Prima zi a conferinței a fost dedicată relației dintre adulți și copii și ce anume putem să facem la nivel individual, dar și colectiv, pentru a asigura condițiile potrivite pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri. 

Parentajul nu este un set de abilități. Este o relație. Dacă relația nu merge din diferite motive, niciun set de abilități nu o să schimbe nimic. 

Hrănirea copilului după program, lăsând copilul să plângă, te face să îți ignori instinctele sănătoase. Cu cât ignori mai des, cu atât pierzi mai mult contactul cu tine. Dacă un prieten ți-ar spune că îi este foame, te-ai uita la ceas și ai spune „Nu, nu este încă timpul„?. Instinctul parental este în interiorul nostru. Dacă el nu funcționează este datorită modului în care am fost crescuți. Probabil nu am fost lăsați să fim în contact cu eu-ul și să îl dezvoltăm. 

Antrenamentul somnului (sleep training) – Când bebelușii sunt lăsați să plângă până adorm ce se întâmplă de fapt este că ei se culcă pentru că nu mai suportă să stea treji și află că relația [parentală] nu e acolo pentru ei. Mesajul când nu iei copilul care plânge este că el, copilul, nu contează. Nu este despre cât de mult își iubește părintele copilul, ci despre ce mesaj ajunge la copil.

Când adolescenții nu mai comunică cu părinții nu este ceva „normal” chiar dacă sunt adolescenți. Acesta este un semn că ceva s-a întâmplat cu relația dintre ei doi. Ce trebuie făcut? Părinții să lucreze să refacă relația, este treaba lor, nu a copiilor. 

De ce este atât de greu pentru mame azi? Pentru că nu mai există tribul și pentru că mamele au grijă și de nevoile emoționale ale copiilor, dar și ale tatălui. Acum cară și această povară a nevoilor tuturor, dar au și un loc de muncă și alte roluri de îndeplinit. Și oare cu nevoile mamei cum rămâne în acest context? Ce ajută? Să ai grijă de copil, nu de tatăl copilului, tatăl să se ocupe de propriile nevoi emoționale, să ceri ajutor, să ai grijă de propriile nevoi. Nu suntem făcuți să fim părinți izolați, ci părinți într-o comunitate. 

Creierul unui copil nu poate supraviețui în absența unui atașament.

Copiii sunt tot timpul conectați cu adulții. În absența părintelui, copilul rămâne cu un gol de atașament pe care trebuie să îl umple cu ceva. Vor umple acest gol cu cei pe care îi găsesc, adesea cu alți copii de vârsta lor. Pentru că sunt de mici duci la creșe și grădinițe și acolo petrec majoritatea timpului cu alți copii și cu prea puțini adulți, undeva în umbră. Astfel ajung să fie major influențați de copii de vârsta lor în loc de adulți. Copiii mici nu se pot ghida unii pe alții spre maturitate. 

Creierul nu poate gestiona două relații de atașament primare care sunt în contradicție. De aceea este greu să iubești doi oameni în același timp. Și de aceea este atât de greu pentru copii când părinții se ceartă sau când divorțează. Când părinții se ceartă sau divorțează atunci este important să mențină relația primară cu copilul și să nu pună copilul direct sau indirect să aleagă între ei doi. 

Tulburarea de opoziționism nu există!

Când cineva este foarte autoritar este normal să ripostezi. Este o rezistență naturală a copiilor la a fi controlați de persoane în care nu au încredere deplină sau de care nu se simt suficient de apropiați. Acești așa numiți copii cu tulburare de opoziționism sunt cei care nu au o relație suficient de hrănitoare cu adulții care îi îngrijesc. Nu este o problemă a copilului, ci a relației dintre părinți și copii. 

Depresia la femei este de multe ori o depresie a relației pentru că duc prea mult din povara partenerilor. Ce să facă mamele? Să lucreze la relația cu partenerul și să ceară ca partenerului să ofere sprijin. Depresia apare din lipsa sprijinului și din prea mult acolo pentru ceilalți. Partenerii trebuie să fie implicați. Deși mamele se simt adesea vinovate pentru depresie, pentru că știu că influențează atașamentul cu copilului, trebuie să afle că nu e vina lor că sunt deprimate, nu e o decizie, e un efect. 

De ce vinovăția părintelui nu ajută copilul? Uneori este bine și necesar, pentru că este bine să vezi când greșești, dar nu să rămâi cu vina. Vinovăția excesivă îi transmite copilului mesajul că ceva este în neregulă cu el. Și nu ne permite să vedem real copilul nostru, cu toate posibilitățile lui și reziliența lui. 

A te simți în siguranță nu presupune doar lipsa pericolului, ci și prezența conexiunii.

Sunt două motive pentru care nu avem acces la amintirile din copilărie, fie nimic nu s-a întâmplat, așa că nu avem ce să ne amintim, fie ceva prea mult și prea dureros s-a întâmplat. 

Sper să vă fie de folos informațiile de mai sus. Dacă aveți vreodată ocazia să îl ascultați pe Gabor Maté, să nu ezitați. Este un om care te cucerește cu simplitatea și căldura cu care vorbește despre dureri și vindecare. De asemenea vă recomand ultima lui carte ”Mitul Normalității”. Este o carte pe care ar trebui să o citească fiecare părinte și viitor părinte.

Mâine va fi o zi dedicată mitului normalității, pentru că maniera în care a fost înțeles “normalul” până acum este una pe dos întoarsă. Gabor Maté ne va oferi și ghidajul către reconectare și vindecare.

Articolul Gabor Maté – Cum asigurăm condiții potrivite pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor noștri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu părinții lui, în special cu mama, devine baza tipului de relații pe care le va avea ca adult.

Teoria atașamentului a pornit de la psihanalistul John Bowlby și a fost continuată de către Mary Ainsworth, specialistă în psihologia dezvoltării. Ce spun rezultatele cercetărilor făcute de ei? Cu cât figura parentală este mai prezentă, conectată și implicată, cu atât copilul se simte mai în siguranță în lume. Asta îi dezvoltă și acea senzație internă de bine. Este simțirea că lumea este bună pentru mine, mama este bună pentru mine, ce am eu nevoie este în regula, maniera în care exprim este în regulă și asta face să primesc ce am nevoie. Așa cum le spun adesea clienților mei, avem imperativ nevoie de această conexiune cu mama. Când ea nu este, ajută și un substitut, dar vor fi cu siguranță pierderi.

Pe scurt, care sunt cele 4 tipuri diferite de atașament?

Atașamentul securizant. Copilul care dezvoltă un atașament securizant se poate tulbura când mama părăsește aria lui vizuală, dar își revine rapid. Când mama se întoarce, copilul se manifestă deschis și receptiv față de ea. Această interacțiune se datorează faptului că mama a oferit un mediu pozitiv, stabil, cald, unde copilul a putut explora și interacționa și care a creat o bază sigură.

Atașamentul nesigur – rezistent. Copilul cu un astfel de atașament este atât de tulburat de absența mamei încât rămâne așa tot timpul cât mama este plecată. Nu se poate regla. Când mama se întoarce copilul este greu de liniștit, se agață și uneori caute să o pedepsească cumva că a plecat. Această interacțiune este de obicei un produs al lipsei de satisfacere a nevoilor copilului, de către mamă. Din acest motiv copilul nu se poate liniști nici la întoarcerea ei.

Atașamentul evitant. Copilul cu un atașament evitant nu arată aproape niciun semn nici la plecarea mamei, nici la întoarcerea ei. Ce observăm este că el nici nu o caută pentru a se simți în siguranță sau chiar o evită. Această situație apare de obicei atunci când mama este detașată și lasă frecvent copilul să se descurce singur cu ceea ce simte. Acesta este și motivul pentru care nici nu o caută, fiindcă știe că nu o va găsi disponibilă pentru el.

Atașamentul dezorganizat – dezorientat. Copilul cu un astfel de atașament nu are un tipar previzibil de reacție. Uneori este foarte tulburat la plecarea mamei, alteori nu manifestă niciun disconfort. Acesta este rezultatului faptului că lumea copilului este atât de imprevizibilă încât nici nu știe cum să mai reacționeze la ea. Atașamentul dezorganizat – dezorientat este un tip de atașament asociat de obicei cu traumele timpurii severe.

Reluați prezentarea acestor tipuri de atașament și încercați să identificați unde vă situați voi. Acum uitați-vă la relațiile voastre, în special de cuplu și vedeți ce observați.

Studiile arată că cei care au avut atașamente securizante în primii doi ani ai vieții au de obicei același timp de relații și la vârsta adultă. Iar în ultimii ani studiile și cercetările includ și extinderea relațiilor de atașament și dincolo de mamă, către membrii ai familiei restrânse, inclusiv frați și surori. Murray Bowen a dezvoltat teorii în acest sens dacă sunteți curioși să aprofundați.

Recomandare de lecturi suplimentare despre atașament:

Știința atașamanetului – Bethany Saltman

Atașamentul în psihoterapie – David J. Wallin

Jocul atașamentului – Aletha Solter

Sursă poza: Helena Lopes @ Unsplash

Articolul Despre atașament – scurt, simplu și la obiect apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Faptul că nu suntem tot timpul de acord cu motivele și acțiunile ce le urmează, nu înseamnă că nu sunt importante pentru ei.

Există acest risc de a avea așteptări nerealiste de la copiii noștri. Există situații și contexte în care noi, adulții, greșim, ne agităm, îi încurcăm, îi limităm, deși nici nu ne dăm seama. De exemplu, când le dăm de mici un pic de ciocolată pe buze, că nu le face rău o frimitură. Și nu le face. Dar ei se entuziasmează de simțuri, descoperă un gust nou, adictiv, că doar știm toți cum este cu ciocolată. Apoi ei refuză ciorba de legume și noi nu mai știm ”ce să facem cu ei”. Sau spunem că ne testează limitele când deschid la nesfârșit sertarul cu lucruri periculoase, când strică tocmai globul pe care i-am rugat să nu îl sfărâme, când măzgălesc peretele cu mâna la spate. Dar ei nu ne testează pe noi. Sunt doar foarte curioși, atât de autentici în curiozitatea lor încât nu prea contează ce urmează. Uneori nici nu întrevăd ce urmează … știți ce vă spuneam cu privirea de ansamblu.

Nu luăm copiii în brațe de teamă să nu se învețe și așa refuzăm să le fim alături când au cel mai mult nevoie de noi.

Pentru ei foamea, frigul, căldura, umezeala sub fund, chiar și plictiseala la sol, în căruț, pătuț sunt treburi serioase, nu mofturi. În ciuda sfaturilor bătrânești, dacă îi lași să plângă nu fac plămâni, nu devin rapid independenți. Ei doar renunță să mai ceară iubirea și grija de care au nevoie. Nu sunt neapărat independenți, cât înțeleg că sunt pe cont propriu. Deși copiii prin natura lor sunt vulnerabili și depedenți de adulți pentru a-și putea satisface nevoile.

Ne speriem când îi vedem trântindu-se pe jos, țipând, urlând, lovind, mușcând, aparent fără motiv.

Pentru ei de multe ori e doar modul de a-și descărca supărările, fie cele de moment, fie cele adunate cu câteva ore înainte, fie cele și mai vechi ascunse bine. Poate plânge fiindcă portocala nu e portocalie. Nu înseamnă musai că despre asta e vorba și nici că rezolvăm criza dacă îi repetăm vehement că e portocalie maxim. Au nevoie de exemple de la noi pentru a gestiona furia și au nevoie de sprijinul nostru până își dezvoltă capacitatea de autoreglare.

Ne enervăm că le spunem de mii de ori un lucru, sau îi rugăm să facă ceva și ei reacționează de parcă n-ar auzi bine de fel sau au uitat să se spele în urechi.

Dar nici asta nu o fac din dorința de a testa câtă răbdare mai zace în noi. Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi. Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat. Alteori fiindcă se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta. Iar soluția tot la noi, adulții, se află. Nu zic că este ușor. Părintele este un om și el. Cu timp limitat și resurse limitate, cu griji și nevoi, cu propriile răni nevindecate. Și nu au nevoie să fim părinți perfecți, este în regulă că mai greșim uneori. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să încercăm să îi înțelegem și să căutăm soluții să le satisfacem nevoile.

Sursă poza: Benjamin Manley @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru a se dezvoltă sănătos un copil are nevoie de iubire, atenție și siguranță emoțională.

Cele mai dureroase răni pe care un om le duce în viața sa sunt provenite din copilărie. Tocmai pentru că atunci a fost atât de vulnerabil și a depins de alții. Nu e ceva ce putem schimba în structura umană. Această nevoie de celălalt, atunci când ești copil, nu poate fi scoasă din celulele noastre. Ce putem face, în schimb, este să oferim un mediu sigur fizic, psihic și emoțional pentru copiii pe care îi creștem. Părinții pot fi cea mai importantă sursă de protecție împotriva rănilor atunci când oferă sentimentul de securitate. Dar tot ei pot fi cea mai profundă sursă a rănilor atunci când crează un mediu cu abuzuri, neglijare, expunere la violență domestică etc.

Ce înseamnă părinți care oferă medii sigure din punct de vedere emoțional?

– Părinți care oferă o stabilitate emoțională și se preocupă de satisfacerea nevoilor copiilor lor.

– Părinți care vorbesc cu copiii despre propriile emoții; care oferă empatie și sprijin copiilor pentru a-și identifica, numi și gestiona emoțiile pe care le simt.  

– Părinți care creează acea stare de siguranță în care copilul se simte liber să întrebe, să învețe, să descopere, să exploreze, să greșească, să depășească provocările cu care se va întâlni.

– Părinți care construiesc un loc numit ”acasă” plin de căldură și deschidere.

– Părinți care oferă spațiu și sprijin pentru ca un copil să-și dezvolte autonomia și abilitățile de viață.

– Părinți care au o bună autocunoaștere și gestionare a propriilor emoții; care lucrează cu ei pentru a-și păstra cât mai multă răbdare și empatie în momentele tensionate.

Care sunt punctele cheie care ajută la crearea unor medii sigure din punct de vedere emoțional?

– Crearea unei legături de atașament sănătos între copil și părinte. Sunt multe cercetări care arată că acei copii cu un atașament sănătos sunt mai predispuși să se dezvolte în adulți sănătoși fizic, psihic și emoțional. Copiii cu atașament nesigur, evitant, anxios, dezorganizant, care trăiesc în medii abuzive sunt predispuși să dezvolte probleme comportamentale, întârzieri în dezvoltare și manifestări antisociale ca adolescenți și adulți. 

– Oferirea de afecțiune și atingeri fizice. Afecțiunea se manifestă atât verbal cât și fizic. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți, dar și să simtă. Au nevoie de îmbrăţişări, zâmbete, ținut de mână, atins pe umăr, mângâiat, pupat. 

– Asigurarea unui ghidaj și stabilirea de reguli și limite, pentru a se simți în siguranță. Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri.

– Asumarea responsabilității de părinte și prin luarea acelor decizii care sunt spre binele copilului, deși, poate, el refuză anumite lucruri.

De exemplu oferirea de medicamente, spălarea pe mâini înainte de masă, înscrierea în colectivitate etc. Încurajarea copilului de a lua propriile decizii acolo unde se poate. Copiii învață să ia decizii, luând decizii. Iar pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

– Sprijinirea copiilor pentru a înțelege ce sunt emoțiile, cum se formează, care este scopul lor și cum pot fi gestionate (autoreglare emoțională). Acceptarea propriile emoții, chiar și pe cele dureroase și acceptarea emoțiilor copiilor. 

– Dezvoltarea autonomiei copiilor pentru a-și putea dezvolta abilități de viață. 

– Sărbătorirea realizărilor și a eforturilor pe care copiii le depun pentru a învăța, a se autoregla, a corecta un comportament, a dezvolta o nouă abilitate.

– Ascultarea lor cu atenție și încercarea de a privi viața din perspectiva lor. 

Un rol important în dezvoltarea unui mediu sigur din punct de vedere emoțional este și modul în care un părinte se simte cu el însuși. Cu cât vă cunoașteți mai bine pe voi înșivă, cu cât vă vindecați rănile, cu atât veți putea să fiți mai deschiși, mai liberi, mai flexibili, mai ”acolo” pentru copiii voștri. Așa putem să oprim spirala victimă-agresor care se tot perpetuează de la o generație la alta.

Sursă poza: Eugene Chystiakov @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie de medii sigure, din punct de vedere emoțional, pentru a se putea dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și, deși majoritatea instituțiilor de tipul ”cămine pentru copii” s-au desființat în ultimii ani, mulți copii din întreaga lume trăiesc în familii și în medii în care lipsește afecțiunea și atingerea fizică. Iar acești copii prezintă un risc mai mare de întârzieri în dezvoltare și de probleme comportamentale și sociale atât ca adolescenți cât și ca adulți.

Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos.

Una dintre cele mai importante nevoi ale copiilor, pentru a se putea dezvolta sănătos, este nevoia de afecțiune și atingeri fizice oferite de părinți. Afecțiunea se manifestă atât verbal cât și fizic. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți, dar și să simtă. Au nevoie de îmbrăţişări, zâmbete, ținut de mână, atins pe umăr, mângâiat, pupat. Nu este vorba de a-ţi răsfăţa copilul, am mai scris despre asta. Este pur și simplu vorba de a veni în întâmpinarea nevoii sale umane: Nevoia de relații și de îngrijire emoțională.

Copiii care sunt extrem de privați de afecțiune, provoacă situații prin care să primească bătaie.

Chiar și atunci când atingerea produce durere (bătaia) ea tot satisface oarecum nevoia de atingere afectivă. Știu că sună dur dar studiile arată că acei copii care nu primesc afectiune, dar sunt obișnuiți cu bătaia, caută inconștient o atingere, provocând situații prin care să primească bătaie. Măcar așa sunt atinși și își asigură supraviețuirea. În aceeași măsură sunt expuși riscului de a fi abuzați ulterior.

Iar când atingerea părinților a fost înregistrată de psihic ca fiind periculoasă, se va asocia iubirea cu durerea. Iubirea înseamnă să te doară și eu vreau să fug de durere dar am nevoie de iubire. Va apărea și frica de intimitate. În același om va trăi o nevoie de intimitate și o frică de ea, un conflict greu de gestionat de psihicul uman. 

Oferiți atenție și afecțiune copiilor voștri! Luați-i în brațe, mângâiați-i, pupaț-i!

Este timpul să lăsăm în urmă ghidajul după vorbele „îl pup în somn ca să nu i se urce la cap” și ”bătaia este ruptă din rai”. Acestor copii, crescuți într-un astfel de mediu, li se plantează în suflet durerea că nu merită să fie iubiți. Este cea mai cruntă durere care poate exista!

Atingerea fizică transmite mesajului că nu sunt singuri, că au sprijin și empatie din partea părinților.  Și totodată reduce și tensiunea pentru că stimulează eliberarea de serotonină, care corespunde cu reduceri ale cortizolului, un hormon implicat în răspunsul la stres. Iar îmbrățișările eliberează hormonul oxitocină, un hormon produs în glanda hipofiză și este cunoscut pentru susținerea sentimentului de atașament.

Copiii care trăiesc cu afecțiune și atingeri fizice își dezvoltă abilitățile de autocontrol și abilitățile sociale. Sunt mai încrezători în ei și în părinți și în viață. Sunt mai fericiți și mai capabili să creeze relații sănătoase cu cei din jur. 

Acești copii simt că sunt iubiți!

Sursă poza: Bethany Beck @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Structura pe care lucrez eu, atât cu copilul meu cât și în cabinet, pleacă de la clasificarea făcută de T. Barry Brazelton (pediatru) și Stanley I. Greenspan (psihiatru pediatru) și detaliată în cartea ”Nevoi esențiale ale copiilor”.

Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem?

– Nevoia de protecție fizică și siguranță. O dietă sănătoasă care exclude consumul de alcool, tutun, droguri atunci când copilul este în uterul mamei. Hrană sănătoasă, apă potabilă, aer, somn, igienă, locuință, mediu sigur, stabil și curat.

– Nevoia de relații și de îngrijire emoțională. Să fie iubiți, să primească afecțiune, atenție, respect. Să fie ascultați, să se simtă înțeleși, apreciați, valorizați de către cei din jur. Să primească sprijin în gestionarea temerilor, să aibă flexibilitate și răbdare din partea părinților. Să simtă că aparțin unei familii.

– Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale și nivelului dezvoltării. Să se țină cont de caracteristicile fiziologice și trăsăturile de personalitate, de etapa de dezvoltare în care se află. Să li se asigure experiențe care să îi stimuleze pentru a evolua. Să li se ofere timp de joacă liberă, de timp liber, timp redus petrecut la televizor, telefon și pe jocuri video.

– Nevoia de autorespect. Iubire necondiționată, sprijin în luarea deciziilor, acceptare a modului individual de a fi. Punerea în valoare a punctelor forte, sprijin în îmbunătățilea punctelor slabe. Ascultare, acceptare și înțelegere.

– Nevoia de autorealizare. Acces la cunoștințe și informaţii, acces la educație, susținere în procesul de educaţie. Înscrierea la activități extra-școlare pentru a-și potența talentul, pentru a-și dezvolta abilitățile. Libertate de a alege care sunt activitățile pe care se concentrează. Evitarea părinților de a proiecta asupra copiilor propriile nevoi neîmplinite în copilărie (de exemplu mama a vrut să fie balerină, dar nu a avut șansa să facă asta și apoi îi impune direct sau indirect fetiței să urmeze cursuri de balet).

– Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări. Limite și reguli clare și consecvente stabilite în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copiilor, fără a se folosi pedepse corporale, şantaj şi abuz emoţional. Așteptări în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copiilor.

– Nevoia de timp petrecut cu părinții. Jocuri, activități, vacanțe, acceptare a dorințelor care pot fi diferite de ale părinţilor, libertate în luarea unor decizii.

Pentru o dezvoltare sănătoasă este necesar să le satisfacem nevoile copiilor noștri, să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. 

Acestea sunt nevoile esențiale ale copiilor. Uneori poate fi mai dificil să le satisfacem aceste nevoi copiilor noștri, mai ales atunci când ne stau ca barieră propriile dureri și traume nevindecate. Nu spune nimeni că trebuie să facem asta singuri. Putem căuta ajutor și resurse în jurul nostru. Putem să ne informăm, putem apela la un psiholog care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Să ne vindecăm pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri.

Sursă poza: Guillaume de Germain @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care sunt nevoile de bază?

Plecând de la Abraham Maslow și mulți alții după el, au existat o mulțime de clasificări ale nevoilor de bază, Eu mă opresc la pediatrul T.B. Brazelton și psihiatrul de copii S.I. Greenspan, care vorbesc despre 7 nevoi esențiale ale copiilor:

1. Nevoia de relații de îngrijire permanentă.
2. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine.
3. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale.
4. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării.
5. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări.
6. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală.
7. Protejarea viitorului.

Oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Oricât de mult am înțelege nevoile copilului și oricât am face și imposibilul să i le satisfacem, tot vor fi situația când nu vom reuși. Nu vorbesc aici despre abuz, neglijare, manipulare, pedepse sau alte astfel de acțiuni negative. Vorbesc aici și acum chiar pentru părinții care practică o educație pozitivă, care sunt foarte atenți la copilul lor, care sunt acolo pentru ei și fizic și emoțional. Pentru că, oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Și vă dau un exemplu foarte simplu. Să spunem că ești însărcinată cu al doilea copil, timp în care primul are 3 ani și se declanșează travaliul. Copilul plânge că nu vrea să pleci la spital. Poate că este speriat și obișnuit să stea mereu cu tine și are nevoie să stai acolo. Poți să stai? Sper că răspunsul este ”Nu”.

Ce e de făcut când nu putem să satisfacem nevoile copilului?

Să îi recunoaștem nevoia și să îi validăm reacțiile. Când nevoia este recunoscută, copilul se simte înțeles. Eu îi mai spun ”normalizarea trăirilor”. Asta fără critici și etichetări, evident. Mesajul de bază: ”Este normal ceea ce simți. Și eu am simțit asta când …”. 

Vă încurajez să îi povestiți copilului despre voi, ce ați trăit voi la vârsta lui și mai ales ce ați simțit. Suntem reperul lor, modelul lor.  Iar validarea și normalizarea trăirilor pe care le are îl vor ajuta să accepte propriile emoții si pe el, cu totul, așa cum este. 

De foarte multe ori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare. 

Sursă poza: Mi Pham @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Uneori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.