– Știi, David, cum noi doi suntem fani super eroi și căutăm filme și cărți cu ei!? Așa e și mama ta cu cărțile astea, îi zice bărbatul.

– Chiar că … constantă băiatul.

Sunt cu adevărat o fană a altor Super Eroi – cei care supraviețuiesc și cresc, chiar dacă au trăit experiențe foarte dureroase.

Adevărul este că au dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta până acum, dar sunt cu adevărat o fană a altor super eroi – cei care supraviețuiesc și cresc, chiar dacă au trăit experiențe foarte dureroase. Pentru mine, acești oameni sunt adevărații super eroi. Îmi dau seama că, în timp ce unii admiră personajele din benzile desenate sau filmele de acțiune, eu am fost mereu fascinată de eroii vieții reale – acei oameni care găsesc în ei puterea de a supraviețui și de a se reconstrui, indiferent câte furtuni au fost obligați să traverseze. Există o forță imensă în acești oameni. Ei nu poartă capă și nu zboară. Dar au în ei o reziliență care îi face să fie invincibili. Acești eroi înfruntă viața cu toate provocările ei și nu doar că reușesc să supraviețuiască, ci și să crească și să se transforme. 

Super Eroii mei nu poartă capă și nu zboară. Dar au în ei o reziliență care îi face să fie invincibili.

Cărțile pe care le ce citesc adesea sunt pline de astfel de povești. Deși puțini înțeleg și de ce o fac. Chiar și puștiul meu mi-a zis într-o zi că e grea munca mea pentru că aud toată ziua numai povești triste. Și numai povești triste citesc … pentru că da, citesc multe cărți psihologice. Și i-am explicat și lui: ”Da, e și grea din punctul acesta de vedere, dar nu e doar așa. Munca mea este foarte mult despre această forță uimitoare pe care o avem în noi, puterea de a ne regăsi. Și eu am acest privilegiu de a cunoaște oameni cu povești dureroase și totuși cu multă viață și forță în ei. Doar cei mai puternici oameni vin la terapie! Ai nevoie de multă putere să te uiți cu adevărat în tine”. 

Super Eroii mei nu sunt cei care salvează lumea în filme, ci cei care găsesc puterea de a se salva pe ei înșiși, de a se vindeca și de a-și reconstrui viața.

Pentru acești oameni, am o admirație profundă și o recunoștință nemărginită, pentru că ei îmi reamintesc în fiecare zi cât de puternici putem fi, chiar și atunci când viața ne pune la încercare. Ei sunt adevărații mei supereroi.

În fiecare dintre noi există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

Sursă poza: Road Trip with Raj @ Unsplash

Articolul Super Eroii mei: despre puterea de a supraviețui și a te reconstrui apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Încrederea în sine este importantă pentru succesul personal și profesional. Când avem încredere în abilitățile noastre, ne putem confrunta cu provocările care apar și ne putem implica în activitățile pe care ni le dorim. Partea aceasta se reflectă în viața noastră personală – cuplu, prieteni, pasiuni. Influența o regăsim firește și în viața noastră profesională.

Cum sunt adulții care au încredere în sine?

– Sunt în general capabili să înțeleagă valoarea lor personală. Ei își recunosc atât abilitățile cât și limitele și sunt în regulă cu asta.

– Au o bună capacitate de autoreglare emoțională în perioadele de schimbări sau stresante.

– Își asumă responsabilitatea pentru propriile alegeri.

– Au capacitatea de a lua decizii dificile și de a-și asuma riscuri în mod responsabil.

– Înțeleg că greșelile sunt parte din procesul de învățare și dezvoltare și sunt capabili să le accepte și să învețe din ele.

– Se concentrează pe progres și pe îmbunătățirea abilităților lor, în loc să se descurajeze de faptul că au greșit.

– Se simt confortabili în propriul lor corp și în propriul lor mediu social.

– Sunt capabili să stabilească și să mențină relații sănătoase și satisfăcătoare.

Cum să dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți?

Obervăm reușitele pe care le avem. Vă spuneam că încrederea în sine se crește cu reușite mici și dese. Cu siguranță există. Toți avem și reușite în viață, important este să ne și oprim să le vedem. Uneori, cum discutam cu o clientă, reușita este și ziua asta care a trecut fără să țip la copil. Pentru că, atunci când este multă durere în interiorul nostru, ea iese așa afară. E cu adevărat o reușită să recunoaștem asta și să lucrăm cu noi să ne alinăm durerile.

Identificăm punctele forte si dezvoltăm. Ne uităm la ceea ce facem bine și la ceea ce ne face să ne simțim bine. Ne concentrăm pe aceste lucruri și dezvoltăm abilitățile acestea. Unii vor fi buni la făcut brioșe, alții la citit, alții la rezolvat treburile casnice, alții la condus echipe și alții la condus un cor de copii. Important este să găsești ceva-ul tău.

Acceptăm că greșelile sunt firești și fac parte din procesul de învățare. Greșelile și eșecurile sunt o foarte bună oportunitate de a crește și de a ne imbunătăți.

Învațăm să ne stabilim obiective realiste și lucrăm pentru a le atinge.

Acordăm atenție emoțiilor noastre. Sunt conștienți de gândurile și emoțiile noastre și modul în care ele ne influențează. Folosim introspecția pentru a descoperi cât din ele este despre realitatea de azi și cât despre durerea din trecut.

Observăm care sunt nevoile noastre și învațăm să le comunicăm. De asemenea este important să ne afirmăm nevoile într-un mod pozitiv și constructiv, fără a-i răni pe cei din jurul nostru.

Practicăm autoîngrijirea. Îngrijirea de sine este importantă pentru sănătatea mentală și fizică. Ne asigurăm că ne oferim timp pentru a face lucrurile care ne aduc placere și ne fac să ne relaxăm.

Ne construim un mediu sigur și cald. Este important sa avem alături oameni care ne încurajează și ne oferă sprijin în momentele dificile.

Cautăm sprijin din partea altor persoane dacă avem nevoie!

Sursă poza: Priscilla Du Preez @ Unsplash

Articolul Cum să ne dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Părinții au o mare influență îm dezvoltarea încrederii în sine a copiilor și adolescenților prin modul în care interacționează cu aceștia, prin modul în care oferă, sau nu, sprijin și afecțiune, prin dezvoltarea autonomiei, prin acordarea de feedback pozitiv și constructiv și încurajarea exprimării emoțiilor și gândurilor.

Încrederea în sine se dezvoltă în mod obișnuit prin următoarele etape:

Experiențe de succes. Dacă avem succes atunci când facem ceva va crește încrederea în abilitățile noastre. Fiecare experiență de succes, indiferent cât de mică este, ne ajută să ne simțim mai siguri pe noi înșine și să avem mai multă încredere în abilitățile noastre. Încă de când suntem bebeluși merge treaba asta, mână în mână cu următorul punct. Când bebelușul încearcă să mânănce singur și nimerește gurița iar mama îl vede și îi spune cu tot sufletul ”Bravo, puiul meu! Ce treabă grozavă ai făcut! Așa, bravo, te descurci minunat!” este o experiență de succes urmată de încurajare și feedback pozitiv.

Încurajare și feedback pozitiv. Atunci când primim încurajare și feedback pozitiv din partea altora, acest lucru poate crește încrederea noastră în sine. Este important să fim atenți la feedback-ul pe care îl primim și pe care îl oferim.

Acceptarea și învățarea din greșeli. Greșelile nu sunt plăcute, dar oferă cele mai mari oportunități de creștere. Dacă suntem capabili să acceptăm că am greșit și să învățăm din asta, putem dezvolta o încredere mai mare în noi înșine.

Este important să ne reamintim și să îi învățăm pe copiii noștri că ”a greși” este o parte naturală a procesului de învățare și că toată lumea experimentează asta de-a lungul vieții.

Învățarea și dezvoltarea abilităților. Procesul de învățare continuă ne asigură dezvoltarea de noi abilități. Iar noile abilități ne pot crește încrederea noastră în sine. Astfel devenim mai capabili să abordăm sarcini mai complexe și să depășim obstacolele care ne apar inevitabil în viață.

Auto-reflecția și auto-observarea. Auto-reflecția și auto-observarea sunt procese prin care o persoană examinează și analizează propriile gânduri, sentimente, comportamente și experiențe. În copilărie, procesele de auto-reflecție și auto-observare pot fi mai simple și mai puțin profunde, deoarece copiii nu au dezvoltate încă abilitățile cognitive și de introspecție necesare pentru a realiza o analiză mai profundă a propriilor lor gânduri și emoții. Pentru asta au nevoie ca părinții să oglindească. Pe măsură ce vor crește vor putea să realizeze și ei acest proces pe cont propriu. Auto-reflecția și auto-observarea ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine și să înțelegem mai bine abilitățile și limitele noastre. Înțelegerea acestor lucruri poate crește încrederea noastră în noi înșine și ne poate ajuta să identificăm zonele în care trebuie să ne dezvoltăm.

Iar când ne încurcăm în acești pași, sau nu avem motivația de a lucra pentru a ne crește pe noi, poate e semn că ceva ne ține blocați în a ne aduce bine. Este un moment bun să căutăm sprijinul unui psihoterapeut care să ne oferă ghidaj și sprijin să ne redescosperim și să ne creștem.

Sursă poza: Alvin Mahmudov @ Unsplash

Articolul Cum se formează încrederea în sine? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sigur, nu spune nimeni să le creăm durere. Doar să înțelegem că e o luptă, aceasta de ultra protecție, la finalul căreia nimeni nu câștigă. Părintele devine mult prea epuizat să poată investi energie în relația cu copilului lui și mult prea speriat să se poată bucura de el. Copilul nu își dezvoltă reziliența de care are nevoie să poată să treacă prin viața cu bine, de unul singur, indiferent câte obstacole vor apărea în calea lui.

Cum arată părinții care merg în vârful degetelor pe lângă copii?

Sunt plini de temeri, încearcă să controleze tot, îi răsplătesc, și pedepsesc, și mituiesc. Îi feresc de orice numai le trece prin gând că ar putea să îi deranjeze. Stau ca soldații drepți în fața comandantului. Se tem să le spună ”NU„. Fug de limite și de reguli și de plânsul copilului căruia nu îi convine decizia părintelui. Îi feresc de ploaie, frig, furtună, conflicte, respingeri și frustrare. Le este frică să îi înțarce, să îi ducă la grădiniță, să îi lase la bunici, să le dea spațiu să fie respinși de prieteni. Le este frică să fie cei care nu îi lasă la desene și nu le cumpără ciocolată. Știu că nu își dau seama, dar le crează o bulă instabilă de cristal. Nimeni nu trăiește în bulă pentru prea mult timp. Toți trăim în lume.

Ce putem să facem pentru copiii noștri este să pășim pe lângă ei, uneori la distanță, dar suficient de aproape încât să știe că se pot baza pe noi oricând.

Ceea ce face diferența atunci când ne confrutăm cu momente cu potențial traumatic este atât reziliența noastră cât și susținerea mediului. Și e valabil și pentru copii și pentru adulți. Dacă avem lângă noi oameni care să ne fie un sprijin emoțional real, care să ne permită spațiul de a ne manifesta și de a trăi durerea rezultată dintr-o traumă, atunci ea nu ne mai nimicește prin interior.

Haideți să mergem, împreună și separați, liberi prin viață!

Așa cum părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine, așa vom face și noi pentru copiii noștri. Și vom face fix atât cât putem. Datoria noastră este să fim cea mai bună variantă a noastră pentru ei. Și să privim cu încredere și iubire către noi înșine. Să îmbrățișăm responsabilitatea de a ne crește copiii cu toate greșelile pe care le vom face, și le vor face, știind că există influențe, și factori, și traume, și durere, și fericire, și bine dincolo străduința noastră de a controla imprevizibilul.

Haideți să avem încredere în noi și în copiii noștri, să îi lăsăm liberi să devină ceea ce pot deveni. Să renunțăm la control excesiv și la vină. Să mergem, împreună și separați, liberi prin viață. Să ne oprim să punem baza unei generații de copii care par a fi în pericol de a deveni extrem de fragili emoționali și de speriați de durere. Durerea e viață și ea.

Sursă poza: Kevin Gent @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Să nu mai pășim în vârful degetelor pe lângă copiii noștri! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Secretul nu este să ne bucurăm când căștigăm, asta poate oricine . Secretul este să continuăm să credem în noi mai ales atunci când am pierdut.

Am avut această discuție cu el adesea după ce a ales să intre în lumea sportivă. Pentru că, atunci când participi la competiții este greu spre imposibil să fii doar pe podium. Și nici nu cred că ar ajuta într-un totul. Am pierde lecțiile cele mai valoroase dacă am câștiga tot timpul.

A crede în tine înseamnă a avea încredere în propriile abilități și în propria persoană. Înseamnă să ai încredere în tine că vei face ce ți-ai propus, chiar dacă te vei mai opri pe drum. Să știi că aceste eforturi vor avea rezultat, iar dacă nu iese fix ce îți dorești, să poți să stai cu asta, pentru că știi că ai făcut tot ce ai putut. Înseamnă să crezi cu adevărat adevărul – că un concurs, un eveniment, un interviu, un job nu te definește. Asta înseamnă să crezi în tine însuți chiar și atunci când pierzi!

Sigur, este important să ne oprim și să ne bucurăm de propriile reușite. Nu se exclud unele pe altele.

Este minunat când câștigăm și când obținem ce ne dorim în urma muncii pe care am depus-o. Pentru unii este dificil și să se oprească să se bucure de propriile reușite. Fie nu le văd, fie sunt prea ocupați să se apuce de următoarele. Dar cu siguranță pentru mulți este mai dificil să continue să creadă în propria persoană când au pierdut. Și este o lecție cu atât mai valoroasă pentru copii și cu atât mai valoroasă pentru cei care intră în lumea sportivă.

Reziliența copiilor, și nu numai, se formează tocmai în urma evenimentelor care aduc dezamăgire, regrete, eșecuri și durere.

Copiii află astfel că pot face față evenimentelor neplăcute și că nu pățesc nimic. Că se descurcă cu ceea ce simt. Că nu rămâne scris pe cer o greșeală pe care au făcut-o. Puștiul meu adoră vorba asta . Adevărul este că toate trec și viața aduce loc pentru alte reușite și alte pierderi. Eșecul nu este sfârșitul lumii. Și până la urmă reziliența este tocmai capacitatea de a ne reveni după ce am trăit un eveniment dureros.

Sursă poza: Robert Collins @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Secretul este să continuăm să credem în noi mai ales atunci când am pierdut apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Cărțile de mai jos pot fi citite și de copii mai mici dacă au început să exerseze această abilitate mai devreme. Pot fi de folos și pentru copiii mai mari care întâmpină dificultăți de citire.

Pentru primele cărți, noi am folosit colecția de la editura Gama, ”Învață să citești!„. Sunt grupate pe grade de dificultate, începând de la 0 la 2. Cărțile de nivel 0 sunt pentru copiii care sunt la început și au învățat să lege literele în cuvinte. Cele de nivel 2 sunt pentru copiii care știu să citească măcar puțin. Ele conțin abțibilduri și ilustrații ajutătoare care înlocuiesc anumite cuvinte și astfel textul este mai ușor de citit. Poveștile sunt scrise cu caractere mari, ușor lizibile

Tot de la editura Gama avem și din colecția ”Citesc ușor” și ”Fabulele lui Eshop”. Amândouă colecții sunt gândite și realizate pentru copii cu dificultăți de citire. De asemenea nu sunt doar simple povești, copilul poate desprinde cu ușurință o morală și stimulează încrederea în sine. Cărțile din colecția ”Citesc ușor” conțin activități de lectură și o riglă specială, pentru a ușura citirea.

Aceste cărți pot fi un foarte bun cadou atât pentru zile de naștere cât și pentru final de an școlar .

De la editura Booklet Fiction are câteva cărți, preferata lui este Trei prieteni curioși / Hoțul de biciclete, carte pe care a primit-o de la doamna învățătoare și pe care a citit-o în vacanța de vară. Cărțile din această colecție conțin de fapt două povești pline de aventuri. Ele sunt scrise cu font mare și conțin ilustrații în locul anumitor cuvinte și astfel le este mai ușor să citească. Mai mult de atât le este stimulată atenția și imaginația.

La editura Gama am găsit și colecția ”DYS clasic” care cuprinde povești adaptate din romanele clasice ale copilăriei noastre. Cărțile conțin o riglă specială, pentru a ușura citirea. Fontul este adaptat pentru diferențierea rapidă a literelor. La final de capitol sunt scrise întrebări care verifică înțelegerea textului. Cele pe care le are, din poza de mai jos, nu le-a citit încă, așteaptă la rând.

Colecția ”Clubul DYS” de la editura Gama este gândită pentru copii cu dislexie, dar nu numai, sunt de ajutor și pentru cititorii începători. Cărțile sunt structurate pe capitole, David citește cel puțin unul în fiecare zi. Pe el capitolele îl ajută să știe unde a rămas și când să se oprescă . A citit ”Cadoul pentru Lia” și urmează la rând ”Ochelarii lui Tudor”. Poveștile sunt frumoase și au incluse și partea de aventură care îi atrage pe copii.

Dacă aveți și alte recomandări vă invit să le împărtășiți cu noi. Le voi adaugă în continuarea articolului, să avem o listă cuprinzătoare din care să alegem. 

* Recomadări de la cititori:

Seria ”Biroul de investigații nr 2”

Benzi desenate

Seria Geronimo Stilton.

Sursă poza: Annie Spratt @ Unsplash

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cărți pe care le pot citi copiii la 7-8 ani apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Opusul dependenței de relații și de oameni, nu este însingurarea, este conexiunea.

Unul dintre efectele pe termen lung al traumelor este deteriorarea capacității de a te conecta cu alții. Este așa, cumva, pe drumul nostru în viața asta, am învățat că, să te conectezi cu cineva înseamnă să te doară. Conectarea = relație = durere. Și atunci, ce a spus o parte din noi pentru a ne asigura supraviețuirea? ”Pentru a evita durerea, mai bine eviți relațiile. Rămâi pe cont propriu, doar cu tine, și gata, asta e suficient”. Problema e că nu are cum să fie suficient.

Pentru a nu mai avea nevoie de relații, adică de conexiune cu alții, trebuie să amortești sau să blochezi capacitatea de a simți.

Mânați de această dorință de a nu mai simți durere, ridicăm ziduri. Evităm oameni, blocăm intimitatea, investim tot timpul în tot felul de activități mai mult sau mai puțin productive sau sănătoase. Și facem asta, purtând acel gol în noi. Și oricât am face în exterior, noi doar cu noi și pentru noi, nu se va umple golul, nu vom simți efectul în interior. Pentru că nu este despre asta. Faptul că ne menținem singuri, cu această iluzie că ”și în siguranță”, nu înseamnă că nu simțim durerea. Și dacă totuși reușim să nu simțim durerea, adică să blocăm capacitatea de a simți, atunci nu mai simțim nimic … nici fericirea. E un cerc vicios oricum o dai.

Sigur că atunci când ne permitem să simțim și să ne conectăm într-o relație, devenim și vulnerabili. Dar conexiunea profundă și adevărată cu o altă ființă umană nu are cum să aibă loc fără această vulnerabilitate. Și tocmai atunci când ne permitem vulnerabilitatea într-o relație, adică să ne arătăm așa cum suntem cu adevărat – (nu cum ne străduim să părem, ca să ne apărăm) – atunci găsim conexiunea de care avem nevoie. Și atunci devenim de fapt și mai puternici. Și mai plini.

Când suntem deschiși să stabilim conexiuni reale cu ceilalți, de fapt creăm o conexiune cu noi înșine. 

De ce? Pentru că ne lăsăm să fim văzuți și iubiți pentru cine suntem, pentru cum gândim și ce simțim, și așa învățăm că este în regulă să fim exact așa cum suntem. Iar la această iubire de sine autentică și puternică nu putem să ajungem fără a avea relații cu alții. Dacă nevoia noastră umană de bază este să avem relații, atunci cea mai importantă parte a vindecării rănilor noastre emoționale este tocmai să ne permitem să ne deschidem din nou. Până la urmă și rănile tot în relație cu alții s-au produs, tot în relație cu alții se pot vindeca. În fiecare dintre noi există această nevoie arzătoare de a fi iubiți așa cum suntem. Important este să găsim oamenii potriviți să o facă, deschiși să se conecteze cu noi cei reali și să se arate pe ei, cei reali, cei de dincolo de ziduri.

Sursă poza: Jude Beck  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nevoia de a avea relații este o nevoie umană de bază, nu un semn de slăbiciune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Este o poveste plină de aventură, surprize, prieteni și valori.

Deși pe parcus, ca adult, poți să intuiești anumite detalii, scriitorul reușește să păstreze și partea de mister. Chiar și eu, adult așa cum sunt, abia așteptam să ajung la final să descopăr adevărul. Nu vreau să vă dau prea multe detalii, este mult prea frumoasă pentru a vă strica surprizele fiecărui capitol.

Prietenul imaginar, Sig, este un personaj amuzant și în același timp plin de înțelepciune.

Îl ajută de multe ori pe Ben să înțeleagă adevăruri pe care un copil le poate percepe mai greu. De exemplu, de ce părinții refuză să nu îi cumpere un detector de metale, pentru că este scump. Îi explică și ce sunt acelea priorități.

”Ți-am spus că părinții îți vor fi întotdeauna alături indiferent despre ce este vorba. Poate uneori nu îți dai seama, sau poate o vor face într-un fel care ție ți se va părea nepotrivit. Mă bucur pentru tine, dar nu uita ce ți-am spus: există comori mult mai prețioase decât aurul! Îți vei da seama cât de valoroase sunt atunci când vei da de ele.”

Dar Ben își face și alți prietenii în aventura lui de a căuta ”comoara”. Prieteni pe care nici nu și-a închipui că îi poate avea. La fel cum învață din toată experiența aceasta multe alte lecții atât de importante pentru oricare dintre noi.

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Comoara lui Ben – pe care o poate găsi orice copil” – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pe scurt, lauda are o funcție pozitivă în relaţia dintre părinte şi copil doar atunci când are valoare de încurajare. Iar efectul ei depinde foarte mult și de măsura în care copilul are încredere în adultul care îl laudă.

Fii sincer!

Dacă folosești ”Bravo” pentru orice face copilul, el va simți că doar aplici o strategie. Dacă spui robotic ”Bravo” pentru el va deveni doar un sunet de fond. 

Fii specific și descriptiv!

Evită exprimările generale de tipul ”Ești cuminte”. Subliniază cât mai exact acele comportamente care sunt o evoluție. Detaliază momentul clar, cine, ce, când a făcut un anumit lucru. ”M-a ajutat că astazi ai avut răbdare să aștepți 20 minute cât am stat la rând să plătim facturile”. ”E curat în camera ta” este impersonal, nu duce cu gândul la cine a făcut și ce anume mai exact. ”Îmi place cum ai aranjat plușurile în pat” exprimă o atitudine clară asupra unei acțiuni exacte făcută de copil.

Amintește-i de momentele în care a progresat și altă dată.

”Cât de bine te descurci să mănânci singur, acum”. ”Citești mult mai corect acum, ai reușit să înveți toate literele”.

Rămâi axact pe efortul depus, nu pe rezultat!

Arată-i că apreciezi eforturile lui. ”Bănuiesc că este greu să aștepți mult timp să vină și rândul tău să folosești leagănul. Mi-a plăcut cum ai vorbit cu fetița din leagăn și cum i-ai explicat cât de mult îți dorești să îl folosești și tu ”. Deși, poate, a fost și nerăbdător pe alocuri pentru că a fost greu să aștepte.

Exprimă încurajarea cât mai aproape de momentul când se întâmplă acțiunea!

Cu cât este mai aproape oferită, cu atât îi este mai ușor să facă legătura între comportamentul lui pozitiv și reacția părintelui.

Nu lăuda copilul prin comparație cu alții!

Copiii învaţă să-şi aprecieze propria valoare în comparație cu alții, nu prin prisma a ceea ce este el.

Nu exagera cu laudele și încurajările!

Folosește aprecieri și încurajări atunci când observați o mică evoluție în comportament. Lauda oferită pentru o schimbare de comportament vine să întărească comportamentul pozitiv. Dacă îi lăudați tot timpul, pentru absolut orice, va pierde din încrederea că sunteți sinceri.

Fii atent la ceea ce face copilul și spune-i ceea ce vezi.

”Observ că ai strâns jucăriile”, ”Te-ai încălțat singur”, ”Ai făcut deja jumătate din temă, încă 2 exerciții și ai terminat”.

Spune-i copilul ce simți pentru el, cât mai des posibil.

Când copilul se simte iubit necondiționat devine mai deschis, mai comunicativ și mai cooperant.

Sursă poza: Anna Kolosyuk @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să folosești laudele pentru a dezvolta stima de sine a copilului apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.