Nevoia de a avea relații este o nevoie de bază cu care pur și simplu ne naștem. Oamenii sunt, în fond, o specie socială, așa că avem nevoie de un anumit grad de contact cu alte ființe umane. Iar cei care se arată lumii ca singuratici, ”eu nu am nevoie de alții, doar eu sunt suficient”, cei care evită relațiile cu alții, trăiesc cu un vid interior.
Opusul dependenței de relații și de oameni, nu este însingurarea, este conexiunea.
Unul dintre efectele pe termen lung al traumelor este deteriorarea capacității de a te conecta cu alții. Este așa, cumva, pe drumul nostru în viața asta, am învățat că, să te conectezi cu cineva înseamnă să te doară. Conectarea = relație = durere. Și atunci, ce a spus o parte din noi pentru a ne asigura supraviețuirea? ”Pentru a evita durerea, mai bine eviți relațiile. Rămâi pe cont propriu, doar cu tine, și gata, asta e suficient”. Problema e că nu are cum să fie suficient.
Pentru a nu mai avea nevoie de relații, adică de conexiune cu alții, trebuie să amortești sau să blochezi capacitatea de a simți.
Mânați de această dorință de a nu mai simți durere, ridicăm ziduri. Evităm oameni, blocăm intimitatea, investim tot timpul în tot felul de activități mai mult sau mai puțin productive sau sănătoase. Și facem asta, purtând acel gol în noi. Și oricât am face în exterior, noi doar cu noi și pentru noi, nu se va umple golul, nu vom simți efectul în interior. Pentru că nu este despre asta. Faptul că ne menținem singuri, cu această iluzie că ”și în siguranță”, nu înseamnă că nu simțim durerea. Și dacă totuși reușim să nu simțim durerea, adică să blocăm capacitatea de a simți, atunci nu mai simțim nimic … nici fericirea. E un cerc vicios oricum o dai.
Sigur că atunci când ne permitem să simțim și să ne conectăm într-o relație, devenim și vulnerabili. Dar conexiunea profundă și adevărată cu o altă ființă umană nu are cum să aibă loc fără această vulnerabilitate. Și tocmai atunci când ne permitem vulnerabilitatea într-o relație, adică să ne arătăm așa cum suntem cu adevărat – (nu cum ne străduim să părem, ca să ne apărăm) – atunci găsim conexiunea de care avem nevoie. Și atunci devenim de fapt și mai puternici. Și mai plini.
Când suntem deschiși să stabilim conexiuni reale cu ceilalți, de fapt creăm o conexiune cu noi înșine.
De ce? Pentru că ne lăsăm să fim văzuți și iubiți pentru cine suntem, pentru cum gândim și ce simțim, și așa învățăm că este în regulă să fim exact așa cum suntem. Iar la această iubire de sine autentică și puternică nu putem să ajungem fără a avea relații cu alții. Dacă nevoia noastră umană de bază este să avem relații, atunci cea mai importantă parte a vindecării rănilor noastre emoționale este tocmai să ne permitem să ne deschidem din nou. Până la urmă și rănile tot în relație cu alții s-au produs, tot în relație cu alții se pot vindeca. În fiecare dintre noi există această nevoie arzătoare de a fi iubiți așa cum suntem. Important este să găsim oamenii potriviți să o facă, deschiși să se conecteze cu noi cei reali și să se arate pe ei, cei reali, cei de dincolo de ziduri.
Sursă poza: Jude Beck @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). ♦
