Suntem generația de trecere, așa simt eu. Trecere de la modul sever și autoritar în care am fost crescuți noi, la unul permisiv și centrat pe copil cum ne-am fi dorit noi să fi fost crescuți. Nu judec generația părinților noștri. Au făcut ce au fost învățați să facă. Și au făcut tot ce au putut ei mai bine pentru copiii lor. S-a făcut trecerea spre un mod permisiv care pune accent pe copil și asta este fantastic. În același timp dă la o parte ceva vital pentru ei: regulile, limitele și autoritatea părintelui. Și veți înțelege mai bine imediat. Azi vă scriu despre stiluri parentale si impactul asupra copiilor.
În literatura de specialitate veți întâlni mai multe tipuri de clasificări. În lucrul cu părinții m-am axat pe 4 stiluri parentale diferite pe care le-am regăsit în parcursul meu profesional de 11 ani și în viața de zi cu zi: stilul sever, permisiv, nepăsător și antrenor. Niciun părinte nu este 100% într-un stil și străin total de alt stil, dar dacă analizați cu atenție veți vedea care stil vă este mai caracteristic.
Să le luăm pe rând și să analizăm și impactul asupra copilului:
Stilul sever:
Este stilul cunoscut bine de noi, pe pielea noastră, pentru că mulți am fost crescuți de părinți care:
– impun reguli fără a exista explicații și nici posibilitatea de a fi negociate (”așa zic eu”, ”eu decid, tu doar faci”);
– nu permit să fie întrebați ”de ce” și cu atât mai puțin să le fie puse la îndoială deciziile;
– aplică pedepse, de multe ori și corporale și asta fără prea multe explicații (pe principiul: nu e bine să umbli la priză – ai umblat – ți-a dat o palmă și o pedeapsă – atât);
– au foarte mari așteptări de la copii, mai mult, trăiesc prin realizările copiilor;
– critică, jignesc, acuză, insultă, reproșează;
– manipulează pentru a obține ce vor de la copii;
– amenință cu retragerea iubirii (dacă nu faci cum vreau eu nu te mai iubesc, dacă mă superi nu mai vorbesc cu tine etc);
– nu manifestă afecțiune, fiindcă văd afecțiunea ca pe un semn de slăbiciune (principiul ”pup copilul în somn să nu i se urce la cap”)
– nu le vorbesc copiilor despre emoții și nu le permit manifestarea celor pe care le consideră negative (”băieții nu plâng”,” hai că nu ai nimic, nu mai plânge, doar te-ai zgâriat puțin”, ”ți-am zis să nu te joci cu X, ai meritat palma” etc);
– sunt furioși, irascibili, închiși, triști, fără poftă de viață.
Cum sunt copiii crescuți de părinți severi?
– au o mare lipsă de încredere în propria persoană venită din lipsa exercițiului de a decide și din experiența de a li se impune absolut tot ce fac și din lipsa afecțiunii;
– sunt incapabili de autodisciplină și predispuși să intre în relația de adulți cu persoane care le vor domina și le vor trasa parcursul;
– au abilități sociale slabe, își fac cu greutate relații de prietenie sincere și profunde.
Stilul permisiv:
Este stilul pe care sunt expuși să îl adopte mare parte dintre adulți de azi, crescuți de părinții severi de ”ieri”. Sunt părinți care:
– impun foarte puține reguli, când nu lipsesc deloc, și oricum nu sunt foarte stricte;
– oferă libertate foarte mare copiilor de a lua propriile decizii, uneori fără un ghidaj;
– au un nivel de toleranță foarte ridicat, vor răspunde la întrebarea ”de ce” chiar dacă este pusă a 29 oară și părintele mai are puțin și leșină;
– ignoră comportamentele nedorite ale copiilor, preferă să nu vadă că scuipă pe jos, în loc să îi învețe să nu o mai facă;
– se tem de copiii lor, sunt intimidați de ei;
– au așteptări mici de la copii în ceea ce privesc comportamentele și realizările;
– sunt salvatorii copiilor când apar situațiile de criză, rar îi lasă să se descurce singuri;
– se plâng în fața copilului de cât de greu le este sau îi cicălesc permanent pentru a obține ce vor;
– manifestă foarte multă afecțiune față de copil, dar o condiționează (transmit indirect mesajul ”te iubesc când ești bun și ascultător);
– sunt instabili (foarte calmi și permisivi, dar explodează dacă li se ating limitele);
Cum sunt copiii crescuți de părinți permisivi?
– au încredere în propria persoană și își formează un mod propriu de a gândi pentru că au fost lăsați să gândească;
– întâmpină dificultăți în dobândirea autonomiei și independenței (pot rămâne dependenți de părinți și la vârsta adultă);
– sunt lipsiți de autodisciplină;
– au abilități sociale slabe, sunt nesiguri și neascultători, se adaptează cu greutate regulilor societății;
Stilul nepăsător:
– nu impun limite pentru că sunt pasivi;
– sunt nepăsători și neglijează nevoile copiilor (uneori se ajunge chiar la abuz când nu satisfac nici nevoile de bază);
– pasează autoritatea tutelară către altcineva (bunica, mătușa, vecina, fratele/sora mai mare etc);
– au foarte puține cerințe și așteptări de la copil;
– nu recunosc realizările și performanțele copilului; nu îl văd;
– în locul afecțiunii și a timpului petrecut împreună oferă cadouri sau libertatea deplină în fața televizorului sau timpul nemăsurat petrecut pe undeva cu prietenii;
– sunt instabili și extrem de preocupați de propria persoană.
Cum sunt copiii crescuți de părinți nepăsători?
– au o mare lipsă de încredere în propria persoană, emotivi, retrași, nu se văd nici ei cum nici părinții nu i-au văzut;
– au dificultăți în a se implica și adapta în orice domeniu (școală, relații de prietenie, muncă, relații intime);
– se implică în situaţii periculoase şi sunt predispuşi spre un comportament delicvent la maturitate.
Stilul antrenor:
– stabilesc limite și reguli clare; negociază acolo unde se poate cu copilul;
– explică clar și detaliat și oricând este nevoie care sunt motivele pentru care s-au stabilit aceste reguli;
– sunt flexibili, dar consecvenți în tot ce înseamnă reguli ce țin de binele fizic și psihic al copilului;
– le permit copiilor să ia propriile decizii, să aibă un punct de vedere, să aibă opțiuni;
– când apar comportamentele nedorite la copii, folosesc aceste ocazii ca pe o oportunitate de învățare;
– nu se tem de copiii lor sau de exprimarea emoțiilor dureroase;
– respecta nevoile și dorințele copiilor și fac o diferență clară între ele;
– sunt pozitivi în relația cu copilul, relație pe care o formează pe o bază solidă de respect reciproc;
– oferă iubire necondiționată și pun accent pe dezvoltarea emoțională a copilului lor;
– sunt calmi, deschiși, blânzi și optimiști.
Cum sunt copiii crescuți de părinți antrenori?
– au foarte multă încredere în propria persoană, se valorizează și se prețuiesc așa cum a făcut-o și părintele;
– au abilități sociale foarte dezvoltate și capacitatea de autodisciplină;
– se adaptează foarte bine la orice mediu și învață cu rapiditate lucruri noi.
Îmi place să cred despre mine că am ajuns în stilul antrenor. Știu că am stat o vreme destul de lungă în stilul permisiv din dorința de a-mi vedea veșnic copilul fericit, ceea ce este absurd, pentru că inconștient nu îi permiteam să își simtă durerea. Pentru că durerea lui de copil era și durerea mea de copil și eu nu știam ce să fac cu asta. Sunt în schimbare și într-un proces conștient de a fi un model sănătos pentru copilul meu.
Încă lucrez la mine și mai ales la rănile mele pentru a putea să delimitez copilul meu interior de copilul pe care îl cresc și lucrez să îl accept așa cum este și să îl ghidez să devină cea mai bună variantă a sa.
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
Stilul antrenor…la ce anume ar trebui lucrat mai mult..unde gresim cu adevarat…sunt inttrbari care mi le pun tot timpu pt a deveni un bun parinte si pt a avea un copil responsabil educat si fericit
Promit ca imi notez aceasta intrebare si voi reveni cu un raspuns mai amplu, intr-un articol.