Cum arată aceste tipare familiale toxice

Tiparele familiale toxice nu sunt întotdeauna evidente. Uneori nu se văd în agresiuni directe, ci în lucruri mult mai subtile, dar la fel de dureroase. Pot arăta așa, să ți se ceară direct sau prin manipulări:

– să taci exact atunci când ai nevoie să vorbești
– să fii „copilul bun” care nu deranjează și nu cere prea mult
– să îți ignori nevoile pentru liniștea celorlalți
– să eviți adevărul doar ca să nu apară conflictul
– să mergi „pe vârful degetelor” în jurul unei persoane care nu își poate regla emoțiile
– să sacrifici constant ce simți, ce gândești sau ce ai nevoie pentru a menține aparenta pace

În astfel de medii, copilul sau adultul învață treptat că siguranța nu vine din a fi el, ci din adaptare. Nu din adevăr, ci din evitare. Nu din relație reală, ci din supraviețuire emoțională.

„Așa se face” poate ascunde multă suferință

 Există familii în care anumite idei sunt tratate ca adevăruri absolute:

– e mai bine să nu deschizi subiecte grele
– trebuie să ierți, indiferent ce s-a întâmplat
– trebuie să mergi mai departe și gata
– familia trebuie păstrată cu orice preț
– trebuie să îl înțelegi pe cel care rănește
– trebuie să menajezi persoana cea mai disfuncțională, ca să fie liniște

Toate aceste mesaje pot părea, la suprafață, mature sau înțelepte. În realitate, ele normalizează abuzul și cer, de multe ori, exact victimei să se adapteze, să tacă și să ducă mai departe ceea ce nu i-ar fi trebuit niciodată. Acolo unde adevărul este sacrificat pentru aparențe, relațiile nu devin mai sănătoase, ci doar mai greu de suportat.

Ce învață un copil într-o familie toxică

Un copil care crește într-un astfel de sistem nu învață doar niște reguli de comportament. Învață ceva despre sine și despre lume. Și poate învăța că: nevoile lui sunt prea mult, emoțiile lui încurcă, adevărul trebuie ascuns, iubirea se câștigă prin conformare, siguranța depinde de cât de bine se adaptează la ceilalți.

Mai târziu, aceste lecții se pot transforma în dificultăți relaționale, în vinovăție exagerată, în incapacitatea de a pune limite, în teamă de conflict, în rușine, în anxietate sau în tendința de a rămâne în relații care rănesc.

De multe ori, adultul de azi nu înțelege de ce îi este atât de greu să spună „nu”, să se aleagă pe sine sau să creadă că merită respect. Dar răspunsul este adesea legat de ce a trebuit să facă, foarte devreme, ca să rămână conectat cu oamenii de care depindea.

Miturile care întrețin dinamici toxice

În jurul acestor familii apar și o serie de mituri care țin sistemul în picioare: „Familia rămâne familie, orice ar fi.”, „Au făcut și ei ce au putut.”, „Ești prea sensibilă.”, „Trebuie să ierți.”, „Nu mai răscoli trecutul.” Problema nu este că unele dintre aceste afirmații conțin, uneori, un sâmbure de adevăr. Problema este felul în care sunt folosite: pentru a minimiza durerea, a nega impactul unor răni reale și a descuraja confruntarea cu adevărul. Când astfel de mesaje se repetă ani la rând, ele nu vindecă. Ele protejează disfuncția. 

Ruptura de tipar nu este lipsă de respect

Mulți oameni se simt vinovați atunci când încep să pună întrebări despre familia din care vin. Se tem că sunt nerecunoscători, egoiști sau că „ei sunt problema”. Dar a pune sub semnul întrebării un tipar toxic nu este lipsă de respect. Este un act de claritate, de maturizare, de grijă față de tine.

Să vezi clar ceea ce te-a rănit nu înseamnă că îți urăști familia. Înseamnă că nu mai vrei să confunzi iubirea cu tolerarea durerii. Înseamnă că alegi să nu mai numești „normal” ceva ce ți-a făcut rău. Ruperea unui tipar toxic este, adesea, un act de iubire matură: pentru tine, pentru viața ta, pentru copiii care pot veni după tine și pentru tot ceea ce ai fi avut nevoie să primești.

De unde poate începe schimbarea

Schimbarea nu începe neapărat cu confruntări mari. Uneori începe foarte simplu: să observi, să recunoști, să nu mai negi, să îți dai voie să simți, să te întrebi ce este al tău și ce ai preluat din familie. Poate începe cu întrebări precum: ”Ce simt eu cu adevărat? Ce am eu nevoie cu adevărat? Ce anume am învățat să tolerez, deși mă doare? Ce consider normal doar pentru că a fost mereu așa?”. Apoi pot veni limitele sau uneori distanțarea dacă limitele nu sunt respectate. Refuzul de a mai acoperi tăcerea cu zâmbete false. Refuzul de a mai proteja aparențele în timp ce tu te abandonezi pe tine. 

Vindecarea nu înseamnă întotdeauna împăcare

Este important să spunem și asta: vindecarea nu înseamnă întotdeauna apropiere, împăcare sau reluarea unei relații. Uneori înseamnă doar să vezi adevărul. Să îl numești, să nu îl mai minimizezi. Să nu te mai îndoiești de tine pentru că ceilalți nu pot sau nu vor să recunoască ce s-a întâmplat.

Iertarea nu se forțează și nu este o condiție obligatorie pentru vindecare.

Depinde de mai mulți factori, dintre care câțiva sunt esențiali:

– Dacă celălalt recunoaște răul făcut și își asumă responsabilitatea, manifestând regret real
– Cât de profund a fost impactul asupra ta. Pentru că una este să ierți pe cineva care ți-a zgâriat mașina și cu totul altceva este să ți se ceară să ierți pe cineva care te-a abuzat sexual
– Dacă situația aparține trecutului sau dacă răul continuă și în prezent

Relațiile nu se repară unilateral. Iar legăturile de sânge nu garantează siguranța emoțională.

Unele dintre cele mai dureroase răni nu vin din ceea ce s-a întâmplat o singură dată, ci din ceea ce s-a repetat atât de mult, încât a ajuns să pară normal. Dar și normalul merită luat la întrebări din când în când. Pentru că a merge mai departe nu înseamnă să fugi de trecut, ci să înveți să nu îl repeți. Și a avea grijă de tine nu înseamnă că trădezi pe cineva, înseamnă că alegi să nu te mai abandonezi pe tine.

Sursă poza: Katherine Chase @ Unsplash

Articolul Tipare familiale toxice: ce am învățat să numim „normal”, dar ne rănește apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Una dintre ideile centrale ale cursului a fost că simptomele corpului nu apar întâmplător. De multe ori, ele sunt modul prin care organismul încearcă să se adapteze la stres, la conflicte emoționale sau la situații de viață care ne-au depășit resursele la un moment dat. Sigur, știam asta deja și am scris de multe ori pe această temă. Voi sintetiza în acest articol câteva dintre ideile de bază ale cursului, adăugând și câteva explicații suplimentare din teoria traumei. Din păcate, partea de exerciții nu o pot cuprinde aici, dar o voi folosi în cabinet, cu clienții mei și la cursurile pe care le predau.

Sistemul nervos: echilibrul dintre mobilizare și relaxare

 Funcționarea noastră este reglată în mare măsură de două sisteme ale nervului autonom:

• sistemul ortosimpatic, responsabil de reacțiile de mobilizare de tipul luptă, fugă sau îngheț
• sistemul parasimpatic, care susține relaxarea, digestia și refacerea organismului

În situații de stres, activarea sistemului ortosimpatic este firească. Problema apare atunci când organismul rămâne blocat în această stare de mobilizare sau, dimpotrivă, cade într-o stare de epuizare profundă. De multe ori, după o perioadă intensă de activare apare un moment scurt de ajustare fiziologică, în care sistemul încearcă să își regăsească echilibrul. Dacă acest proces este susținut și înțeles, organismul poate reveni la o stare de reglare. Dacă nu, simptomele pot continua.

Unele persoane dezvoltă probleme digestive atunci când trăiesc conflicte emoționale sau stres prelungit: reflux gastric, dureri de stomac sau senzația de „nod în stomac”. Sistemul digestiv este puternic influențat de sistemul nervos, iar atunci când suntem în stare de mobilizare sau anxietate, digestia se dereglează. În acest sens, corpul poate transmite că există o tensiune emoțională care nu a fost încă integrată.

Ce sunt, de fapt, tulburările psihosomatice?

Tulburările psihosomatice apar la intersecția dintre biologie și experiența psihologică. Corpul și mintea nu sunt separate, iar emoțiile intense sau prelungite pot influența funcționarea organismului. Uneori, simptomele pot avea un rol adaptativ. O întrebare utilă este: „Ar fi acest simptom folositor într-o situație de luptă sau supraviețuire?”. Dacă răspunsul este da, este posibil ca sistemul nervos să fie încă într-o stare de mobilizare. În astfel de situații, este important să ne întrebăm cât de real este pericolul pe care îl percepem și care ne determină să ne mobilizăm. Dacă pericolul nu există în prezent, este posibil ca reacția noastră să fie declanșată de experiențe traumatice din trecut. În acest caz, răspunsul organismului nu mai este adaptat realității actuale, ci unei experiențe vechi care continuă să fie activată.

O persoană care trăiește mult timp sub presiune sau în relații tensionate poate dezvolta dureri frecvente de gât și umeri. Mușchii rămân în permanență încordați, ca și cum corpul s-ar pregăti pentru o situație de luptă sau apărare. Chiar dacă persoana nu mai este într-un pericol real, sistemul nervos continuă să funcționeze ca și cum ar fi. În acest fel, corpul transmite că tensiunea trăită nu a fost încă procesată.

În alte situații, corpul intră într-o stare de epuizare și neputință, în care energia scade, apare lipsa speranței, iar organismul încearcă să conserve resursele rămase. Astfel, extenuarea emoțională și sentimentul de neputință pot contribui, în timp, la dezvoltarea unor simptome fizice. În aceste momente, corpul nu mai încearcă să lupte sau să fugă, ci să supraviețuiască cu energia minimă disponibilă. Uneori, simptomele devin modul prin care organismul ne obligă să încetinim, atunci când noi nu am reușit să o facem singuri.

În alte situații, corpul poate răspunde prin epuizare profundă. Persoana simte că nu mai are energie, că orice activitate devine dificilă. Uneori, această stare apare după perioade lungi în care cineva a încercat să facă față unor situații dificile fără suficient sprijin sau fără posibilitatea de a se opri. În acest caz, corpul pare să spună: „Resursele sunt epuizate, este nevoie de oprire și reglare.”

Nu schimbăm doar simptomul, ci relația cu el

O idee care mi-a plăcut foarte mult este că în psihoterapie nu încercăm doar să eliminăm simptomele, ci să schimbăm relația pe care o avem cu ele. Simptomul devine o formă de mesaj al corpului. Atunci când începem să îl observăm fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a-l face să dispară imediat, apare spațiu pentru înțelegere și integrare. Mindfulness-ul clinic susține exact această poziție: observatorul conștient care poate privi experiența din interior, fără să fie complet copleșit de ea.

Importanța relației terapeutice

Un alt element esențial în lucrul cu simptomele psihosomatice este relația terapeutică. Mi-a plăcut această exprimare folosită la curs, de „loving presence”, prezență iubitoare, o prezență atentă, caldă și empatică a terapeutului. Această formă de prezență creează siguranță și permite clientului să exploreze experiențele dificile fără să se simtă singur. Uneori, simplul fapt de a fi ascultat cu adevărat și de a simți că cineva este prezent cu tine poate avea un efect profund de reglare.

Corpul ca loc al emoțiilor

Oamenii se uită adesea la emoții ca fiind ceva mental, dar în realitate ele sunt experiențe corporale. Multe dintre ele sunt resimțite în zona dintre gât și abdomen, în piept, în stomac sau în zona diafragmei. Cortexul prefrontal, responsabil de reflecție și autoreglare, poate influența aceste experiențe atunci când reușim să adoptăm o poziție de observare conștientă, fără grabă și fără presiunea de a schimba imediat ceea ce simțim.

Pași mici către schimbare

Un alt principiu important este acela că schimbarea nu se face prin salturi bruște. În terapie, este util să construim o „scară a schimbărilor”, pornind de la pașii cei mai mici și mai ușor de realizat. Între etapele de procesare a experiențelor dureroase, lucrăm la construirea unui stil de viață mai sănătos și mai stabil. Activitatea fizică, contactul cu propriul corp, relațiile de susținere și momentele de autoîngrijire devin astfel resurse esențiale.

Când avem grijă de noi, corpul nu mai trebuie să strige

Un mesaj important al cursului a fost că autoîngrijirea reduce nevoia de somatizare. Atunci când avem grijă de corpul nostru, când ne permitem odihnă, relații autentice și momente de conectare cu noi înșine, sistemul nervos începe treptat să se regleze. Corpul nu mai trebuie să transmită mesaje prin simptome atât de puternice.

”Suntem mai mari decât emoțiile noastre”

Mi-a plăcut foarte mult această exprimare din curs. Așa este. Adevărul este că emoțiile, chiar și cele intense, ocupă doar o mică parte din interiorul nostru. Prof. dr. Luca Ostacolli se referea la aceste emoții ca fiind emoții protective. Știți cum avem tendința să spunem emoții pozitive și emoții negative? Zic adesea la cursurile mele ”Nu există emoții pozitive și emoții negative, toate emoțiile au funcție pozitivă. Există emoții care ne plac și emoții care nu ne plac, asta este altă poveste”.

Atunci când emoțiile noastre se află în fereastra noastră de toleranță, avem acces la resursele noastre interne, la capacitatea de a înțelege, de a ne regla și de a merge mai departe. Doar atunci când suntem complet copleșiți pierdem temporar acest acces. Iar psihoterapia, în esență, este tocmai acest proces: regăsirea accesului la propriile resurse și la propria vitalitate.

Corpul nostru nu se manifestă împotriva noastră. De cele mai multe ori, încearcă doar să spună o poveste care nu a avut încă spațiu să fie ascultată. Iar atunci când învățăm să îl ascultăm cu blândețe, procesul de vindecare poate începe. Pentru că vindecarea nu începe atunci când simptomele dispar, ci atunci când începem să înțelegem mesajul pe care corpul nostru încearcă să ni-l transmită.

Sursă poza: Giulia Bertelli @ Unsplash

Articolul Tulburările psihosomatice: când corpul spune ceea ce nu am putut spune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-am gândit să aduc aici, în acest articol, o parte din ideile pe care le-am discutat la conferință, completate cu ceea ce văd zi de zi în cabinetul meu. Pentru că burnout-ul nu este doar un concept organizațional sau un subiect de conferință. Este o experiență reală, umană, pe care tot mai mulți oameni o trăiesc. De aceea, primul pas important este să înțelegem etapele epuizării și să învățăm să le recunoaștem înainte ca epuizarea să ne acopere cu totul.

Trăim într-o lume în care ritmul e tot mai alert, iar presiunile, tot mai mari. Ne dorim să fim suficient de buni, suficient de prezenți, suficient de productivi, suficient de … orice. Și adesea, tocmai în această încercare de a dovedi că suntem „destul”, ajungem să ne pierdem pe noi. Există, desigur, o explicație psihologică pentru acest ”suficient de”. Iar, așa cum mulți intuiesc deja, rădăcina lui se află în experiențele timpurii, acolo unde am învățat ce trebuie să facem pentru a fi văzuți, acceptați și valoroși. Burnout-ul nu apare dintr-odată și nici întâmplător. Nu e o stare în care te trezești, brusc, într-o zi de luni. E un proces tăcut, dar intens. Se instalează în timp, în pași mici, greu de observat la început. Tocmai de aceea, e esențial să învățăm să recunoaștem etapele epuizării, înainte ca epuizarea să ne acopere cu totul.

Etapele epuizării

1. 1. 1. Nevoia de a demonstra ceva. Simți o presiune internă de a arăta că ești valoros, că meriți, că ești suficient. Îți spui că trebuie să faci mai mult, să fii mai bun.
      2. Muncă în exces.Treci peste limitele firești, te implici tot mai mult, muncești mai mult decât e nevoie. Inițial poate ești motivat, în realitate, începe uzura.
      3. Neglijarea nevoilor proprii. Mâncarea, somnul, odihna, timpul pentru tine devin opționale. Muncești pe pilot automat. Ignori oboseala. Te amăgești că o să-ți revii în weekend.
      4. Conflicte și învinovățire. Apar frustrări, devii iritabil, ceri mai mult de la ceilalți, simți că nu ești înțeles. Începi să dai vina pe colegi, pe familie, pe „viață”.
      5. Schimbarea valorilor. Lucrurile care altădată îți aduceau bucurie nu mai contează. Hobby-urile, prieteniile, relaxarea devin „pierdere de timp”. Totul se reduce la „trebuie”.
      6. Negarea problemelor. Corpul transmite semnale: durere, tensiune, oboseală. Mintea însă le ignoră: „Nu am timp pentru asta. E doar o perioadă. O să-mi treacă.”
      7. Izolare. Te retragi, nu mai răspunzi la mesaje, nu mai ai energie pentru oameni. Tăcerea devine mai ușoară decât prezența.
      8. Comportament schimbat. Cei dragi observă. Ești mai nervos, mai absent, mai închis. Tu simți că te transformi, dar nu mai știi cum să revii la tine.
      9. Depersonalizare. Nu te mai recunoști. Faci lucrurile din automatism. Nu mai simți bucurie, nici tristețe. Ești acolo, dar nu ești „tu”.
      10. Gol emoțional. Apare o amorțeală profundă, un vid. Uneori, încerci să-l umpli cu mâncare, alcool, scrolling compulsiv, muncă și mai multă, dar nimic nu ajută.
      11. Deprimare și epuizare. Îți pierzi motivația, îți vine greu să te ridici dimineața. Totul pare prea mult, nu mai vezi sens, nu mai știi de ce faci ce faci.
      12. Colaps fizic și psihic. Corpul cedează, mintea la fel, ești epuizat. Ai nevoie de pauză, dar pauza vine forțat, târziu, cu preț mare.

Ce poți face? Cum să previi și cum să te recuperezi?

Învață să recunoști diferența dintre oboseală și epuizare. Oboseala se recuperează prin odihnă, epuizarea are nevoie de schimbare. Dacă pauza de weekend nu mai aduce revenire, nu mai vorbim doar despre lipsă de somn, ci despre un sistem care funcționează prea mult timp în alertă.

Revenirea la corp este primul pas. Burnout-ul nu este doar mental, este profund somatic. Respirația superficială, tensiunea musculară, lipsa senzației de foame sau mâncatul compulsiv sunt semnale. Plimbările lente, respirația conștientă, mișcarea blândă, somnul reglat nu sunt lucruri mici, sunt intervenții de reglare a sistemului nervos.

Creează micro-pauze reale, nu doar schimbări de activitate. Scrolling-ul nu este odihnă, niici răspunsul la „încă două mailuri”. Pauza înseamnă câteva minute în care sistemul tău nu mai produce nimic și nu mai performează pentru nimeni.

Redefinește relația cu performanța. Pentru mulți dintre noi, valoarea personală este legată de cât facem și cât ducem. Recuperarea presupune să învățăm, treptat, că putem fi valoroși și atunci când ne oprim.

Întoarce-te la lucrurile care îți dădeau viață înainte să intri pe pilot automat. Nu la nivel de obiectiv („de mâine fac sport de trei ori pe săptămână”), ci la nivel de experiență: o cafea băută fără grabă, o conversație în care ești prezent, un moment de liniște.

Negociază ritmul, nu doar sarcinile. Prevenția reală nu înseamnă doar să faci mai puțin, ci să ai perioade de activare urmate de perioade reale de recuperare. Fără revenire, orice performanță devine consum.

Privește cu blândețe tiparele care te-au adus aici. Nevoia de a demonstra, dificultatea de a spune „nu”, perfecționismul, hiper-responsabilitatea, nu sunt defecte, sunt strategii vechi de supraviețuire. Recuperarea nu înseamnă să lupți cu ele, ci să le înțelegi și să construiești alternative mai sănătoase.

Acceptă că recuperarea nu este liniară. Vor exista zile bune și zile în care te simți din nou fără energie. Nu înseamnă că te-ai întors de unde ai plecat, ci că sistemul tău învață un ritm nou.

Cere schimbări și la nivel de context, nu doar în interiorul tău. Uneori, prevenția înseamnă conversații dificile despre volum, roluri, așteptări și limite. Nu totul se poate regla doar prin resurse personale.

Construiește o viață care nu are nevoie de epuizare pentru a avea sens. Burnout-ul apare acolo unde totul devine „trebuie”. Recuperarea începe când, încet, reapare și „vreau”.

Burnout-ul nu e o destinație. Este un semnal că e timpul să te întorci la tine. Cu blândețe, cu răbdare, cu ajutor, dacă e nevoie. Valoarea ta nu stă în cât de mult reziști și cât de repede te stingi, ci în cine ești, chiar și atunci când te oprești. 

Pentru întrebări, programări sau mai multe informații despre procesul terapeutic, mă poți contacta aici.

Articolul Etapele epuizării: Cum recunoști burnout-ul înainte să te oprești complet apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Mi-a rămas în minte un mesaj pe care l-am citit cândva și care mi se pare că surprinde atât de bine esența unei legături autentice: „Femeile au nevoie de alte femei în viețile lor care să creadă că sunt minunate. Fără competiție, fără gelozie, fără ură, doar: «Te iubesc, sunt aici pentru tine, cred în tine, vei reuși».” Această energie de susținere și siguranță emoțională este, de fapt, fundamentul oricărei relații reale, fie că vorbim despre prietenie, familie, parteneriate de viață sau terapie. Și de asta avem nevoie și noi, femeile, dar și bărbații.

Ce înseamnă să fii autentic?

Autenticitatea nu e despre a spune orice, oricum. Nu e un soi de sinceritate crudă sau de revărsare fără sfârșit a nemulțumirilor. Autenticitatea reală presupune să fii tu însuți, cu tot ce e în tine, dar cu blândețe. Înseamnă să fii acolo, cu adevărul tău, dar și cu inima deschisă să primești adevărul celuilalt. Înseamnă să asculți, să spui lucruri importante, chiar dacă uneori inconfortabile, dar într-un fel care construiește, nu rănește. Pentru că adevărul spus cu grijă poate fi o punte, nu o sabie.

Prietenia – o relație cu două sensuri

O prietenie autentică nu cere perfecțiune, cere prezență. Cere disponibilitatea de a fi acolo, dincolo de like-uri, reel-uri sau mesaje automate. E despre a asculta cu adevărat și a vorbi sincer. Despre a fi oglindă uneori și umăr alteori. Despre a fi acolo în momentele grele, dar și a celebra împreună momentele bune.

Cum construim relații care contează?

Spune adevărul cu blândețe.
Nu e suficient să fii sincer, contează și cum transmiți. Un adevăr spus cu compasiune poate deschide uși pe care duritatea le-ar fi închis.

Evită competiția.
Relațiile autentice nu sunt niciodată despre cine are mai mult, mai bine, mai repede. Sunt despre bucuria împărtășită și despre susținere sinceră.

Nu hrăni victimizarea.
Ascultarea e valoroasă, dar la fel este și capacitatea de a încuraja. Uneori, cel mai mare act de iubire este să reamintești omului de lângă tine cât de multă forță are în el. Și cât de mult rău își face când stă în loc, în greul lui, fără să pornească această forță din el.

Fii prezentă.
Prezența nu se măsoară în timp, ci în calitatea atenției. Fii acolo cu totul cu inima, cu gândul, cu privirea, cu buna intenție.

De ce contează toate astea?

Pentru că avem nevoie de oameni care ne văd. Avem nevoie de relații! De legături în care nu trebuie să ne ascundem. Pentru că în relații ne rănim și în relații ne vindecăm. Relațiile autentice sunt acele spații rare în care putem respira din nou din plin, putem fi vulnerabili și, în același timp, în siguranță. Asta ne vindecă!

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Relații care vindecă: despre prietenie, adevăr și conexiune reală apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Program online pentru adulți care cresc sau însoțesc copii – acasă, în cabinet sau în școală.

Pentru ca un copil să își dezvolte reziliența, are nevoie de un părinte care să fie prezent și rezilient. Să își poată regla emoțiile, să rămână conectat la realitate și la copil chiar și în momentele dificile … și mai ales atunci. Este exact ca în avion:  mai întâi îți pui tu masca de oxigen, apoi o pui copilului.  Dacă tu nu ai aer, nu poți ajuta pe nimeni.

Am creat acest program cu grijă și cu multă motivație. Pentru că eu cred că prevenția este cea mai valoroasă formă de intervenție. Într-o cultură care se concentrează adesea pe reparare, eu lucrez la o schimbare de perspectivă: în loc să corectăm mai târziu rănile emoționale, putem construi încă de la început o fundație sănătoasă pentru noi și pentru copiii noștri.

Ce înveți în acest program:

Întâlnirea 1 – Reziliență și reglare emoțională la părinte

• Cum funcționează reglarea emoțională la adult
• Cum construim reziliența în viața de zi cu zi
• Exerciții practice și un plan personal de auto-susținere

Întâlnirea 2 – Reziliență și coreglare la copil

• Ce este coreglarea și de ce este vitală în copilărie
• Cum susținem dezvoltarea emoțională și stima de sine
• Exercițiu ghidat și plan de sprijin pentru copil

Pentru cine este acest program

Părinți și tutori care își doresc să:

• își înțeleagă emoțiile și reacțiile
• dezvolte reziliență și capacitate de autoreglare
• fie mai conectați și mai blânzi cu ei înșiși și cu copilul
• dezvolte un mediu emoțional sigur acasă
• crească un copil echilibrat, cu încredere și reziliență

Specialiști în sănătate mentală și educație care vor să:

• își extindă perspectivele în lucrul cu părinții și copiii
• integreze noțiuni de co-reglare și reziliență în practica lor
• aducă instrumente practice în comunitatea lor educațională

Detalii organizatorice

Unde? Online, platforma Zoom. Veți primi link-ul după achitarea taxei de participare.

Când? Întâlnire 1 – Miercuri, 19 noiembrie 2025, orele 18:00-20:00

             Întâlnire 2 – Miercuri, 26 noiembrie 2025, orele 18:00-20:00

Cost? 250 lei /persoană/ 2 intalniri. Locuri limitate.

Cum te poți înscrie?

Înscrierea se face accesând formularul acesta https://forms.gle/PQMH62F8WNigGPLw6 . După completarea formularului veți primi un e-mail cu detaliile despre plată și locul va fi garantat doar după plata taxei prin virament bancar. 

Dacă aveți întrebări suplimentare îmi puteți scrie la adresa de e-mail: buja.cristina@yahoo.com 

Despre mine

Sunt psiholog și psihoterapeut specializat în terapia traumei și în evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Am peste 14 ani de experiență în lucrul cu adulți și copii, atât în cabinet, cât și în ONG-uri, și sunt colaborator al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei București (ISTT).

Misiunea mea este să sprijin părinții și specialiștii în a crea relații sănătoase cu copiii, bazate pe siguranță emoțională, reziliență și blândețe. Cred profund în puterea prevenției, pentru că prevenția este cea mai valoroasă formă de intervenție.

Cred cu toată inima că, atunci când un copil este văzut, înțeles și susținut, lumea lui se poate transforma. Și atunci când părintele învață să respire înainte de a răspunde, când își cultivă răbdarea și curiozitatea, copilul învață să-și deschidă aripile.

Articolul Reziliență în familie: de la părinte la copil – program pentru părinți și specialiști apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Corpul nostru „ține scorul”. Asta nu e doar o expresie, ci o realitate susținută de știință. Corpul își amintește, chiar și atunci când mintea vrea să uite. Însă vestea bună e că, atunci când ne reconectăm cu propriul corp și îi oferim sprijin activ, putem începe un proces real de vindecare – unul care reduce inflamația, reglează sistemul nervos și ne aduce mai aproape de un echilibru interior.

1. Expunerea la lumină naturală și somnul de calitate

Sunt printre cele mai simple, dar esențiale gesturi pentru reglarea tonusului vagal și reducerea răspunsului inflamator. Începe prin a-ți lăsa chipul să fie mângâiat de lumina dimineții și creează-ți o rutină de somn care să devină ritual, nu corvoadă.

2. Mișcarea blândă și constantă

Nu e nevoie să ne forțăm, ci doar să rămânem activi. Mersul pe jos, dansul, yoga, înotul – orice ne mișcă și ne face plăcere contează. Așa întărim sistemul nervos și ne eliberăm de tensiuni.

3. O alimentație hrănitoare

Alimentele bogate în proteine, grăsimi sănătoase și nutrienți contribuie la echilibrul nostru interior. Ce mâncăm ne influențează nu doar corpul, ci și starea de spirit.

4. Relațiile sigure și granițele sănătoase

Relațiile vindecă – dar doar cele care sunt sigure, calde și blânde. Să învățăm să punem limite nu înseamnă să ne închidem, ci să ne protejăm. Să spunem „nu” atunci când e prea mult și „da” doar acolo unde ne simțim cu adevărat în siguranță.

5. Sprijinul terapeutic

Psihoterapia ne ajută să punem ordine în haos, să ne înțelegem rănile și să le dăm un sens nou. Să ne regăsim vocea, ritmul și capacitatea de a ne ține cu blândețe atunci când doare.

6. Conexiunea cu propriul corp

Mindfulness, meditație, exerciții de respirație – toate ne pot ajuta să ne întoarcem spre interior, să ascultăm ce ne spune corpul și să învățăm să îl tratăm ca pe un aliat, nu ca pe un dușman.

7. Îngrijirea zilnică, cu pași mici

Îngrijirea nu înseamnă doar băi lungi sau zile de relaxare (deși și ele ajută!). Înseamnă și o cană cu ceai băută în liniște, un „nu” spus din inimă, o seară fără ecrane sau o zi fără vinovăție. Asta e rutina reală de refacere.

Vindecarea nu e o linie dreaptă, dar este posibilă

Refacerea corpului și a minții după traumă nu vine peste noapte. E un drum, uneori cu pași mici și opriri dese, alteori cu revelații mari și transformări profunde. Dar fiecare alegere conștientă contează. Fiecare gest de grijă ne aduce mai aproape de noi înșine. Vocea copilului din noi încă așteaptă să fie ascultată. Iar azi, ca adulți, avem puterea să-i spunem: „Sunt aici. Și o să avem grijă de noi.”

Sursă poza: Dingzeyu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Cum ne putem ajuta corpul și mintea să se refacă după experiențe traumatice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Parentificarea”: trauma „invizibilă” din copilărie

”Parentificarea„ are loc atunci când un copil trebuie să își îngrijească propriul părinte. Sau, când i se cer responsabilități pentru care nu este pregătit emoțional. Acești copii sunt adesea mediatori, responsabili pentru pacea în casă și încărcați cu așteptări care le depășesc capacitățile de dezvoltare. Ca rezultat, aceștia cresc rapid, fără să-și împlinească nevoile esențiale de copil. Asta duce la un nivel de inflamație cronică și la o vulnerabilitate mai mare față de stres și boli autoimune.

Din păcate, discuția despre ”parentificare” rămâne adesea într-un con de umbră. Însă, nu mai putem nega studiile care demonstrează că există o legătură profundă între experiențele trăite și starea de bine la vârsta adultă. De exemplu, copilul obligat să își asume responsabilități adulte înainte de vreme, devine adesea adultul disociat, predispus la afecțiuni autoimune și alte probleme de sănătate.

Corpul ține scorul …. chiar și în lipsa amintirilor explicite. Experiențele din copilărie lasă amprente biologice care se manifestă prin inflamații, fluctuații hormonale și modificări ale ritmului cardiac. Acești markeri influențează susceptibilitatea noastră la boli la vârsta adultă. De asemenea, pot avea un impact semnificativ asupra sănătății pe termen lung.

Există câțiva markeri fiziologici care sunt afectați de experiențele noastre timpurii:

– Răspunsul inflamator: Stresul persistent din copilărie poate declanșa o stare inflamatorie cronică. Asta ne face vulnerabili la boli autoimune și alte afecțiuni inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoidă, diabetul sau lupusul. Această inflamație cronică este rezultatul unei hiperactivități a sistemului imunitar, care încearcă să facă față stresului prelungit.

– Tonusul vagal: Nervul vag joacă un rol crucial în comunicarea dintre creier și organele interne, influențând răspunsurile de relaxare și capacitatea organismului de a se adapta la stres. Când o persoană trece prin experiențe traumatice, sistemul nervos simpatic (responsabil de răspunsul „luptă sau fugi”) este adesea activat în mod exagerat, ceea ce poate duce la o activitate redusă a sistemului parasimpatic, inclusiv a nervului vag. Ca urmare, tonusul vagal scade. Astfel, afectând capacitatea corpului de a se calma și de a reveni la o stare de echilibru după stres. Un tonus vagal ridicat este corelat cu o capacitate mai mare de reglare emoțională, reziliență și performanță cognitivă. În schimb, un tonus vagal scăzut este frecvent întâlnit la persoanele anxioase sau depresive. Și este un indicator de risc pentru afecțiuni cardiovasculare și autoimune.

– Hormonii de stres: Nivelurile de cortizol, hormonul stresului, pot rămâne crescute în urma experiențelor traumatice, contribuind la o serie de probleme de sănătate, inclusiv obezitatea, hipertensiunea și tulburările de somn.

– Microbiomul intestinal: Experiențele timpurii pot influența și compoziția microbiomului intestinal. El joacă un rol crucial în sănătatea mentală și fizică, afectând atât sistemul imunitar, cât și starea de spirit.

Acești markeri fiziologici nu doar că afectează sănătatea pe termen scurt, ci pot predispune individul la o serie de afecțiuni pe parcursul vieții, evidențiind importanța intervenției timpurii și a sprijinului psihologic.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul „Parentificarea” – efectele unei copilării „prea mature” asupra sănătății fizice și psihice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce înseamnă o respingere reală?

E atunci când cineva spune clar – direct sau prin comportament – că nu dorește o anumită conexiune sau relație. Poate fi un refuz la o invitație, o lipsă de interes exprimată sincer sau o decizie care pur și simplu nu ne include. Durerea, în aceste cazuri, este firească, dar de cele mai multe ori rămâne proporțională cu situația. E ca un oftat lung, o tristețe care trece. Înțelegem, chiar dacă nu ne place. Și mergem mai departe.

Pentru că, da, ca adulți, avem tot ce ne trebuie ca să gestionăm asta. Putem înțelege că nu toți ne plac… așa cum nici noi nu îi plăcem pe toți. Sau cum le mai spun eu clienților: „Avem tot ce ne trebuie să reglăm ce simțim când cineva nu ne vrea și să mergem mai departe, pe principiul – ok, nu vrea Gigel, dar găsim un Marcel.”

Și ce e durerea care vine din traumă?

E durerea aceea care pare să ne acopere tot. Când cineva nu ne răspunde la mesaj și, brusc, simțim că nu valorăm nimic. Când un refuz punctual devine, în mintea noastră, dovada că nimeni nu ne vrea. Acolo nu mai e vorba doar de ce s-a întâmplat acum. Ci de ce s-a întâmplat cândva. Poate când am fost neglijați, poate când ne-am simțit invizibili, poate când am fost respinși iar și iar. Și prezentul apasă exact pe acel buton dureros.

Cum se trăiește fiecare dintre ele? Cum se manifestă la nivel emoțional?

Respingerea reală: e tristă, poate frustrantă, dar are granițe. Nu ne face să ne îndoim complet de noi.

Respingerea activată de traumă: e intensă, copleșitoare, și vine cu gânduri automate – „nu sunt suficient”, „nimeni nu mă vrea”, „e ceva în neregulă cu mine”.

Diferența o simțim în corp, în gânduri, în reacții. Și nu e despre a ne învinovăți pentru asta, ci despre a învăța să observăm ce ni se întâmplă cu adevărat.

Și dacă nu e chiar respingere?

Mai e și varianta în care interpretăm greșit o situație. Cineva are nevoie de spațiu, dar noi simțim că ne respinge. Cineva nu răspunde la un mesaj, iar noi ne simțim abandonați. De multe ori, rana din trecut proiectează un scenariu dureros în prezent, chiar dacă realitatea e cu totul alta.

Ce putem face?

Observă: Ce simt acum? E legat doar de momentul ăsta sau e ceva mai adânc?

Acceptă: Da, respingerea face parte din viață. Nu spune nimic despre cât valorez.

Validează: „Mă doare și e firesc să doară. Dar pot avea grijă de mine.”

Fii blând/ă cu tine: Nu respingerea ne definește, ci felul în care alegăm să răspundem.

Pune limite sănătoase: Uneori, faptul că cineva pleacă e o protecție, nu o pierdere.

Poate că cea mai importantă întrebare nu este „De ce mă doare atât de tare?”, ci „De ce doare în felul ăsta?”. Și acolo începe vindecarea. Respingerea, oricât de neplăcută ar fi, nu e un verdict despre tine. E doar un moment. Iar tu ai toate resursele de care ai nevoie ca să mergi mai departe – cu blândețe, claritate și un pic mai multă încredere în cine ești.

Sursă poza: Eutah Mizushima @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Când cineva spune „nu” și tu auzi „nu ești suficient” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

E în regulă să spui „nu”, chiar dacă se supără cineva.

Poate ai fost învățat că „nu” înseamnă respingere, conflict, vină. Dar adevărul este că un „nu” spus cu respect poate fi un act profund de grijă față de tine. Nu putem fi tot timpul disponibili, nici pentru ceilalți, nici pentru așteptările lor. Și e normal ca uneori, asta să-i deranjeze. Dar nu suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Suntem responsabili doar pentru a rămâne onești și blânzi cu noi.

Nu e treaba ta să „repari” pe nimeni.

Sunt momente când ne e greu să vedem suferința celuilalt fără să vrem să intervenim, să ajutăm, să salvăm. Dar fiecare om are propriul drum. Și uneori, a fi acolo înseamnă doar să fii prezent, nu să preiei durerea celuilalt pe umerii tăi. A te ocupa de tine nu e egoism, e responsabilitate.

Nu ești responsabil pentru cum se simte toată lumea din jurul tău.

Poate ai crescut în medii în care trebuia să fii mereu atent la cum se simt ceilalți. Să nu superi. Să nu înfurii. Să nu deranjezi. Dar acum ești adult. Și ai voie să alegi ce poți și ce nu poți duce. Ai voie să te întrebi: „Ce simt eu acum? Ce am eu nevoie?”.

Nu trebuie să știi mereu ce are nevoie celălalt.

Știi momentul ăla în care cineva e nemulțumit, dar nu spune de ce, iar tu simți că trebuie să ghicești, să te porți impecabil, ca nu cumva să fi greșit ceva? Acel mers în vârful degetelor … Nu, nu e responsabilitatea ta să anticipezi nevoile tuturor. Nici să le împlinești pe toate. Comunicarea e o punte care se construiește din ambele capete.

Poți să ai o părere diferită. Și tot să fii în regulă!

Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea ca să fii acceptat. Și nu trebuie să te conformezi ca să eviți conflictele. Relațiile sănătoase pot conține diferențe. Ba chiar cresc din ele.

Ai voie să simți tot ce simți.

Furia, tristețea, oboseala, dorul… toate sunt normale. Nu trebuie să le ascunzi sau să le explici. E suficient să le recunoști. Să le dai voie să existe. Emoțiile tale nu trebuie să fie pe placul nimănui ca să fie valide.

Ești suficient așa cum ești.

Nu trebuie să faci pe plac, să demonstrezi, să te conformezi unor standarde impuse de alții ca să meriți iubire sau acceptare. Ești îndeajuns, chiar și atunci când uiți asta. Să pui limite sănătoase nu înseamnă că ridici ziduri. De fapt, sunt porți cu zăvor. Alegem când deschidem și cui. Iar învățând să le punem, învățăm să ne onorăm pe noi. Să spunem cu blândețe: „Acum am nevoie să mă aleg.” Și ăsta nu e un act de egoism. E un act de iubire.

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Despre limite sănătoase – sau cum învățăm să ne alegem pe noi înșine, fără vină apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Odihnă. Conectare. Alegeri personale.

Poate că ai avut ani în care ți-ai epuizat energia în goana după „să fie ca la carte”: curățenie impecabilă, ouă roșii vopsite doar în Joia Mare, mâncare cât pentru un regiment. Poate ai simțit și tu acel „trebuie” apăsător care umbrește bucuria. Poate nu era neapărat al tău, cât ți se transmisese din generație în generație ca o rețetă secretă, spusă pe un ton grav, de parcă ouăle roșii vopsite în altă zi ar aduce ghinion cosmic. Ți-o amintești din privirea critică a bunicii, din alergătura mamei cu mătura într-o mână și cozonacul în cealaltă, din expresia aceea faimoasă: „nu ne facem de râs la Sărbători!”. Așa că ai preluat și tu ștafeta: curățenie de muzeu, meniu cât pentru trei sate și ouă vopsite fix la timp, cu o ușoară stare de epuizare festivă. Dar ce-ar fi să schimbi ceva anul acesta? Ce-ar fi ca Sărbătorile să însemne, în primul rând, odihnă pentru tine? O pauză reală, în care să nu te mai simți tras(ă) în toate direcțiile. Poate chiar să fie despre tihnă, despre reconectare cu cei dragi în felul vostru, cu joacă, râsete, povești, cu timp petrecut împreună, nu în stres.

O întâmplare (foarte) personală: despre ouă, tradiții și libertate.

Zilele trecute vorbeam cu cineva din familie care, cu multă convingere, spunea: „Ouăle trebuie să fie roșii și vopsite în Joia Mare, așa se face!” Inițial am zâmbit, dar mi-a trecut pe măsură ce insista mai mult. Am simțit cum se trezește în mine partea aceea care are nevoie să respire adânc și să numere . Să numere mult!  Așa că i-am spus, cu câtă blândețe am putut: „Pentru tine, poate așa e. Pentru tine este important să respecți această tradiție și e ok. Tu vrei să fie așa ouăle pe masă. Noi avem altă nevoie … să le vopsim împreună, să creăm, să ne jucăm, să fim împreună și atât, nu după un trebuie, ci după cum simțim. Și putem să punem în coș, pe masă și ouăle tale și pe ale noastre”.

A urmat o tăcere lungă. Apoi, ceva a înmuiat tonul: „Păi… Hmm… bine, le punem pe toate. Roșii, colorate, cum vreți voi. E important să fim împreună!”

Poate că tocmai asta e frumusețea: când masa e plină nu doar de mâncare, ci și de acceptare. Pe masa noastră de Paște au loc toate ouăle, roșii, albastre, pictate, simple, cu sclipici sau stropite cu aur. Nu că am avea aur ! Pentru că nu e despre reguli rigide. E despre libertatea de a trăi sărbătoarea în armonie cu valorile noastre. E despre a face loc și celuilalt, chiar dacă ne e diferit. Poate mai ales atunci.

Despre limite și libertate în relații.

E în regulă să alegi să nu mergi la toate vizitele. Să spui „nu” dacă un program te epuizează. Să păstrezi un ritual al tău, chiar dacă ceilalți nu îl înțeleg. Și e la fel de important să nu impunem valorile noastre celor din jur. Asta înseamnă iubire matură, relație sănătoasă: să-l vezi pe celălalt așa cum este, nu cum ai vrea tu să fie. Poate că despre asta ar trebui să fie Sărbătorile Pascale: despre acceptare, spațiu, alegeri conștientă. Despre a onora ce contează pentru noi, fără a-i răni pe cei din jur. Despre a face loc și ouălor altfel vopsite și gândurilor care nu se așază mereu în același fel.

Să ne fie sărbătoarea un prilej de liniște, nu de ceartă. De conectare autentică, nu de validare a cine „știe mai bine”. Să ne dăm voie să fim. Și să îi lăsăm și pe ceilalți să fie.

Sursă poza: Hannah Tasker @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Sărbătorile Pascale: între odihnă, conectare și respectarea diferențelor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.