”Miruna, blonda de la Și blondele gândesc, m-a cucerit rapid, așa că, am promovat-o, fără să știe și fără să îmi ceară, în categoria ”Bloguri de răsfoit”. Și nu am făcut-o pentru că este frumoasă, asta … plus zâmbetul demn de invidiat … am descoperit mai târziu. Mie mi-a plăcut umorul cu care scrie pe acest blog de blonde care gandesc. Și modul în care reușește să facă tot felul de combinații de cuvinte, așa, metaforic, realist și amuzant. Și știți ce îmi mai place mie la ea? Cum vorbește, calm și rar și fără grabă … pentru că … eu nu pot 🙂 No, se vede că vine de pe alte meleaguri 🙂 . Poftiți de o cunoașteți!”
Când am apărut eu cu numele blogului meu, Și blondele gândesc, toată blogosfera –pe vremea aia în majoritate masculină- a căscat ochii cât cepele, aveam să aflu mult mai târziu. Erau puține femei în online, îmi amintesc de câteva ieșiri la berea de după conferințe, în care eram singura fată între mulți băieți.
Blogul a început dintr-o întâmplare.
Nu m-am gândit deloc ce nume să îi pun, eram proaspăt blondă și mi se părea paradoxală culoarea pe care mi-am ales-o tocmai fiindcă deșteaptă am fost mereu. Tocmai tu să te faci blondă, Miruno! mă gândeam adeseori, deși eu am zis dintotdeauna că mi-ar sta bine așa. Iar după ce am avut curajul prima dată să-l vopsesc fix cum am vrut, mi-am dat seama că -și-o spun cu regrete- natura cred că a greșit un pic. Cu siguranță ar fi trebuit să mă facă blondă, vă zic.
Foto Credit: Cristina Nichitus Roncea
Îmi plăcea de un băiat la vremea respectivă, aveam vreo douăzeci-și-un-pic de ani. L-am căutat pe google, i-am găsit blogul. Habar n-aveam ce-i aia blog. Era plin de greșeli de ortografie, deci nu mi-a mai plăcut de băiat. ”Mie dor de tine” nu va fi niciodată sexy pe pământ! Dar mi s-au aprins alte beculețe.
Eu oricum scriam de dinainte. Aveam texte întregi salvate în word, ascunse prin laptop, să nu mi le găsească întâmplător cineva.
Erau gânduri de-ale mele, dureri în principal. Mi-a plăcut ideea de blog, așa că mi-am făcut și eu unul. Și blondele gândesc, i-am zis. Semnat, o copilă care respiră, gândește și simte, ceea ce s-a transformat în categoria mea de suflet mai târziu. Știți, blogul are categorii … Și-am publicat vreo trei texte în prima zi. După care n-am mai scris public o vreme, nu prea înțelegeam de ce ar face oamenii așa ceva. Surpriza a venit însă din comentarii, nici astăzi nu știu cum de primul om m-a găsit. Și au început să vină mesaje. Și eu am mai publicat câte ceva.
Primul text e despre durere. Al doilea, despre fericire.
Apoi, am primit de Crăciun o mașină de la ai mei, despre care nici nu aș fi bănuit înainte. Am găsit sub brad o cutie mare în care erau vreo 12 altele mai mici, iar în cea mai mică am găsit cheia de la o mașină perfectă și roșie, care mă aștepta cântând colinde în curte. Cred că a fost surpriza vieții mele, îmi doream o mașină foarte mult și o meritam foarte puțin. Asta m-a inspirat să scriu din nou. Și de atunci, nu m-am mai oprit.
La început aveam 2 cititori constanți: pe mama și pe încă unul. Pe care nu îl știu nici în ziua de astăzi, deși i-aș putea face un protret din comentariile lui. Cred că era băiat. Apoi au urmat și alți cititori, cred că eram un pic misterioasă, un pic isteață, aveam chestia asta nouă cu blog. Era interesant. Încet-încet, am început să citesc și alte bloguri, vorbim de era pre-facebook acum. Oamenii se mutau de pe un blog pe altul să discute cam cum discută în newsfeed și statusuri în zilele noastre. Nu existau like-uri atunci, habar nu am cum se viralizau articole, de fapt. Aveam yahoo messenger pe vremea aia și maxim de promovare ce făceam era să-mi pun link la status, dar nici asta nu se întâmpla mereu, fiindcă mi se părea un pic exagerat.
Blogul, efecte secundare
Farmecul blogului nu e numai în textele pe care le scrii, ci în feedback-ul pe care-l primești. Pentru mine, o fată din Sibiu ajunsă la facultatea de medicină în Cluj, cu multe nesiguranțe și întrebări, faptul că niște oameni apreciau niște vorbe de-ale mele, fără nici un interes, fără să știe cine sunt a fost mindblowing. Lifechanging. Scuzați-mi franceza, dar nu știu cum altfel să spun. Mi-am câștigat încredere în mine cum nu vă închipuiți. Fiindcă îmi construiam o lume cu oameni ca mine, care gândeau și simțeau asemănător, care și când mă certau o făceau cu umor și argumente, era fantastic ceea ce se întâmpla!
Următoarea vară am petrecut-o strict la calculator. O să mori într-o zi de la atâta internet, îmi zicea tata, fiindcă o să uiți și să bei apă! Efectiv atâta făceam: nu mai știam când e zi, când e noapte; mâncam, beam, dormeam și stăteam pe net. Îmi luasem domeniu propriu și îmi prindeam urechile cu tot ce înseamnă blog. Jumătate dintre băieții de pe net îmi știau parolele, cred că fiecare a pus un umăr la ceva la blogul ăsta al meu.
Tata nu era singurul care râdea de mine. Ohoo, ăștia erau mulți!
Și prima lor întrebare, de care lui nu îi păsa fiindcă grija lui era de altă natură: Faci bani din blog? Nu faci, deci e degeaba! Ha-ha-ha. Vă dați seama cum mă simțeam. Deși eu nu făceam asta pentru bani, ba nici nu prea înțelegeam de ce m-ar întreba cineva de asta.
Și-mi amintesc că la o întâlnire cu bloggeri sibieni, un tip cu multă viziune mi-a pus 10 dolari pe masă și mi-a zis că eu o să fac bani buni din blogging și vrea să țin minte că pe primii i-am primit de la el. Eu m-am simțit jignită, doar eram o blondă care se respectă, nu una care face bani ușor (între timp, mi-am dat seama că nu e nimic rușinos în a face bani ușor, ba fericiți cei pe care-i duce mintea la asta, nu fundul, da? Am zis!) . Nu am luat banii, s-o fi bucurat chelnărul de la terasă de un bacșiș zdravăn atunci!
Iar în toamna următoare, m-am mutat la București, habar nu am de ce, doar fiindcă am simțit că acolo e locul meu și o să fie bine. Și fiindcă blogul mi-a dat curajul să visez. Și părinții, bani să îmi ascult intuiția.
Scriu de aproape 10 ani de zile.
Cu pauze mai mici sau mai mari. În 2011 m-am mutat în Anglia la iubitul meu și am intrat în câmpul muncii. Lucram full-time ca dentist, ceea ce mă inspira, dar mă și obosea deopotrivă. Pacienții erau viața mea. Plus că trebuia să am mare grijă cât și cum scriu, să respect confidențialitatea, e ceva la care țin foarte mult. Anul trecut, când ne-am întors în România, mi-am relansat blogul, inspirată fiind de toate schimbările prin care am trecut: căsătoria, mutarea dintr-o țară străină înapoi în România, bebelușul meu de atunci doar câteva luni.
Momentan, blogul e biletul meu către libertate, fiindcă îmi permite să mai stau acasă la copil. Scriu când pot, cum pot, nu am ore fixe și câștig un ban cinstit. Nu e ușor întotdeauna, dar e mai mult frumos decât greu. Și e pasiunea mea, deci nu prea o simt ca pe o muncă. Am ajuns să fac bani din scris în România zilelor noastre, cine ar fi crezut?!
Ce am câștigat de când am blog:
- Multe cunoștințe noi de oameni faini, pe principiul cine se aseamănă se adună. Blogul e o carte de vizită fantastică și îți triază extraordinar oamenii din jurul tău. Sunt unii care-mi lasă comentarii zilnic. Na, pe oamenii ăștia îi descopăr cu fiecare mesaj încă puțin. Sunt ca personaje care se contruiesc dintr-un puzzle în capul meu, numai că ele sunt reale, oameni care există, cu vieți, copii și probleme. Cu unii dintre ei m-am întâlnit, cu alții am vorbit la telefon, recent am primit o vedere dintr-o vacanță. Sau când cineva care comentează regulat nu mi-a mai scris câteva zile la rând, i-am trimis email să o întreb dacă e bine. Tipa era doar în concediu fără internet.
- Câțiva prieteni foarte buni. Da, încă îți poți face prieteni adevărați și după douăzeci și după treizeci de ani!
- Încredere în mine. De fapt, cu asta trebuia să încep.
- Am fost invitată la diverse evenimente în străinătate, care sunt mai impresionante decât orice vacanță pe care ți-o permiți. Cred că highlight-ul a fost vizita în Irlanda, când am fost cazată la un Ritz de lângă Dublin. Mi-a plăcut mult și datorită companiei, am fost o gașcă faină atunci.
- Și am primit un job datorită blogului. Nu orice job. Am fost redactor de beauty la revista ELLE România. The dream-job, cum ar veni! Scriam la revistă în paralel cu școala, țineam și blogul unei companii medicale pe-atunci, pe un salariu de invidiat și acum. Și mai aveam și blogul de blonde. Sincer, și eu mă întreb când le făceam pe toate! Dar iubeam viața mea, alt secret nu era.
- și bani, am câștigat bani, reușesc să mă descurc foarte bine din blog ca singură sursă de venit.
Ce aș sfătui pe cineva care vrea să-și facă acum blog?
Să-și facă! Apoi să scrie, să scrie, să scrie. Sfaturi și tutoriale sunt pe toate gardurile, ceea ce face cu adevărat diferența este să le și pună în practică. Iar cel care scrie din plăcere va rezista. Cel care scrie din interes se va pierde. Întrebați-i pe cei care fac blogging de mulți ani, pe cei care sunt dați exemple la facultățile de comunicare de astăzi: câți bloggeri din trupa inițială au mai rămas?
Ce aș sfătui pe cineva care are deja blog?
Să scrie, să scrie, să scrie. 🙂
Nu știu dacă e ceva din care să ieși la pensie neapărat, însă blogul poate fi un instrument excelent pentru a obține ceea ce vrei la un moment dat. Important e să îți dai seama ce e chestia aia. Că știți cum e, în România toți vor să fie cineva, dar nimeni nu știe cine. Blogul e o carte de vizită excelentă, nu v-o spun din povești.
Mama îmi mai citește și astăzi blogul, îmi lasă comentariu în fiecare zi și e prima care-mi numără literele mâncate. Tata nici nu cred că știe cum îi zice. Poate de aici îmi și vine nevoia asta continuă de afirmare, poate că încerc să strig până mă aude el. Cert e că o să scriu în continuare, fiindcă pe mine mă vindecă fiecare text încă puțin. Știți, multă vreme am crescut crezând că genele talentului m-au sărit cam toate, până a venit cineva care mi-a zis: ”Mie-mi place, scrie în continuare. Îmi încep fiecare dimineață cu blogul tău.” Și vreți să vă spun care-i secretul? Nu sunt eu vreo specială, ci cheia e să aduni oamenii ăia care rezonează, în jurul tău, puțin câte puțin.
♦ Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). ♦
No bine, tu! >) Merci de invitatie, mi-a placut la tine. Mai vin!
:)) :*
Of, viata asta câteodată e ciudata rau. Cum adica te-au sărit toate genele talentului??? Cum poti fi sa te gândesti asa??? Oare am recunoscut o replică pe aici? Cu toate ca e posibil sa fi fost mai multi..
Un articol minunat, o poveste frumoasa si de succes. Am mai citit ceva despre Miruna, cea blonda. Mi-a captat atentia pana la ultimul cuvant 🙂
Miruna e pur si simplu bestiala 🙂
Multa vreme si eu mi-am inceput diminetile citind blogul Mirunei… Ce s-a schimbat? Intre timp m-am abonat si primesc notificari cand posteaza, serile, nu mai intru eu singura dimineata :topsy:
Chiar azi citeam la Amina postul despre cum te schimba o nastere si surpriza!!! Am recunoscut marturia ei pana sa citesc cine o semneaza.