Performanta cere abuz ?

Când am citit articolul scris de Tolontan despre cartea Mariei Olaru și copiii bătuți ai României, m-am îngrozit. M-am înfuriat. M-am scuturat de câteva ori încercând să mă dezbrac de gânduri, căutând să îmi spun că nu-i adevărat … dar știu că este. Am cunoscut o gimnastă, știu suficiente povești încât să nu pot să neg, așa cum am tot citit că o fac alții. Performanta cere abuz, chiar așa, altfel nu se poate ?

M-au îngrozit și comentariile unora care aprobă abuzul asupra copiilor ca metodă de a aduce performanță.

Da, cred că este nevoie de rigozitate, program, reguli, muncă, seriozitate, dedicație, sacrificiu. Dar bătaie, umilință, să calci în picioare bucata aia de om ? Cum să poți? Cu ce drept? Cum te mai numești tu ”om” și cum mai privești victorios la medaliile alea? M-am scuturat iar de câteva ori gândind că citesc despre alte vremuri. Că în lumea asta a mea nu este posibil ca cineva să facă asta, să aprobe sau să scuze oamenii care fac asta. Dar nu, din pacate, încă asta este societatea în care trăim. Încă există oameni încrâncenați după succes, medalii, diplome, renume. Adulți care se comportă ca și cum copiii din mâna lor nu valorează nimic fără titluri și premii. Și îi presează să sacrifice orice pentru asta, la o vârstă la care ei nici nu înțeleg prea bine ce sacrifică.

 

Am stat zilele trecute față în față cu astfel de oameni, mă rog, un fel de a spune ”oameni”. I-am ascultat cum se defineau prin diplome și premii și susțineau fără pic de reținere că succesul cere palme, multe, grele, consecvente. Am înlemnit. ”Oamenii” ăștia acum, în lumea asta, asta în care trăim și noi, învață alți copii un astfel de drum spre succes.

Priveam ”oamenii” ăia și dincolo de ei vedeam copiii pe care îi instruiesc, înghesuiți în suferința lor.

Copii care îi văd ca pe niște părinți, cu atât mai mult cu cât poate chiar nu mai au părinți. Îi idolatrizează până în punctul în care le găsesc scuze pentru comportamentul lor lipsit de orice picătură de umanitate și iubire. Vedeți, asta e marea problemă a performanței prin abuz. Ajungi să crezi cu adevărat că violența ți-a adus succes și mai mult, să o aplici fără regret, pe alți copii dornici de succes. De fapt același lucru se întâmplă și cu educația parentală abuzivă.

 

Da, sunt convinsă că Maria Olaru a scris o carte incomodă. Nu doar pentru antrenorii din ea, ci și pentru părinții care implementează violența ca metodă de educație. Și pentru profesorii care fără țipăt, frică, șantaj nu pot face copiii să asculte, riscând de fapt să nu audă. Și pentru atrenorii care nu sunt capabili să aducă performanță fără teroare.

 

Da, nu știu eu cât adevăr există în acea carte, dar din păcate știu sigur că încă sunt ”oameni” care caută succesul cu palmele lipite pe existența fragilă a copiilor și momentan mă rog ca băiatul meu să nu își dorească performanță în vreun sport sau dans sau cine știe ce altă formă de artă a durerii.

 

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

Sunt licențiată în Psihologie și în Asistență Socială și sunt fascinată de psihicului uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Am finalizat masterul „Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei” și un program de formare în specializarea ”Psihoterapia integrativă a traumei”. Cred cu tărie că oamenii sunt făcuți să fie buni și să iubească. Unii nu își dau voie. În ei stau bine de pază durerile, fricile, mecanismele de apărare, furia. Toate zidurile pe care și le-au ridicat singuri, pentru că altă dată au trebui să se apere. Altfel nu ar fi putut trăi. Altfel nu știu să trăiască. Dar altfel se poate!
Articole create 531

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.