Ne-am cunoscut în parc. David stătea lipit de mine în SSC-ul cu maimuțe. Marina efectiv m-a agățat și uite cum ne-am împrietenit. Între timp eu am pierdut o fetiță și ea luptă să crească o fetiță supererou într-o lume prea normală… și sunt minunate amândouă, și Marina, și Loli și Un soi de blog.
Când mă gândesc cum am început blogul mă apucă nostalgia. A trecut ceva vreme. E un fel de bitter – sweet simphonia. Timpul ce-a trecut a fost încărcat cu de toate, cu haz şi tristețe, cu lacrimi şi zâmbete fericite. Ideea de a scrie o aveam de mult, dinaintea Lolitei, o păstram acolo, până să găsesc formatul în care să pun rândurile. Când am primit cadou domeniul, de la soțul meu, era ca un vis împlinit.
Înainte de domeniul propriu am chinuit blogspotul, apoi wordpresul.com, stai, trebuia.org. Mamaaa, ce mă încurcam în setari (la fel şi acum), widget-uri, nu putem face nişte chestii basics. Stăteam cu copilul la tâța şi cu gura pe bărbat. Să mă ajute, evident, că eram în sevraj dacă nu aveam acolo activitate.
Bun, am început blogul cu temerile unei naşteri bruște şi stresul de a avea un copil din categoria – vai, ce mică e.
Mă tratam scriind despre cum mă agitam ca proaspătă mami, cum unele mamele din parc înghițisera pastila tristeții, erau încruntate şi foarte puțin sociabile (lucrurile s-au schimbat între timp), cum plimbam mândra şi încercam să găsesc pe cineva cu care să vorbesc nu numai despre feeria de a avea copilul care doarme, face tot ce se așteaptă părinții ci despre năzuroşi ca a mea, şi să fie fun Pupici de la Loli, Cristina! şi vindecător de stres cumva. Scriind voiam să mă eliberez de mămicie pentru câteva minute, deşi despre asta scriam, în plus voiam să fac cunoscute şi poveştile mele despre animăluțe şi să exersez scrisul pentru cartea Lolitei. De povești, evident! Acolo am rămas, la idee şi exercițiu!
Am scris cu spor o perioadă, apoi am stat departe de blog, cu regret mult că aşa tare mă prinsese.
Numai că mica mea copilă se încăpățâna să crească…stând pe loc. Am lăsat vraiște casa virtuală, terenul nearat şi fără răsaduri de gânduri şi după ce m-am liniştit un pic, am revenit. Prin liniştit a se citi nevoia de a face ceva, orice, când liniștea nu venea.
Numele casei mele Un soi de blog mi l-am ales repede. Cred că mă definește perfect, defineşte ceea ce ştiu, scriu. Scriu despre ce fac, mă expun, mă cert, mă sfătuiesc, vărs visuri, supărări, concluzii şi țin neapărat să fiu reală, fără să îndulcesc sau să ajustez emoții. Nu sunt liniară, viață mea e plină cu variații, cu ups and downs. Precum un soi de ceva – îl concepi pentru ceva, ai surpriza să fie cum l-ai gândit şi poate chiar mai bun. Aşa şi la mine. Aşa și cu lucrurile pe care le fac eu, unele cresc bine, altele nu. Învăț ce primesc şi povestesc în felul meu. Loli m-a înspirat mult, ea sădește, eu cultiv. Ori ea cultivă şi eu semăn. Dacă nu era ea nu aş fi prins aripi şi curaj, aş fi scris printr-un caiet care s-ar fi pierdut printr-un sertar.
Blogul a crescut precum Loli, încet, cu drag, cu muncă.
Sunt mulțumită, am şi nemultumiri legate de ce putea fi. Mă redreseaza Loli, când se amuză de vreun paragraf pe care îl citesc, ea ştie că suntem bine unde suntem acum şi apreciază cu un dans când îi spun că este de cele mai multe ori despre ea.
Prin blog am cunoscut oameni, am strâns mâini, am învățat lucruri, am râs şi plâns. Am găsit alinare şi gânduri bune, am atins inima unui om cu o poveste şi m-a tras cineva de mânecă şi mi-a zis că parcă e acolo lângă mine când citeşte și trăiește ce am trăit eu. O singura persoana şi e de-ajuns, nu? Contează mult! Şi face bine, pentru că de cele mai multe ori vine când nu te aștepți, când simți nevoia unei aprecieri.
Îmi place timpul pe care îl trăiesc. Nu sunt destule clipele, trec şi repede. Dar când apuc să îmi pun din gânduri în paginile mele virtuale mi se pare că deşi trece repede, nu a trecut în zadar.
Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.