele să supraviețuim durerilor pe care le-am trăit, avem și toate resursele să ne vindecăm și să ne aducem bine”.
”Când vorbesc despre vindecare, mă refer doar la o mișcare naturală spre întregire. Observați că nu o definesc ca fiind starea finală de a fi complet întreg. Sau ”iluminat”, sau orice alt idel psihospiritual similar. Este o direcție, nu o destinație; o linie pe o hartă, nu un punct. Vindecarea nu este sinonimă nici cu autoperfecționarea. Mai aproape de adevăr ar fi să spunem că este autorecuperare (…). Atunci când ne vindecăm suntem angajați în recuperarea părților din sine pe care le-am pierdut, nu încercăm să le schimbăm sau să le ”îmbunătățim”.
4 principii ale vindecării și cele 5 forme de compasiune: câteva principii de vindecare.
În ”Mitul normalității” Gabor Maté scrie despre cele 4 principii ale vindecării: autenticitatea, autonomia, furia și acceptarea. Și despre cele 5 forme de compasiune: simpla compasiune față de un alt om, compasiunea curiozității și a capacității de a înțelege, compasiunea recunoașterii, compasiunea adevărului și compasiunea posibilității.
Cartea cuprinde și exerciții de autoreflecare și de investigare a adevăratului Eu. Dar și detalii despre convingeri, limitări și căi de a le modela. Despre obstacolele care stau în calea vindecării noastre … cum este vinovăția paralizantă. Tind să cred că mulți o cunoașteți. Mai sunt și altele. Veți găsi și multe părți din viața lui. Părți umane și autentice, o dovadă de curaj să dai drumul în lume părților vulnerabile din tine.
”O singură regulă este general valabilă în găsirea adevărului tău unic și special: înveți să te asculți cu răbdare pe tine însuți, să îți dai șansa de a-ți găsit propria cale, care este a ta și a nimănui altcuiva, scria psihologul și vizionarul Wilhelm Reich. Ascultarea ”adevărului nostru unic și special” este una dintre cele mai dificile provocări de trecut în mijlocul zgomotului produs de lumea noastră din ce în ce mai asurzitoare – o lume care ne izolează chiar și când descurajează solitudinea sănătoasă”.
Cartea este publicată de editura Herald și o puteți găsi aici.
