Presiunile parentingului modern

Presiunile parentingului modern

Hai, mai lasă-mă cu parentingul ăsta modern că prea e greu și obositor. Îmi spune o prietenă, râzând, în timp ce își pupă copilul lipit de brațele ei. Și am înțeles exact la ce se referă cu presiunile parentingului modern.

N-ar trebui să fie greu, dar uneori este.

Copiii îți ridică provocări la fileu când fac crize de furie, refuză să mănânce, dorm noaptea cu prea multe întreruperi, au achiziții în dezvoltare care îi fac dornici de cuibărit în brațe cât e ziua de lungă, vor să dețină controlul, devin irascibili când nu știu cum să gestioneze emoțiile și situațiile noi care le schimbă ritmul vieții.

 

Presiunile apar când nu înțelegem normalitatea unor comportamente și le catalogăm ca ”alint și fițe” și ne temem că o să li se urce la cap atenția noastră sau și mai grav o să ni se urce ei în cap. Apar și când îi ascultăm pe cei din jur care cer să avem un copil cuminte și ascultător (fiindcă inevitabil există cineva), dar nu iau în calcul vârsta, mediul, nevoile, circumstanțele în toată complexitatea lor și mai mult insistă să ne convingă ca asta nu se poate doar cu iubire, atenție și respect, ci mai degrabă cu impunere, forță și ceva agresivitate.

Presiunile nu apar fiindcă parentingul modern este dificil de implementat.

Apar datorită extremității la care ajungem noi când nu ne mai permitem greșeli. Când uităm că suntem oameni imperfectibili. Nu va rămâne copilul traumatizat pe viață dacă nu am mai putut și am ridicat tonul azi. Dacă asta este o excepție de la regula în care nu țipăm la copil, nu îl bruscăm, nu îl lovim. Dacă mă citiți de ceva vreme stiți că sunt vehementă în ceea ce privește violența împotriva copilului, chiar și verbală, chiar și o palmă la fund. La fel de sigură sunt că o ieșire nepotrivită, izolată, însoțită de un „îmi pare rău” foarte sincer oferit copilului. Îl invață o lecție bună despre realitatea în care trăim. Despre faptul că este uman să greșești si la fel de uman să te îndrepți după.

Presiunile apar atunci când ne dorim să fie fericiți cu orice preț, mai ales când copiii mici din noi urlă a nefericire.

Dar nu vor fi mereu, nu au cum. Unii părinți … eu sigur … sunt atât, atât de preocupați ca proprii copii să fie fericiți și netraumatizați, încât uneori văd o posibilă traumatizare în orice. Adevărul e că viața nu oferă doar bine, frumos și înțelegere, și este în regulă să învețe asta din timp. Nu să permitem să fie abuzați, chinuiți, jigniți, dar să îi lăsăm să învețe să se adapteze la viață așa cum este ea.

Presiunile apar când schimbările prevăzute și mai ales neprevăzute te prind cu garda jos. Atunci te lupți cu prea multe, în timp ce te macină vinovăția că nu faci suficient pentru copil. Fie că este vorba de întoarcerea la muncă, divorț, înscrierea în colectivitate, apariția unui copil sau dispariția lui. Ți se mută pentru o vreme atenția „doar pentru el” la o atenție pe care o împarți și cu altcineva, sau cu altceva. Și nu doar copiilor le este greu la trecerea asta. Le e și părinților, mai ales din teamă să nu le fie copiilor prea greu.

Presiunile apar când nu faci loc pentru tine, orice ar însemna asta:

O baie în liniște. 30 de minute singură cu o carte sau doar cu picioarele pe canapea și telecomanda în mână. Un masaj. O ieșire cu fetele în oraș. Un film cu soțul de mână sau orice înseamnă pentru fiecare o mica pauză pentru o gură de aer liniștit. Credeți-mă, știu ce spun, eu rar reușesc să îmi fac timp pentru mine 🙂 , dar este o nevoie umană cât se poate ea de normală. Parentingul modern nu spune să uiți de tine, nevoile și limitele tale. Spune doar să fii foarte atent la ale copilului. Nu se exclud unele pe altele.

Eu cred că parentingul modern, curentul ăsta în care ne învârtim astăzi, rezumat în puține cuvinte, spune doar atât: crește copilul cu dragoste și respect, arătându-i dragoste și respect. Și mai cred cu convingere că, parentingul modern cu tot cu presiunile lui, ne ajută copiii să se dezvolte cu încredere în ei. Să crească cu iubire pentru ei și pentru cei din jur. Cu dorință de a evolua față de sine însăși și nu împotriva cuiva. Să se dezvolte cu dragoste pentru viață și înclinare de a vedea frumosul din ea.

 

Sursă poza: Liv Bruce @ Unsplash

 

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

 

Sunt psiholog și psihoterapeut specializat în terapia traumei și în evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Am experiență de peste 13 ani în lucrul cu adulți și copii, atât în cabinet, cât și în domeniul ONG-urilor și sunt psiholog colaborator al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei București (ISTT). Sunt fascinată de psihicului uman și capacitatea lui de a supraviețuit și a se reconstrui indiferent câte furtuni e obligat să ducă. Cred cu tărie că oamenii sunt făcuți să fie buni și să iubească. Unii nu își dau voie. În ei stau bine de pază durerile, fricile, mecanismele de apărare, furia. Toate zidurile pe care și le-au ridicat singuri, pentru că altă dată au trebui să se apere. Altfel nu ar fi putut trăi. Altfel nu știu să trăiască. Dar altfel se poate!
Articole create 542

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.