Cum arată aceste tipare familiale toxice

Tiparele familiale toxice nu sunt întotdeauna evidente. Uneori nu se văd în agresiuni directe, ci în lucruri mult mai subtile, dar la fel de dureroase. Pot arăta așa, să ți se ceară direct sau prin manipulări:

– să taci exact atunci când ai nevoie să vorbești
– să fii „copilul bun” care nu deranjează și nu cere prea mult
– să îți ignori nevoile pentru liniștea celorlalți
– să eviți adevărul doar ca să nu apară conflictul
– să mergi „pe vârful degetelor” în jurul unei persoane care nu își poate regla emoțiile
– să sacrifici constant ce simți, ce gândești sau ce ai nevoie pentru a menține aparenta pace

În astfel de medii, copilul sau adultul învață treptat că siguranța nu vine din a fi el, ci din adaptare. Nu din adevăr, ci din evitare. Nu din relație reală, ci din supraviețuire emoțională.

„Așa se face” poate ascunde multă suferință

 Există familii în care anumite idei sunt tratate ca adevăruri absolute:

– e mai bine să nu deschizi subiecte grele
– trebuie să ierți, indiferent ce s-a întâmplat
– trebuie să mergi mai departe și gata
– familia trebuie păstrată cu orice preț
– trebuie să îl înțelegi pe cel care rănește
– trebuie să menajezi persoana cea mai disfuncțională, ca să fie liniște

Toate aceste mesaje pot părea, la suprafață, mature sau înțelepte. În realitate, ele normalizează abuzul și cer, de multe ori, exact victimei să se adapteze, să tacă și să ducă mai departe ceea ce nu i-ar fi trebuit niciodată. Acolo unde adevărul este sacrificat pentru aparențe, relațiile nu devin mai sănătoase, ci doar mai greu de suportat.

Ce învață un copil într-o familie toxică

Un copil care crește într-un astfel de sistem nu învață doar niște reguli de comportament. Învață ceva despre sine și despre lume. Și poate învăța că: nevoile lui sunt prea mult, emoțiile lui încurcă, adevărul trebuie ascuns, iubirea se câștigă prin conformare, siguranța depinde de cât de bine se adaptează la ceilalți.

Mai târziu, aceste lecții se pot transforma în dificultăți relaționale, în vinovăție exagerată, în incapacitatea de a pune limite, în teamă de conflict, în rușine, în anxietate sau în tendința de a rămâne în relații care rănesc.

De multe ori, adultul de azi nu înțelege de ce îi este atât de greu să spună „nu”, să se aleagă pe sine sau să creadă că merită respect. Dar răspunsul este adesea legat de ce a trebuit să facă, foarte devreme, ca să rămână conectat cu oamenii de care depindea.

Miturile care întrețin dinamici toxice

În jurul acestor familii apar și o serie de mituri care țin sistemul în picioare: „Familia rămâne familie, orice ar fi.”, „Au făcut și ei ce au putut.”, „Ești prea sensibilă.”, „Trebuie să ierți.”, „Nu mai răscoli trecutul.” Problema nu este că unele dintre aceste afirmații conțin, uneori, un sâmbure de adevăr. Problema este felul în care sunt folosite: pentru a minimiza durerea, a nega impactul unor răni reale și a descuraja confruntarea cu adevărul. Când astfel de mesaje se repetă ani la rând, ele nu vindecă. Ele protejează disfuncția. 

Ruptura de tipar nu este lipsă de respect

Mulți oameni se simt vinovați atunci când încep să pună întrebări despre familia din care vin. Se tem că sunt nerecunoscători, egoiști sau că „ei sunt problema”. Dar a pune sub semnul întrebării un tipar toxic nu este lipsă de respect. Este un act de claritate, de maturizare, de grijă față de tine.

Să vezi clar ceea ce te-a rănit nu înseamnă că îți urăști familia. Înseamnă că nu mai vrei să confunzi iubirea cu tolerarea durerii. Înseamnă că alegi să nu mai numești „normal” ceva ce ți-a făcut rău. Ruperea unui tipar toxic este, adesea, un act de iubire matură: pentru tine, pentru viața ta, pentru copiii care pot veni după tine și pentru tot ceea ce ai fi avut nevoie să primești.

De unde poate începe schimbarea

Schimbarea nu începe neapărat cu confruntări mari. Uneori începe foarte simplu: să observi, să recunoști, să nu mai negi, să îți dai voie să simți, să te întrebi ce este al tău și ce ai preluat din familie. Poate începe cu întrebări precum: ”Ce simt eu cu adevărat? Ce am eu nevoie cu adevărat? Ce anume am învățat să tolerez, deși mă doare? Ce consider normal doar pentru că a fost mereu așa?”. Apoi pot veni limitele sau uneori distanțarea dacă limitele nu sunt respectate. Refuzul de a mai acoperi tăcerea cu zâmbete false. Refuzul de a mai proteja aparențele în timp ce tu te abandonezi pe tine. 

Vindecarea nu înseamnă întotdeauna împăcare

Este important să spunem și asta: vindecarea nu înseamnă întotdeauna apropiere, împăcare sau reluarea unei relații. Uneori înseamnă doar să vezi adevărul. Să îl numești, să nu îl mai minimizezi. Să nu te mai îndoiești de tine pentru că ceilalți nu pot sau nu vor să recunoască ce s-a întâmplat.

Iertarea nu se forțează și nu este o condiție obligatorie pentru vindecare.

Depinde de mai mulți factori, dintre care câțiva sunt esențiali:

– Dacă celălalt recunoaște răul făcut și își asumă responsabilitatea, manifestând regret real
– Cât de profund a fost impactul asupra ta. Pentru că una este să ierți pe cineva care ți-a zgâriat mașina și cu totul altceva este să ți se ceară să ierți pe cineva care te-a abuzat sexual
– Dacă situația aparține trecutului sau dacă răul continuă și în prezent

Relațiile nu se repară unilateral. Iar legăturile de sânge nu garantează siguranța emoțională.

Unele dintre cele mai dureroase răni nu vin din ceea ce s-a întâmplat o singură dată, ci din ceea ce s-a repetat atât de mult, încât a ajuns să pară normal. Dar și normalul merită luat la întrebări din când în când. Pentru că a merge mai departe nu înseamnă să fugi de trecut, ci să înveți să nu îl repeți. Și a avea grijă de tine nu înseamnă că trădezi pe cineva, înseamnă că alegi să nu te mai abandonezi pe tine.

Sursă poza: Katherine Chase @ Unsplash

Articolul Tipare familiale toxice: ce am învățat să numim „normal”, dar ne rănește apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Dacă rana ta sufletească profundă a fost neglijarea pe care ai simțit-o în copilărie, aceasta va crea ulterior o convingere limitativă subconștientă că nu ești demn de iubire. Convingerea va sădi emoția rușinii toxice, care apoi va da naștere ideii că relațiile sunt inutile, care apoi duce la comportamentul de adaptare manifestat prin evitarea și abandonarea totală a relațiilor.”

Un adevăr esențial pe care l-am regăsit în paginile cărții este acesta: nu trebuie să ne dorim un sistem nervos relaxat permanent, ci un sistem flexibil, capabil să revină, iar și iar, în starea de siguranță. Trauma nu se dizolvă printr-un exercițiu rapid sau printr-o ședință în cabinet. Este o călătorie pe termen lung. În ea învățăm să ne simțim din nou corpul. Să ne apropiem de el cu blândețe. Să îl acceptăm și, odată cu el, să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem, cu ce putem și cu ce putem gestiona în acel moment.

Atunci când nu suntem conectați la corp, mintea preia controlul, încearcă să explice, să rezolve, să găsească sens.

Un alt aspect care mi-a atras atenția este perspectiva că gândirea excesivă nu este o problemă de „prea mult”, ci de „prea puțin simțit”. Așa cum spun adesea și în cabinet: „cu cât gândim mai mult, simțim mai puțin.” Atunci când nu suntem conectați la corp, mintea preia controlul, încearcă să explice, să rezolve, să găsească sens. Însă adevărata recuperare începe atunci când coborâm din cap în corp și ne permitem să simțim. Și nu este un proces ușor, necesită multă răbdare, compasiune și acceptarea ritmului propriu.

Scopul nu este să ne „reparăm”, ci să învățăm să fim prezenți în corpul nostru, să trăim întreaga sa complexitate.

Starea de siguranță este esențială pentru a ne putea regăsi. Și pentru a crea, a râde, a juca și a ne conecta autentic cu noi și cu ceilalți. Pentru a ajunge acolo avem nevoie de resurse reale. De exemplu coreglarea prin prezența unor oameni de încredere. Dar și compasiune și curajul de a accepta propriul ritm. Piper subliniază că tehnicile somatice, oricât de valoroase, sunt doar o parte dintr-un proces mult mai amplu. Scopul nu este să ne „reparăm”, ci să învățăm să fim prezenți în corpul nostru. Să trăim întreaga sa complexitate.

”Vindecarea Somatică” nu este doar o carte. Este o invitație la a asculta corpul, la a înțelege că recuperarea înseamnă mișcare, tăcere, joacă, lacrimi și prezență. Este o lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să privească propria lor vindecare cu mai multă blândețe și curiozitate.

Mai multe recomandări de cărți despre autocunoaștere și recuperare post-traumatică, găsiți aici.

Articolul ”Vindecarea somatică” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-am gândit să aduc aici, în acest articol, o parte din ideile pe care le-am discutat la conferință, completate cu ceea ce văd zi de zi în cabinetul meu. Pentru că burnout-ul nu este doar un concept organizațional sau un subiect de conferință. Este o experiență reală, umană, pe care tot mai mulți oameni o trăiesc. De aceea, primul pas important este să înțelegem etapele epuizării și să învățăm să le recunoaștem înainte ca epuizarea să ne acopere cu totul.

Trăim într-o lume în care ritmul e tot mai alert, iar presiunile, tot mai mari. Ne dorim să fim suficient de buni, suficient de prezenți, suficient de productivi, suficient de … orice. Și adesea, tocmai în această încercare de a dovedi că suntem „destul”, ajungem să ne pierdem pe noi. Există, desigur, o explicație psihologică pentru acest ”suficient de”. Iar, așa cum mulți intuiesc deja, rădăcina lui se află în experiențele timpurii, acolo unde am învățat ce trebuie să facem pentru a fi văzuți, acceptați și valoroși. Burnout-ul nu apare dintr-odată și nici întâmplător. Nu e o stare în care te trezești, brusc, într-o zi de luni. E un proces tăcut, dar intens. Se instalează în timp, în pași mici, greu de observat la început. Tocmai de aceea, e esențial să învățăm să recunoaștem etapele epuizării, înainte ca epuizarea să ne acopere cu totul.

Etapele epuizării

1. 1. 1. Nevoia de a demonstra ceva. Simți o presiune internă de a arăta că ești valoros, că meriți, că ești suficient. Îți spui că trebuie să faci mai mult, să fii mai bun.
      2. Muncă în exces.Treci peste limitele firești, te implici tot mai mult, muncești mai mult decât e nevoie. Inițial poate ești motivat, în realitate, începe uzura.
      3. Neglijarea nevoilor proprii. Mâncarea, somnul, odihna, timpul pentru tine devin opționale. Muncești pe pilot automat. Ignori oboseala. Te amăgești că o să-ți revii în weekend.
      4. Conflicte și învinovățire. Apar frustrări, devii iritabil, ceri mai mult de la ceilalți, simți că nu ești înțeles. Începi să dai vina pe colegi, pe familie, pe „viață”.
      5. Schimbarea valorilor. Lucrurile care altădată îți aduceau bucurie nu mai contează. Hobby-urile, prieteniile, relaxarea devin „pierdere de timp”. Totul se reduce la „trebuie”.
      6. Negarea problemelor. Corpul transmite semnale: durere, tensiune, oboseală. Mintea însă le ignoră: „Nu am timp pentru asta. E doar o perioadă. O să-mi treacă.”
      7. Izolare. Te retragi, nu mai răspunzi la mesaje, nu mai ai energie pentru oameni. Tăcerea devine mai ușoară decât prezența.
      8. Comportament schimbat. Cei dragi observă. Ești mai nervos, mai absent, mai închis. Tu simți că te transformi, dar nu mai știi cum să revii la tine.
      9. Depersonalizare. Nu te mai recunoști. Faci lucrurile din automatism. Nu mai simți bucurie, nici tristețe. Ești acolo, dar nu ești „tu”.
      10. Gol emoțional. Apare o amorțeală profundă, un vid. Uneori, încerci să-l umpli cu mâncare, alcool, scrolling compulsiv, muncă și mai multă, dar nimic nu ajută.
      11. Deprimare și epuizare. Îți pierzi motivația, îți vine greu să te ridici dimineața. Totul pare prea mult, nu mai vezi sens, nu mai știi de ce faci ce faci.
      12. Colaps fizic și psihic. Corpul cedează, mintea la fel, ești epuizat. Ai nevoie de pauză, dar pauza vine forțat, târziu, cu preț mare.

Ce poți face? Cum să previi și cum să te recuperezi?

Învață să recunoști diferența dintre oboseală și epuizare. Oboseala se recuperează prin odihnă, epuizarea are nevoie de schimbare. Dacă pauza de weekend nu mai aduce revenire, nu mai vorbim doar despre lipsă de somn, ci despre un sistem care funcționează prea mult timp în alertă.

Revenirea la corp este primul pas. Burnout-ul nu este doar mental, este profund somatic. Respirația superficială, tensiunea musculară, lipsa senzației de foame sau mâncatul compulsiv sunt semnale. Plimbările lente, respirația conștientă, mișcarea blândă, somnul reglat nu sunt lucruri mici, sunt intervenții de reglare a sistemului nervos.

Creează micro-pauze reale, nu doar schimbări de activitate. Scrolling-ul nu este odihnă, niici răspunsul la „încă două mailuri”. Pauza înseamnă câteva minute în care sistemul tău nu mai produce nimic și nu mai performează pentru nimeni.

Redefinește relația cu performanța. Pentru mulți dintre noi, valoarea personală este legată de cât facem și cât ducem. Recuperarea presupune să învățăm, treptat, că putem fi valoroși și atunci când ne oprim.

Întoarce-te la lucrurile care îți dădeau viață înainte să intri pe pilot automat. Nu la nivel de obiectiv („de mâine fac sport de trei ori pe săptămână”), ci la nivel de experiență: o cafea băută fără grabă, o conversație în care ești prezent, un moment de liniște.

Negociază ritmul, nu doar sarcinile. Prevenția reală nu înseamnă doar să faci mai puțin, ci să ai perioade de activare urmate de perioade reale de recuperare. Fără revenire, orice performanță devine consum.

Privește cu blândețe tiparele care te-au adus aici. Nevoia de a demonstra, dificultatea de a spune „nu”, perfecționismul, hiper-responsabilitatea, nu sunt defecte, sunt strategii vechi de supraviețuire. Recuperarea nu înseamnă să lupți cu ele, ci să le înțelegi și să construiești alternative mai sănătoase.

Acceptă că recuperarea nu este liniară. Vor exista zile bune și zile în care te simți din nou fără energie. Nu înseamnă că te-ai întors de unde ai plecat, ci că sistemul tău învață un ritm nou.

Cere schimbări și la nivel de context, nu doar în interiorul tău. Uneori, prevenția înseamnă conversații dificile despre volum, roluri, așteptări și limite. Nu totul se poate regla doar prin resurse personale.

Construiește o viață care nu are nevoie de epuizare pentru a avea sens. Burnout-ul apare acolo unde totul devine „trebuie”. Recuperarea începe când, încet, reapare și „vreau”.

Burnout-ul nu e o destinație. Este un semnal că e timpul să te întorci la tine. Cu blândețe, cu răbdare, cu ajutor, dacă e nevoie. Valoarea ta nu stă în cât de mult reziști și cât de repede te stingi, ci în cine ești, chiar și atunci când te oprești. 

Pentru întrebări, programări sau mai multe informații despre procesul terapeutic, mă poți contacta aici.

Articolul Etapele epuizării: Cum recunoști burnout-ul înainte să te oprești complet apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Mi-a rămas în minte un mesaj pe care l-am citit cândva și care mi se pare că surprinde atât de bine esența unei legături autentice: „Femeile au nevoie de alte femei în viețile lor care să creadă că sunt minunate. Fără competiție, fără gelozie, fără ură, doar: «Te iubesc, sunt aici pentru tine, cred în tine, vei reuși».” Această energie de susținere și siguranță emoțională este, de fapt, fundamentul oricărei relații reale, fie că vorbim despre prietenie, familie, parteneriate de viață sau terapie. Și de asta avem nevoie și noi, femeile, dar și bărbații.

Ce înseamnă să fii autentic?

Autenticitatea nu e despre a spune orice, oricum. Nu e un soi de sinceritate crudă sau de revărsare fără sfârșit a nemulțumirilor. Autenticitatea reală presupune să fii tu însuți, cu tot ce e în tine, dar cu blândețe. Înseamnă să fii acolo, cu adevărul tău, dar și cu inima deschisă să primești adevărul celuilalt. Înseamnă să asculți, să spui lucruri importante, chiar dacă uneori inconfortabile, dar într-un fel care construiește, nu rănește. Pentru că adevărul spus cu grijă poate fi o punte, nu o sabie.

Prietenia – o relație cu două sensuri

O prietenie autentică nu cere perfecțiune, cere prezență. Cere disponibilitatea de a fi acolo, dincolo de like-uri, reel-uri sau mesaje automate. E despre a asculta cu adevărat și a vorbi sincer. Despre a fi oglindă uneori și umăr alteori. Despre a fi acolo în momentele grele, dar și a celebra împreună momentele bune.

Cum construim relații care contează?

Spune adevărul cu blândețe.
Nu e suficient să fii sincer, contează și cum transmiți. Un adevăr spus cu compasiune poate deschide uși pe care duritatea le-ar fi închis.

Evită competiția.
Relațiile autentice nu sunt niciodată despre cine are mai mult, mai bine, mai repede. Sunt despre bucuria împărtășită și despre susținere sinceră.

Nu hrăni victimizarea.
Ascultarea e valoroasă, dar la fel este și capacitatea de a încuraja. Uneori, cel mai mare act de iubire este să reamintești omului de lângă tine cât de multă forță are în el. Și cât de mult rău își face când stă în loc, în greul lui, fără să pornească această forță din el.

Fii prezentă.
Prezența nu se măsoară în timp, ci în calitatea atenției. Fii acolo cu totul cu inima, cu gândul, cu privirea, cu buna intenție.

De ce contează toate astea?

Pentru că avem nevoie de oameni care ne văd. Avem nevoie de relații! De legături în care nu trebuie să ne ascundem. Pentru că în relații ne rănim și în relații ne vindecăm. Relațiile autentice sunt acele spații rare în care putem respira din nou din plin, putem fi vulnerabili și, în același timp, în siguranță. Asta ne vindecă!

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Relații care vindecă: despre prietenie, adevăr și conexiune reală apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

E în regulă să spui „nu”, chiar dacă se supără cineva.

Poate ai fost învățat că „nu” înseamnă respingere, conflict, vină. Dar adevărul este că un „nu” spus cu respect poate fi un act profund de grijă față de tine. Nu putem fi tot timpul disponibili, nici pentru ceilalți, nici pentru așteptările lor. Și e normal ca uneori, asta să-i deranjeze. Dar nu suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Suntem responsabili doar pentru a rămâne onești și blânzi cu noi.

Nu e treaba ta să „repari” pe nimeni.

Sunt momente când ne e greu să vedem suferința celuilalt fără să vrem să intervenim, să ajutăm, să salvăm. Dar fiecare om are propriul drum. Și uneori, a fi acolo înseamnă doar să fii prezent, nu să preiei durerea celuilalt pe umerii tăi. A te ocupa de tine nu e egoism, e responsabilitate.

Nu ești responsabil pentru cum se simte toată lumea din jurul tău.

Poate ai crescut în medii în care trebuia să fii mereu atent la cum se simt ceilalți. Să nu superi. Să nu înfurii. Să nu deranjezi. Dar acum ești adult. Și ai voie să alegi ce poți și ce nu poți duce. Ai voie să te întrebi: „Ce simt eu acum? Ce am eu nevoie?”.

Nu trebuie să știi mereu ce are nevoie celălalt.

Știi momentul ăla în care cineva e nemulțumit, dar nu spune de ce, iar tu simți că trebuie să ghicești, să te porți impecabil, ca nu cumva să fi greșit ceva? Acel mers în vârful degetelor … Nu, nu e responsabilitatea ta să anticipezi nevoile tuturor. Nici să le împlinești pe toate. Comunicarea e o punte care se construiește din ambele capete.

Poți să ai o părere diferită. Și tot să fii în regulă!

Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea ca să fii acceptat. Și nu trebuie să te conformezi ca să eviți conflictele. Relațiile sănătoase pot conține diferențe. Ba chiar cresc din ele.

Ai voie să simți tot ce simți.

Furia, tristețea, oboseala, dorul… toate sunt normale. Nu trebuie să le ascunzi sau să le explici. E suficient să le recunoști. Să le dai voie să existe. Emoțiile tale nu trebuie să fie pe placul nimănui ca să fie valide.

Ești suficient așa cum ești.

Nu trebuie să faci pe plac, să demonstrezi, să te conformezi unor standarde impuse de alții ca să meriți iubire sau acceptare. Ești îndeajuns, chiar și atunci când uiți asta. Să pui limite sănătoase nu înseamnă că ridici ziduri. De fapt, sunt porți cu zăvor. Alegem când deschidem și cui. Iar învățând să le punem, învățăm să ne onorăm pe noi. Să spunem cu blândețe: „Acum am nevoie să mă aleg.” Și ăsta nu e un act de egoism. E un act de iubire.

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Despre limite sănătoase – sau cum învățăm să ne alegem pe noi înșine, fără vină apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma nu este doar despre ce ți s-a întâmplat

Unul dintre cele mai valoroase mesaje ale acestei cărți este că trauma nu este doar despre evenimentul în sine, ci și despre felul în care corpul și mintea au fost nevoite să răspundă pentru a supraviețui. Acest cadru schimbă fundamental felul în care ne putem privi pe noi înșine și pe cei din jur. Să eliminăm judecata, să ne privim cu înțelegere și empatie.

Dr. Bruce Perry aduce în carte o fundamentare științifică solidă despre dezvoltarea creierului, răspunsurile la stres și neurobiologia traumei. Alături de el, Oprah contribuie cu relatări personale și povești de viață care emoționează și aduc un plus de umanitate fiecărei pagini.

O invitație la introspecție

Pentru mine, fiecare capitol a fost o invitație la introspecție. Am regăsit în paginile cărții confirmarea unui adevăr pe care îl văd zi de zi în cabinet: multe dintre reacțiile noastre emoționale sau comportamentale își au rădăcina în experiențele timpurii, în felul în care am fost (sau nu am fost) văzuți, înțeleși, ținuți în brațe.

Este o carte care nu doar că oferă explicații, dar propune și un cadru de reflecție, sprijinind cititorul în procesul propriei vindecări. Este relevantă pentru oricine s-a simțit vreodată copleșit de trecut sau dorește să înțeleagă mai bine persoanele apropiate.

Un ghid, o sursă de speranță

„Ce s-a întâmplat cu tine?” nu este doar o lectură, ci un ghid. Un instrument de lucru, dar și o sursă de inspirație. Un reminder că dincolo de orice rană, există speranță și reziliență. O recomand cu toată încrederea tuturor celor care simt că a venit timpul să-și asculte povestea cu mai multă blândețe. Pentru mine, cartea a fost o reamintire importantă: vindecarea începe cu înțelegerea.

Dacă simți că această temă a rezonat cu tine…

…și îți dorești să explorezi mai profund felul în care trecutul tău te influențează în prezent, te invit cu drag în cabinetul meu – un spațiu sigur, în care povestea ta poate fi ascultată, înțeleasă și onorată. Poți afla mai multe sau să programezi o întâlnire accesând www.cristinabuja.ro.

Articolul „Ce s-a întâmplat cu tine?” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Este important să ne amintim că fiecare om răspunde în mod diferit la un eveniment traumatic și că aceste manifestări pot varia în intensitate și durată. Dacă cineva simte că suferă de efectele unui eveniment traumatic neprocesat, este esențial să caute sprijinul unui specialist, de preferat un psihoterapeut specializat în tratarea traumelor. De asemenea vă recomand și cărțile ”Trauma: 8 strategii de vindecare„ și ”Anatomia traumei”.

Care sunt efectele evidente ale unui eveniment traumatic neprocesat?

– ”Retrăirea” evenimentului. În contact cu anumiți stimuli pot apărea amintiri despre eveniment, amintiri care uneori par a fi reale, ca și cum ai retrăi evenimentul. Aceste trăiri se numesc flashback-uri și pot fi intense, invazive și greu de dus.

– Evitarea. Apare evitarea unor oameni, locuri și activități care amintesc de evenimentul traumatic. Această evitare conduce de multe ori și la izolarea socială.

– Hipervigilență. Trauma neprocesată poate determina o persoană să devină foarte vigilentă în privința pericolelor reale, sau nu, din jurul ei. Acest nivel crescut de alertă poate duce la anxietate constantă, dificultăți în relaxare și somatizări.

– Modificări emoționale. Neprocesarea traumelor poate provoca schimbări semnificative emoționale, de la tristețe, furie, rușine, până la depresie.

– Tulburări de somn. Insomnia apare frecvent în cazul traumelor neprocesate. Apar dificultăți în adormire, somn întrerupt frecvent sau coșmaruri frecvente legate de evenimentul traumatic.

– Probleme cognitive. Pentru că, inconștient, mare parte din energia noastră merge către a nega trauma sau a o minimaliza, apar dificultăți de memorie, concentrare și dificultăți de a lua decizii.

– Vinovăție exagerată. Persoanele traumatizate pot dezvolta sentimente de vinovăție exagerată sau autoculpabilizare, chiar dacă nu au avut nicio responsabilitate în producerea evenimentului traumatic.

Care sunt efectele mascate ale unui eveniment traumatic neprocesat?

– Stimă de sine scăzută

– Devalorizare de sine

– Frica permanentă că ar putea să se întâmple ceva rău

– Codependeța în relații

– Dependențe … de alcool, țigări, droguri, sex, shopping, muncă etc

– Frică de a fi abandonat

– Tolerarea abuzului sub orice formă de manifestare (verbal, fizic, emoțional, sexual)

– Dificultatea de a pune limite și de a spune ”Nu”

– Preocuparea permanentă pentru alții (”people pleaser”)

– Dificultatea de a alege să îți satisfaci propriile nevoi

– Un sentiment permanent de rușine

– Căutarea excesivă a validării externe

– Dificultatea de a tolera un conflict

– Senzația de gol intern

– Manifestări anxioase.

Experiențele traumatice pot răni profund și ne pot afecta pe termen lung calitatea vieții și a relațiilor cu cei importanți nouă. Să nu uităm că avem resurse atât în interiorul nostru, cât și în exteriorul nostru, pentru a ne procesa durerea. Psihoterapia poate fi un mijloc prin care să descoperim și să valorificăm aceste resurse, pentru a ne recupera și a ne elibera de povara trecutului.

Sursă poza: Daria Nepriakhina @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Umbrele trecutului: Cum se manifestă efectele unui eveniment traumatic neprocesat apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Un pas esențial este să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi. Pentru a face putea face asta este important să:

1. Să cunoaștem despre ”trauma”. Să avem informații clare și validate științific despre ceea ce presupune a ”fi traumatizat”.
2. Să fim deschiși să ne acceptăm adevărul! Să putem să ne ”dezbrăcăm” de iluziile cu care am fost nevoiți să supraviețuim … pentru a vedea ce am trăit cu adevărat.

“Poate fi foarte dezamăgitor să realizezi că ceea ce ai considerat până acum a fi propria personalitate este de fapt un conglomerat de traume și strategii de supraviețuire transferate. Acesta duce la o nesiguranță sporită și la o criză identitară temporară. Întregul proces este un stadiu necesar pentru formarea structurilor sănătoase ale Eului. Întrucât pentru a face loc noului, trebuie să renunți la vechi.”

”Să admiți existența unei complicații simbiotice, să recunoști că te-ai supus unui mit al mamei, tatălui, familiei sau al iubirii, că probabil l-ai apărat cu vehemență în fața altora, poate fi foarte dureros și profund rușinos. Dar, pe termen lung, este un pas esențial pentru o sănătate psihică mai bună. Renunțarea la dorința de a primi iubirea părinților, pe care ei o pot dărui, din cauza clivajului lor psihic, cel mult prin forma strategiilor de supraviețuire, eliberează ambele părți de o mare povară. Părinții nu mai sunt chinuiți cu cereri imposibil de îndeplinit. Iar copiii se pot elibera de nevoia de a bate zadarnic la uși care nu li se vor deschide niciodată.”

„În corpul nostru este stocat adevărul cu privire la experiențele noastre de viață. Corpul nu minte!“. Bolile nu sunt doar predispoziții organice, sau un efect al îmbătrânirii, sau rezultatul unor „gene rele“ moștenite. Bolile sunt și un efect al experiențelor de viață copleșitoare, pe care nu le-am putut procesa emoțional. Sunt consecințele traumelor care se exprimă prin intermediul corpului nostru.

„A funcționa în registru pozitiv al psihicului înseamnă să te simți plin de energie și de forță, de vitalitate și de bucuria de a trăi.”

„Sănătatea psihică se manifestă în capacitatea de a intra în relații afective profunde. Putem stabili o relație bună cu altcineva, în momentul în care avem o relație bună cu noi înșine. Dacă observăm că pierdem legătura cu noi înșine pentru că suntem într-o relație proastă, putem să ne eliberăm din aceasta.”

Sigur, doar să cunoaștem informațiile teoretice nu va duce automat și la procesarea lor, ele oferă un prim pas în înțelegere. De ce nu este suficient doar să citim cărțile scrise de PhD Franz Ruppert ? Pentru că, pe de o parte, avem tendința să citim și să aplicăm mai mult la alții decât la noi, pentru că ne este greu să ne vedem suferința. Pe de altă parte să citim și să căutăm foarte mult informații ne poate ține captivi în raționalizări și interpretări legate de ceea ce ni s-a întâmplat. Și am o vorbă pe care o spun des în ședințele de terapie:

”Cu cât gândim mai mult, simțim mai puțin”.

Articolul Cărțile scrise de PhD Franz Ruppert 📚 Să înțelegem despre funcționarea psihicului nostru apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Gestionarea conflictelor necesită abilități de comunicare, empatie și rezolvare a problemelor.

Conflictele bune, care duc la creștere, sunt acele conflicte în care cei implicați abordează neînțelegerea dintre ei cu deschidere, respect reciproc și cu atenție pentru a stabili un scop comun. Aceste conflicte sunt cele care duc în final la o îmbunătățire a relațiilor.

Cum să transformăm conflictele într-o posibilitate de creștere?

– Să ne străduim să nu rănim și să reparăm ce am greșit

– Să acceptăm încercarea celuilalt de a-și îndrepta greșeala

– Să reglăm intensitatea emoțională pentru a nu deveni prea furioși

– Să identificăm care sunt triggeri și să discutăm deschis despre asta

– Să fim conștienți de triggerii celuilalt și să nu îi folosim pentru a câștiga conflictul

– Să încercăm să ne punem în locul celuilat, să înțelegem punctul lui de vedere

– Să rămânem focusați pe problema reală

– Să luăm în calcul compromisurile pentru a ajunge la o soluție

– Să nu aducem în discuție toate certurile și greșelile din trecut

– Să folosim exprimarea deschisă a ceea ce simțim fără să acuzăm sau să rănim: ”Simt …. atunci când tu/atunci când se întâmplă asta …. și am nevoie să ….”

Sursă poza: Priscilla Du Preez @ Unsplash

Articolul Cum să transformăm conflictele într-o posibilitate de creștere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Uneori uităm ce am trăit, mai ales dacă este ceva extrem de dureros, dar corpul nostru păstrează inregistrate aceste amintiri traumatice. Experiențe precum abuzul, respingerea și abandonul pot fi traumatice. Iar ele se văd uneori în ceea ce noi numim ”somatizări”. Corpul vorbește pentru noi.

Babette Rothschild explică trauma psihică, folosind experienţa sa din cabinet. Prezintă caracteristicile unui psihic ”în durere” şi desfăşurarea procesului traumatic. Și ce îmi place foarte mult este perspectiva aceasta că vindecarea în urma traumei nu cere în primul rând să recuperăm amintirile, ci să adresăm problemele cu care se confruntă clientul în prezent (decompensarea, disocierea, anxietatea, atacurile de panică, flashback-urile, confuzia, rușinea etc). Mulți vin la terapie cu așteptarea că trebuie să divulge toate secretele lor sau să prezinte toate detaliile vieții lor, din prima ședință. Dar asta poate fi destabilizator și nu este cea mai bună utilizare a timpului și a resurselor terapeutice.

Babette Rothschild sugerează să folosim aceste obiective în lucrul cu clienții:

• stabilizarea clientului astfel încât să nu își facă mai mult rău
• să îi arătăm clientului că trauma s-a încheiat
• sprijin în gestionarea simptomele
• îmbunătățirea calității vieții

Volumele ”Corpul își amintește” oferă răspunsuri la întrebări precum:

• Dezvoltarea timpurie a creierului, relațiile de atașament și trauma
• Cum își ”amintește” corpul experiența traumatică
• Disocieri și flashback-uri
• Rolul relației terapeutice în vindecarea traumei
• Oaze, ancore și locul sigur
• Conștientizarea corporală
• Cum poate fi ghidată relatarea traumei
• Cum abordăm consecințele traumei

O parte care îmi pare dificilă în aceste cărți este secțiunea despre cum să înțelegem răspunsul sistemului nervos … foarte utilă, dar mai greu de înțeles și de aplicat.

Recomand aceste cărți atât pentru profesioniști, dar nu numai, pentru că autoarea explică manifestările psihice și fizice ale traumei pe înțelesul tuturor. Este extrem de valoros să înțelegem psihofiziologia traumei și să știm ce să facem cu privire la manifestarea acesteia. Veți găsi de asemenea exemple clinice clare, despre cum să integrăm ce am trăit și cum să venim în sprijinul clienților noștri.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Corpul își amintește” – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.