[spu popup=”22027″]YOUR TEXT OR IMG HERE[/spu]Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Ei chiar au motive pentru tot ceea ce fac și ce nu fac. Firește că uneori ne este greu să le descoperim sau să le acceptăm. Noi gândim și reacționăm așa cum putem, cum am învățat de la alții și din experiențele de până acum. Noi avem o privire de ansamblu asupra vieții, așa cum există în fiecare, mai clară, opacă, înfricoșătoare, caldă, liberă sau încătușată. Ei încă învață de la alții și din experiențele lor. Ei nu au o viziune de ansamblu, ei au ziua de azi și instinctul plăcerii.
Faptul că nu suntem tot timpul de acord cu motivele și acțiunile ce le urmează, nu înseamnă că nu sunt importante pentru ei.
Există acest risc de a avea așteptări nerealiste de la copiii noștri. Există situații și contexte în care noi, adulții, greșim, ne agităm, îi încurcăm, îi limităm, deși nici nu ne dăm seama. De exemplu, când le dăm de mici un pic de ciocolată pe buze, că nu le face rău o frimitură. Și nu le face. Dar ei se entuziasmează de simțuri, descoperă un gust nou, adictiv, că doar știm toți cum este cu ciocolată. Apoi ei refuză ciorba de legume și noi nu mai știm ”ce să facem cu ei”. Sau spunem că ne testează limitele când deschid la nesfârșit sertarul cu lucruri periculoase, când strică tocmai globul pe care i-am rugat să nu îl sfărâme, când măzgălesc peretele cu mâna la spate. Dar ei nu ne testează pe noi. Sunt doar foarte curioși, atât de autentici în curiozitatea lor încât nu prea contează ce urmează. Uneori nici nu întrevăd ce urmează … știți ce vă spuneam cu privirea de ansamblu.
Nu luăm copiii în brațe de teamă să nu se învețe și așa refuzăm să le fim alături când au cel mai mult nevoie de noi.
Pentru ei foamea, frigul, căldura, umezeala sub fund, chiar și plictiseala la sol, în căruț, pătuț sunt treburi serioase, nu mofturi. În ciuda sfaturilor bătrânești, dacă îi lași să plângă nu fac plămâni, nu devin rapid independenți. Ei doar renunță să mai ceară iubirea și grija de care au nevoie. Nu sunt neapărat independenți, cât înțeleg că sunt pe cont propriu. Deși copiii prin natura lor sunt vulnerabili și depedenți de adulți pentru a-și putea satisface nevoile.
Ne speriem când îi vedem trântindu-se pe jos, țipând, urlând, lovind, mușcând, aparent fără motiv.
Pentru ei de multe ori e doar modul de a-și descărca supărările, fie cele de moment, fie cele adunate cu câteva ore înainte, fie cele și mai vechi ascunse bine. Poate plânge fiindcă portocala nu e portocalie. Nu înseamnă musai că despre asta e vorba și nici că rezolvăm criza dacă îi repetăm vehement că e portocalie maxim. Au nevoie de exemple de la noi pentru a gestiona furia și au nevoie de sprijinul nostru până își dezvoltă capacitatea de autoreglare.
Ne enervăm că le spunem de mii de ori un lucru, sau îi rugăm să facă ceva și ei reacționează de parcă n-ar auzi bine de fel sau au uitat să se spele în urechi.
Dar nici asta nu o fac din dorința de a testa câtă răbdare mai zace în noi. Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi. Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat. Alteori fiindcă se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta. Iar soluția tot la noi, adulții, se află. Nu zic că este ușor. Părintele este un om și el. Cu timp limitat și resurse limitate, cu griji și nevoi, cu propriile răni nevindecate. Și nu au nevoie să fim părinți perfecți, este în regulă că mai greșim uneori. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să încercăm să îi înțelegem și să căutăm soluții să le satisfacem nevoile.
Sursă poza: Benjamin Manley @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
