Când aveam 14 ani, mama și tata ne-au chemat în bucătărie, pe mine și pe sora mea, și ne-am așezat la masă. Nu era mâncare pe ea, ”clar e ședință”, probabil am gândit. Acolo, la masa aceea cu mușama de sezon, Paște, vară sau Crăciun, noi luam toate deciziile importante, cu coatele pe masă, și bărbia în palme. Și ce decizii bune am luat! Ne-au întrebat dacă noi suntem de acord ca mama să fie asistent maternal in Romania. Ce e aia? Să crești non-stop copiii altor mame. Sigur că da, am răspuns noi, gândindu-ne că în loc de păpuși, de care oricum nu prea aveam, vom primi jucării adevărate. A fost ziua în care am decis că sunt pregătită să o donez pe mama. A fost o decizie bună, zău așa! Nu ne-a neglijat pe noi, nu ne-a luat iubirea.
Ne-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată: să iubești ca pe ai tăi, copiii altor mame.
Peste câteva săptămâni părinții noștri au intrat în casă ținând în brațe doi bebeluși. Aveau 7 luni, și îmi amintesc exact și cum îi chema și cum arătau. Un băiat și o fetiță. A fost senzație. Îi schimbam, că na, n-aveam nici păpuși prea multe d’apăi haine pentru ele, dar bebelușii adevărați aveau haine. Îi hrăneam cu biberonul. Le dădeam măr ras cu biscuiți pasați, o linguriță ei, o linguriță noi, dispera mama câte mere dădea pe răzătoare. La un moment dat s-a prins că putem face asta și noi 🙂 .
Îi plimbam peste tot, în căruț, sau în brațe, mai târziu în sistem neergonomic, că nu știam de altele bune, dar acum mama are SSC cu pisicuțe și wrap elastic și eu sunt tare mândră de ea. Îi învățam să spună ”ma-ma”, să meargă, să facă la oliță, să imite animale, să cânte colinde, să deseneze. Le mai făceam și temele din când în când, dar rar. Eram și noi mame pentru ei, chiar dacă nu așa vedeam atunci lucrurile. Uneori mai ratam și întâlniri cu băieții din cauza asta 🙂
Nu îmi amintesc să fi fost vreodată supărată, pară-mi-se că se găseau soluții să fim toți copiii mulțumiți.
De atunci, de 18 ani, au crescut la noi acasă, ca fiind la ei acasă, 16 copii care au avut cui să spună ”mamă” și ”tată”, doi OAMENI care au fost părinți pentru ei, exact așa cum sunt de obicei părinții, imperfecți, dar plini de iubire. Iar eu am primit cel mai frumos cadou de majorat din toată lumea asta, un frate absolut extraodinar și minunat în toată imperfecțiunea lui.
Nu știu cum sunt toți asistenții maternali, dar știu că mai sunt oameni ca părinții mei, oameni simpli, fără școli de parenting, care sunt capabili să crească cu iubire copiii abandonați. Și nu o fac pentru bani, nici pe departe. Părinții mei nu sunt bogați, financiar vorbind, nu au fost niciodată și prosibil nici să nu fie, dar întrebați-i câți copii le-au sărit în brațe și le-au spus ”te iubesc”, întrebați-i cum se simt când un copil îi apucă de mână și zic ”ea e MAMA mea” sau ”el e TATĂL meu”. Părinții mei sunt extrem de bogați cu brațele atât de pline, în apartamentul lor mic, înghesuit de 3 băiețoii zvăpăiați și gălăgioși. Frații mei!
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). ♦
Cat de frumos! Felicitari din suflet!
Mulțumesc!
Ma inclin! Respect parintilor tai!
Mulțumesc!
Din suflet le doresc sanatate parintilor tai. Respect pentru ce fac. Ma bucur ca mai exista astfel de oamen
Îți mulțumesc! Voi transmite 🙂
Ce se intampla cu acesti copii? Nu sunt traumatizati cand pleaca dintr.un camin cald si iubitor?
Mi se par geniali asistentii maternali, tot timpul am avut un mare respect pentru acesti oameni!
Răspunsul meu este: depinde. Ei pleacă de multe ori atunci când sunt adaptați și aici este după noroc. Știu că sună dur, dar asta e părerea mea 🙁
Suflete mari, parintii tai. Felicitari. Am lacrimi in ochi.
ce emotionant si frumos ai scris!
Sper ca multe alte mame pentru copiii altora sunt ca mama ta!
Foarte frumos. Sper ca toti asistenții maternali sa fie asa, dar stiu ca e imposibil. Cu mici amendamente. Asistenții maternali ar trebui să pregătească copilul pentru o eventuală adopție. Ceea ce exclude lăsarea copilului sa creada ca Asistenți maternali sunt părinții lui. În momentul în care copilul ar fi adoptat, ar fi o traumă mult mai mare decat oricum e.
Așa e, ai dreptate, dar știi cât de greu e să faci asta când bebelușul are 2-3 săptămâni și îți propui să îl iubești ca pe al tău?
Doamne cat de frumoasa e familia ta ! Chiar ierii vorbeam cu mama despre ce implica un asistent maternal si cum putem ajuta un copil sa creasca si sa se deszvolte intr-o familie. Sunteti minunati! ❤️
Mulțumim mult :*
Buna,te urmăresc de mult timp.poate cineva să lucreze în cadrul ong,ului?Ce trebuie să fac?
Ar trebui sa ai studii de asistenta sociala, uneori merg si cele de psihologie, dar depinde de post.