De Mos Nicolae mi-am facut cadou un blog – Cristina Oțel  

Pe Cristina Oțel am început să o citesc pentru  că o chema ca pe mine, jumătate ca pe mine. Și pentru că avea un băiat, cum aveam și eu, și mai era și trainer ca și mine. Așa că m-am regăsit rapid. Apoi i-am luat-o înainte și am plămădit o fetiță. Aici am pierdut asemănarea. Și suferința, și fericirea. Sunt convinsă că poveștile cu Sara și cu ea ca mamă de doi sunt la fel de apetinsante ca restul poveștilor scrise de ea. Dar eu nu le citesc încă. Cumva, acum, ea are ce aș fi vrut eu, dar n-am. Și unde mai pui că scrie și tare frumos despre asta. Să mă ierți Cristina și să fiți sănătoși toți 4 și următorii dacă o mai fi să vină!

În decembrie 2013, de Moș Nicolae mi-am făcut singură un cadou mai special. Așa ar putea începe povestea blogului meu lansat pe 5 decembrie.

Ideea de a-mi face un loc al meu în online exista în mintea mea de ceva vreme. Îl vedeam ca pe  extensie a mea,  un spațiu în care să pot lăsa scrise povești și experiențe care să le fie eventual de folos și altora, un colțișor în care să pun la păstrare amintiri și, recunosc, a fost și un exercițiu de consolidare a brandului personal (de asta pagina mea se cheamă cristinaotel.ro și nu altfel 🙂 ).

 Sursă poză: arhiva personală

După primele două săptămâni eram deja obosită și frustrată!

Organizată cum sunt, la început îmi propusesem să scriu după un algoritm și să am cam același număr de articole în fiecare categorie de postări: din experiența de trainer, din experiența de mamă, activități pentru copii și rețete încercate cu success. După primele două săptămâni eram deja obosită și frustrată! Eram atât de preocupată de echilibrul ăsta încât mă forțam să găsesc subiecte din fiecare categorie. Era de vis să fac un desert numai de dragul de a avea ce să postez. Mă apucă râsul ori de câte ori îmi amintesc. Noroc că m-am trezit repede la realitate că altfel m-aș fi lăsat rapid de scris pe blog.

Azi văd blogul ca pe ceva organic și viu, o oglindă a celui care scrie. E ceva foarte personal sau așa ar trebui să fie. Toate momentele mele importante se simt și se reflectă și pe blog. Înainte de a rămâne însărcinată cu Sara și de a intra în concediu scriam mult (și nu numai pe blogul meu) despre dezvoltarea personală și experiențele mele de trainer. Mai apoi a urmat o perioadă lungă în care scriam aproape exclusiv din postura de părinte și blogului i s-a dus vestea ca fiind unul de parenting. De ceva vreme, într-un mod natural și neplanificat, am început să mă preocup din nou de zona de dezvoltare personală, pentru că simt că acolo îmi pot pune la treabă abilitățile în folosul cui are nevoie.

Cu timpul blogul a crescut și am făcut loc unor proiecte dragi mie.

Conversațiile cu Alex sunt printre preferatele multor cititori și am primit chiar și întrebări despre conversațiile cu Sara. Mai așteptați-ne puțin, vă rog. La cum se conturează personalitatea domniței noastre nu vă va dezamăgi! Inspirația săptămânii are deja 40 de ediții (acum îmi dau seama că în curând face un an proiectul!) și tot mai multă lume așteaptă serile de vineri ca să vadă cine ce a mai scris. Îmi doresc tare ca și cel mai recent proiect, Pauza de bine, să prindă aripi și să fie de folos. Eu îmi pun mari speranțe în el.

Așa cum am mai spus pe blog, scriu ca să dau lumii înapoi, să contribui la ceva mai mare decât mine, să ajut cu stropul meu să schimbăm lumea în mai bine. Dacă un articol reușește să inspire măcar o mână de oameni, să îi facă să se simtă înțeleși, să le dea o idee, să le ofere un răspuns, o soluție la o problemă cu care se confruntă atunci înseamnă că am reușit să fac ce mi-am propus. Cum îmi place mie să spun, eu dau cât pot și fiecare cititor își ia cât dorește și cât are nevoie.

Să scrii pe un blog mi se pare un exercițiu teribil de bun de autocunoaștere, de creștere, de responsabilizare.

Pentru mine e aproape un job full time, cu scris la ore târzii, între reprizele de alergat după Sara, între un joc cu Alex, un vas de spălat, o camera de aspirat, o mâncare de gătit, o carte de citit, un prieten de sunat, o relație de îngrijit, o oră de sport și tot așa. Jonglerie, nu altceva!

În toată alergătura asta blogul a fost și va rămâne un soi de Elveție, un loc liniștit și cu note pozitive, cu povești și lucruri folositoare, cu riscul de a nu produce articole super viralizate. Îmi fac totuși un disclaimer pentru eventualitatea în care personalitatea mea va suferi modificări semnificative care se vor oglindi și în felul meu de a scrie. 🙂