Respingerea doare. Uneori, e despre o situație concretă – cineva îți spune clar că nu își dorește o relație, o colaborare sau o apropiere. Alteori însă, durerea pe care o simți nu pare proporțională cu ceea ce s-a întâmplat. Atunci e posibil să nu fie doar despre respingerea reală, ci și despre o rană mai veche, nevindecată. În acest articol, vorbim despre cum deosebești respingerea reală de durerea provocată de traumă – și cum poți să recunoști când emoțiile tale actuale sunt de fapt ecoul unui trecut dureros. Oare ce se întâmplă de fapt când cineva spune „nu” și tu auzi „nu ești suficient”?
Ce înseamnă o respingere reală?
E atunci când cineva spune clar – direct sau prin comportament – că nu dorește o anumită conexiune sau relație. Poate fi un refuz la o invitație, o lipsă de interes exprimată sincer sau o decizie care pur și simplu nu ne include. Durerea, în aceste cazuri, este firească, dar de cele mai multe ori rămâne proporțională cu situația. E ca un oftat lung, o tristețe care trece. Înțelegem, chiar dacă nu ne place. Și mergem mai departe.
Pentru că, da, ca adulți, avem tot ce ne trebuie ca să gestionăm asta. Putem înțelege că nu toți ne plac… așa cum nici noi nu îi plăcem pe toți. Sau cum le mai spun eu clienților: „Avem tot ce ne trebuie să reglăm ce simțim când cineva nu ne vrea și să mergem mai departe, pe principiul – ok, nu vrea Gigel, dar găsim un Marcel.” 🙂
Și ce e durerea care vine din traumă?
E durerea aceea care pare să ne acopere tot. Când cineva nu ne răspunde la mesaj și, brusc, simțim că nu valorăm nimic. Când un refuz punctual devine, în mintea noastră, dovada că nimeni nu ne vrea. Acolo nu mai e vorba doar de ce s-a întâmplat acum. Ci de ce s-a întâmplat cândva. Poate când am fost neglijați, poate când ne-am simțit invizibili, poate când am fost respinși iar și iar. Și prezentul apasă exact pe acel buton dureros.
Cum se trăiește fiecare dintre ele? Cum se manifestă la nivel emoțional?
🧩Respingerea reală: e tristă, poate frustrantă, dar are granițe. Nu ne face să ne îndoim complet de noi.
🧩Respingerea activată de traumă: e intensă, copleșitoare, și vine cu gânduri automate – „nu sunt suficient”, „nimeni nu mă vrea”, „e ceva în neregulă cu mine”.
Diferența o simțim în corp, în gânduri, în reacții. Și nu e despre a ne învinovăți pentru asta, ci despre a învăța să observăm ce ni se întâmplă cu adevărat.
Și dacă nu e chiar respingere?
Mai e și varianta în care interpretăm greșit o situație. Cineva are nevoie de spațiu, dar noi simțim că ne respinge. Cineva nu răspunde la un mesaj, iar noi ne simțim abandonați. De multe ori, rana din trecut proiectează un scenariu dureros în prezent, chiar dacă realitatea e cu totul alta.
Ce putem face?
🧩 Observă: Ce simt acum? E legat doar de momentul ăsta sau e ceva mai adânc?
🧩 Acceptă: Da, respingerea face parte din viață. Nu spune nimic despre cât valorez.
🧩 Validează: „Mă doare și e firesc să doară. Dar pot avea grijă de mine.”
🧩 Fii blând/ă cu tine: Nu respingerea ne definește, ci felul în care alegăm să răspundem.
🧩 Pune limite sănătoase: Uneori, faptul că cineva pleacă e o protecție, nu o pierdere.
Poate că cea mai importantă întrebare nu este „De ce mă doare atât de tare?”, ci „De ce doare în felul ăsta?”. Și acolo începe vindecarea. Respingerea, oricât de neplăcută ar fi, nu e un verdict despre tine. E doar un moment. Iar tu ai toate resursele de care ai nevoie ca să mergi mai departe – cu blândețe, claritate și un pic mai multă încredere în cine ești.
Sursă poza: Eutah Mizushima @ Unsplash
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. ♦
