Psihicul pornește acest mecanism de disociere pe cont propriu, pentru a asigura supraviețuirea … nu ne cere nouă acordul pentru asta.

Disocierea, adică această deconectare de sine, apare și în cazul altor evenimente traumatice despre care am spune că sunt mai trauma cu ”t” mic. De fapt, este un răspuns la orice tip de traumă. Singura diferență fiind gradul de disociere.

Cum se manifestă disocierea?

– senzația de a te privi din afară, atât propriul corp, cât și propria viață

– privit în gol

– dificultatea de a-ți aminti informații, discuții, acțiuni pe care le-ai făcut, situații pe care le-ai trăit (goluri de memorie)

– senzația de a trăi într-o lume din mintea ta

– senzație de pierdere a timpului – simțul că o anumită perioadă de timp a fost pierdută sau dificultatea de a-ți aminti ce ai făcut sau ai spus într-un anumit moment

– tulburări de atenție și concentrare

– simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap sau probleme gastrointestinale, fără o cauză medicală identificabilă.

În grade mai înalte de disociere poate să apară și:

– confuzia identității (nu mai știi cine ești)

– alterarea identității (sentimentul că acționezi ca o persoana diferită)

– depersonalizare (sentimentul profund de detașare față de sine și emoții, față de propriul corp, ca și când l-ai privi din exterior)

– derealizare (perceperea distorsionată a oamenilor și lucrurilor din jur, sentimentul lipsei oricărei legâturi cu persoane sau locuri cunoscute, ca și când acestea ar fi străine).

– amnezie disociativă.

Disocierea este un mecanism de supraviețuire a psihicului care apare atât la adulți cât și la copii.

Aceste simptome pot fi tulburătoare și pot afecta negativ calitatea vieții. Este important să căutăm ajutor psihologic dacă disocierea persistă sau devine mai gravă. Intervenție terapeutică ne poate ajuta să reducem disocierea, să învățăm să facem față simptomelor și să ne îmbunătățim funcționarea psihologică și emoțională. Tratamentul, dar și recuperarea, variază în funcție de severitatea simptomelor și de cauzele disocierii.

Sursă poza: Anthony Tran @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce este disocierea și cum ne afectează viața de zi cu zi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce se întâmplă este că aceste strategii devin un mod al nostru de a trăi. Și, deși atunci, în momentul traumatic, au fost necesare pentru a ne asigura supraviețuirea, astăzi merg împotriva noastră fără ca măcar să realizăm asta.

Sunt două moduri opuse prin care momentul traumatic a fost trăit atunci și ele rămân active și după ”atunci”:

• Răspunsuri de tipul ”luptă sau fugi”, legate de activarea sistemului nervos simpatic. Frica permanentă, evitarea anumitor locuri, oameni, acțiuni, furia, starea de a fi în gardă permanent, evitarea relațiilor etc;
• Răspunsuri de tipul ”înghețare”, legate de activarea sistemului nervos parasimpatic. Disociere, evitare pasivă, lipsă de vitalitate, energie, consumul de alcool, droguri,  etc.

Toate acestea sunt încercări de reglare emoțională pentru a nu mai ajunge în contact cu compleșirea în care am trăit în momentul traumei. Sunt atât strategii cognitive (evitare, discociere) cât și comportamentale (consumul de alcool, manifestări ale furiei) dar și interpersonale (evitarea relațiilor). 

Oamenii pot chiar oscila între ambele tipuri de strategii, situație care duce la o instabilitate emoțională. 

Deși aceste mecanisme de supraviețuire au fost necesare în timpul traumei pentru a menține viața noastră, ele nu mai lucrează spre binele nostru apoi. Ele ne rigidizează psihicul. Nu ne mai lasă să gândim, să simțim, să percepem în măsura în care am fi de fapt capabili. Aceste mecanisme ne ”pun” să facem eforturi inutile de a ascunde adevărul nostru intern până nu ne mai rămâne energie să putem crește părțile sănătoase din noi. Uneori nu mai avem energie nici să trăim. Ele ne expun riscului de a intra iar în situații traumatizante tocmai pentru că ne paralizează capacitatea de a percepe un pericol, pentru că nu mai suntem cu adevărat în contact cu realitatea. 

Care sunt mai în clar aceste mecanisme de supraviețuire ale unei persoane, care ajung de multe ori să funcționeze ca atitudini fundamentale?

– Neagă experiența traumatică, încearcă să se convingă că nu a fost ceva important și nici măcar atât de rău. ”Nu a fost așa grav”, ”Am trecut peste asta”, ”Nu m-a afectat deloc”.

– Evită amintirile legate de evenimentul traumatic;

– Uitarea amintirilor vizuale legate de eveniment (de exemplu, foarte puține amintiri din copilărie);

– Pretinde că totul este in regulă, ”N-am nicio problemă”;

– Consideră că doar alții au ”ceva”, atitudini de tipul ”Eu sunt ok. Problema sunt ceilalți”;

– Evită, conștient sau inconștient, să creeze și să mențină relații intime și semnificative;

– Caută să își distragă atenție atunci când apar anumite dureri (amorțire cu alcool, droguri, somnifere, calmante, foarte multe activități, foarte multă muncă etc);

– Implicare excesivă în viața altora și distragere de la propria persoană (se ocupă mai mult de alții decât de sine);

– Ignorarea simptomelor care indică trauma sau refuzul de a le recunoaște și accepta;

– Considerarea simptomelor ca fiind problema propriu-zisă și nu un semnal de alarmă oferit de corp (dureri cronice, boli endocrinologice, probleme oftalmologice, dermatologice etc);

– Răspunsul agresiv față de cei care le amintesc de traumă sau aduc vorba de ea;

– Idealizarea părinților și negarea realității din copilărie;

– Căutarea de compensații externe pentru a umple golul interior, pentru a masca lipsa de bucurie a vieții (droguri, sex, cumpărături compulsive, mâncat compulsiv, căutarea permanentă a unei admirații venită din exterior, a confirmării externe etc);

– Ascunderea în spatele unor roluri sociale (mamă, angajat, soție etc);

– Vorbitul într-un mod abstract și vag despre sine și propria viața;

– Anularea logicii în gândirea proprie și încercarea de a anula logica și în gândirea celorlalți;

– Refugierea în sfere considerate ”mai înalte”, în ”spiritualitate”;

– Crearea unei noi realități, de exemplu ”forțe ale destinului” care conduc propria viață și croiesc drumul vieții.

Strategiile de supraviețuire devin un obstacol în calea vindecării noastre. Fie ne împiedică din start să apelăm la terapie pentru că ar însemna să intrăm în contact cu trauma, fie ne sabotează efortul de a integra experiențele de viață traumatice atunci când ne angajăm într-un proces de vindecare. Strategiile de supraviețuire ne mențin în modul de funcționare de tip ”supraviețuire”. Ne consumă resursele în disperarea de a ascunde suferința pe care de altfel corpul nostru o știe atât de bine. Ne țin departe de adevărul nostru, pe care avem nevoie să îl recunoaștem pentru a putea să ne vindecăm.

Sursă poza: Jem Sahagun @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt strategiile de supraviețuire pe care le dezvoltăm pentru a face față traumelor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dependența este încercarea unei persoane de a regla propriul sistem nervos, este un mecanism de coping.

Adică, în traducere, este orice modalitate de prevenție sau adaptare la stres. Este modul prin care încercăm să reducem stresul pe care îl simțim. Dependența este și o nevoie inconștientă de a umple un gol interior sau o nevoie inconștientă de a ”amorți” ceea ce simțim.

Se întâmplă des ca dependența să fie înțeleasă greșit. Ea produce stigmatizare și aduce cu sine multă rușine. Motiv pentru care oamenii nici nu o recunosc direct, mai ales atunci când vorbim de alcool și droguri. Și asta pentru că nu vor să fie priviți ca fiind ”bolnavi”.  Dar sunt și acele dependențe care nu sunt de fapt recunoscute ca fiind dependențe, pentru că ele aduc și beneficii și sunt uneori chiar și încurajate social. De exemplu, munca în exces și căutarea de a obține în permanență titluri, medalii, merite.

Dar toate dependențele au același cerc de funcționare.

Dependența presupune în fapt că menținem, în mod inconștient, acele modele vechi, învățate, care produc autoagresiune într-o formă sau alta. Ele vin din internalizarea unor moduri de acțiune din copilărie în care am fost de fapt victime. Iar repetăm ceea ce cunoaștem. Așa funcționează oamenii.

Dacă te lupți cu propria dependență, te rog să te uiți la copilul tău interior și la ce a trăit el.

Să vezi în ce măsură mecanismul acesta a fost cumva învățat sau preluat chiar înainte de a fi conștient de el. Când a apărut prima dată ca un mod de a reduce stresul? De unde ”ai învățat” că el poate reduce stresul? Poate tatăl tău consuma mult alcool pentru a se amorți, sau mama muncea non stop pentru a nu simți etc.

Nu ești un om defect, doar păstrezi în tine un mecanism de coping cu ajutorul căruia te iluzionezi că vei primi ceea ce ți-a lipsit de atâta vreme, poate dintotdeauna. Nu uita că un nou mecanism poate fi învățat în locul acestuia vechi. Dar primul pas este să recunoști mecanismul vechi, să îi vezi funcția și să îl ”dezvețit”.

De obicei, în spatele dependențelor se află o traumă nerezolvată.

Pentru că, în urma unui eveniment copleșitor ai avut nevoie să dezvolți mecanisme care să te facă să nu mai simți. Atunci când cunoști povestea din spatele dependenței tale, poți înțelege de ce ai dezvoltat acest mecanism și de ce ai de fapt cu adevărat nevoie. Și abia apoi poți să îți oferi ce ai nevoie și să nu mai trăiești într-o iluzie care te omoară, puțin câte puțin.

Sursă poza: Marc Schaefer @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce sunt de fapt dependențele și la ce servesc ele apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce se întâmplă în creier în timpul unui eveniment potențial traumatic?

Să presupunem că ești în pădure și vezi un urs care vine spre tine. Retina transmite imediat informația către partea creierului care se ocupă cu răspunsurile rapide, defensive. Iar asta se întâmplă chiar înainte să fii conștient de pericol.

Dacă ursul se apropie atunci creierul va iniția un răspuns de tipul ”luptă” sau ”fugi”. Se activează sistemul nervos simpatic. Pupilele se dilată, crește ritmul cardiac, tensiunea arterială și fluxul de sânge către mușchi. 

Dar uneori creierul știe că nu este posibil să scapi sau că nu este sigur să lupți. Atunci apare răspunsul de tip ”îngheț„ și este activat sistemul nervos parasimpatic. Respirație se diminuează, privirea îngheață, mușchii se contractă și se blochează.

Răspunsul de tip ”îngheț” sau cum spun clienții ”nu am făcut nimic, m-am blocat” nu este o alegere cognitivă conștientă. 

Este o alegere făcută la nivel inconștient, făcută de sistemul nervos cu scopul de a ne proteja. El știe că asta este cea mai bună șansă pentru supraviețuire. 

Dacă ursul nu pleacă sau din contră se apropie și mai mult, atunci este posibil să te blochezi complet, să-ți dai shutdown. Ritmul cardiac încetinește, ritmul respirator scade, unii oameni chiar nu mai respiră o scurtă perioadă, mușchii devin moi, metabolismul se oprește, endorfinele sunt eliberate. 

În timpul unui eveniment traumatic, blocarea este pentru creier și pentru corp, un mod adaptativ de a răspunde pentru a asigura supraviețuirea.

Pentru că ăsta este scopul lui suprem, să supraviețuiască. Nu să te apere de emoțiile dureroase, nu să reacționeze în așa fel încât să nu te rușinezi după. Treaba lui este să te salveze pur și simplu. Apoi fiecare se descurcă cum poate. Fiecare dezvoltă ce strategii de supraviețuire poate, pentru a putea face față adevărului intern până ajunge la puterea de a-l prelucra.

Sursă poza: Caleb Jones @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul În timpul traumei creierul alege reacția care asigură cea mai bună șansă pentru supraviețuire  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.