„Când o mamă își ține în brațe nou-născutul și zâmbește și gângurește, toate semnalele senzoriale primare – informațiile vizuale din zâmbetul mamei, informațiile auditive din gângurit, semnalele olfactive din mirosul mamei și informația tactilă care provine din căldura și presiunea atingerii mamei – se transformă în tipare de activitate neuronală care se duc în creierul bebelușului și efectiv stimulează părțile din creier care corespund părților cerebrale pe care mama le folosește ca să zâmbească, ca să gângurească, ca să legene și așa mai departe. Creierul copilului este format de stimularea repetitivă, ca un tipar al interacțiunilor care provin de la mamă.”

O lectură indispensabilă pentru toți cei interesați de sănătatea mentală și bunăstarea copiilor.

„Noi, cei care lucrăm cu copiii problematici, trebuie să fim foarte atenți la preconcepțiile legate de o situație; „adolescentul problematic” din punctul de vedere al unei persoane ar putea fi „victima abuzului sexual” al altei persoane, iar eticheta pe care o primește un copil determină deseori modul în care este tratat. Un copil considerat obraznic va fi tratat diferit de unul considerat furios. Iar comportamentele ambilor vor fi văzute într-o lumină foarte diferită, în funcție de cum îl percepe medicul pe fiecare. Fie ca pe o victimă, fie ca pe un agresor. Mai mult, în funcție de cum vede cineva lucrurile, exact același comportament poate fi catalogat ca o fugă de acasă sau ca o mișcare spre căutarea unei forme de ajutor. Perspectiva va influența profund deciziile legate de ce se va face pentru copil și ce consecințe va suporta el.”

Cartea este structurată în capitole ce descriu cazuri concrete.

Fiecare poveste este o mărturie a rezilienței umane, dar și a fragilității copiilor. Titlul provine dintr-o situație specifică. Autorul a lucrat cu un băiat care a fost tratat ca un câine de către cel în grija căruia a ajuns. Este o poveste care subliniează dintr-un anumit punct de vedere, modul în care sunt/au fost ”văzuți” copiii. Și mă refer aici la mitul conform căruia copiii ar fi mai rezistenți decât adulții în fața traumelor.

Timp de decenii, s-a crezut că cei mici „vor uita” sau „se vor adapta” mai ușor în situații dificile. Atenția era adesea concentrată asupra adulților, lăsând copiii în plan secundar. Această percepție greșită a dus la neglijarea profundelor efecte pe care traumele le pot avea asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor. Bruce Perry arată însă că, dimpotrivă, creierele în dezvoltare ale celor mici sunt mult mai vulnerabile. Astfel neglijarea nevoilor emoționale poate avea consecințe grave pe termen lung.

„Contează în mod special o anumită serie de factori care sunt influențați genetic. Temperamentul, care este afectat de genetică și de mediul intrauterin (influențat la rândul lui de ritmul cardiac al mamei, de nutriție, de nivelurile de hormoni și de medicamente) este unul dintre ei. Așa cum am observat anterior, copiii ale căror sisteme de reacție la stres sunt bine reglate în mod natural încă de la naștere sunt bebeluși mai ușor de crescut. Prin urmare părinții lor sunt mai puțin predispuși la frustrare din cauza lor și la abuzuri ori neglijență.”

Ce face cartea aceasta specială?

Unul dintre aspectele care fac cartea remarcabilă este modul în care Bruce Perry reușește să explice concepte complexe de neurobiologie. Scrie despre plasticitatea creierului sau stresul toxic, integrând perfect aceste idei în povești reale, profund emoționante. Emoția nu este separată de știință. Ea face parte din înțelegerea modului în care funcționează creierul uman, mai ales atunci când e supus traumei. Stilul său de scriere este empatic și accesibil, fără a pierde din claritatea informației științifice. Asta face cartea ușor de înțeles chiar și pentru cei fără o pregătire în psihologie.

„Faptul că un creier se dezvoltă secvențial – și atât de rapid în primii ani de viață – explică de ce copiii extrem de mici sunt expuși riscului atât de mare de a suferi efecte de durată în urma traumei: creierul lor este încă în plină dezvoltare. Din păcate, aceeași plasticitate miraculoasă care îi permite unui creier tânăr să învețe rapid ce sunt iubirea și limbajul îl face să fie și foarte sensibil la experiențele negative. Exact așa cum feții sunt vulnerabili în special la anumite toxine – în funcție de trimestrul sarcinii când sunt expuși la ele –, la fel și copiii sunt vulnerabili la efectele de durată ale traumei în funcție de momentul în care aceasta se petrece. Ca urmare, pot să apară simptome diferite în urma traumei în funcție de etapa de dezvoltare în care a fost experimentată trauma.”

Trauma modifică atât structura, cât și funcționarea creierului.

„Și odată cu frica prelungită pot să se producă schimbări cronice sau aproape permanente în creier. Modificările cerebrale care rezultă din frica permanentă, în special în primii ani de viață, pot provoca o schimbare de durată în comportament. Copilul devenind mai impulsiv, mai agresiv, mai puțin rațional și mai puțin înțelegător în interacțiunea cu lumea.

Acest lucru se datorează faptului că sistemele din creier se schimbă într-un mod „dependent de utilizare”. Exact ca un mușchi, cu cât un sistem din creier, precum rețeaua neuronală de răspuns la stres, este mai antrenat, cu atât mai mult se schimbă și cu atât mai mult există riscul [instalării] unei funcționări defectuoase. În același timp, cu cât sunt mai puțin folosite, cu atât mai mici și mai slabe devin zonele cortexului care de obicei controlează și gestionează stresul.”

Relevanța pentru părinți, educatori și profesioniști în sănătate mentală. 

Bruce Perry ne arată cum traumele din copilărie pot avea consecințe pe termen lung. Și cum intervențiile corecte, bazate pe înțelegerea dezvoltării creierului, pot ajuta copiii să se vindece și să își recâștige potențialul. Cartea este esențială nu doar pentru părinți și educatori, dar și pentru oricine lucrează cu copii, oferindu-le o viziune despre cât de important este sprijinul și iubirea în viețile celor mici.

„Cu toate că utilizarea drogurilor de către adolescenți este deseori catalogată ca simplu hedonism sau rebeliune, de fapt, tinerii care sunt cei mai expuși riscului unor probleme îndelungate cu drogurile sunt cei ca Amber, ale căror sisteme de reacție la stres au suferit o lovitură timpurie și de durată. Cercetările realizate asupra dependenților de droguri și a alcoolicilor au descoperit existența unui număr extrem de mare de evenimente traumatice suferite în primii ani de viață ai oamenilor care au ajuns dependenți, comparativ cu cei care nu au suferit de dependențe.„

Despre rezilineță și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca …

Deși cartea explorează subiecte extrem de dureroase, Bruce Perry reușește să sublinieze constant reziliența extraordinară a copiilor. Și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca, chiar și în fața celor mai grele circumstanțe. Această perspectivă a recuperării este inclusă în fiecare capitol. Bruce Perry subliniază că niciun copil nu este „stricat” sau „pierdut” definitiv. Prin îngrijire și înțelegere adecvată, majoritatea pot să-și depășească traumele și să ducă vieți împlinite.

Această capacitate de recuperare nu poate fi activată însă în izolare. Este esențial sprijinului pe care copiii îl primesc din partea adulților. Fie că vorbim despre părinți, profesori, terapeuți sau comunitate, este esențial ca cei mici să aibă un sistem de suport care să le ofere siguranță, încredere și resursele emoționale necesare pentru a depăși traumele. Iubirea, înțelegerea și răbdarea joacă un rol vital în procesul de vindecare. La fel și joaca și conectarea bună cu părinții. Fără aceste elemente, potențialul lor de a se adapta și de a se vindeca rămâne adesea neexploatat.

„Din fericire, spirala virtuții se autoamplifică și are efect de cascadă exact la fel ca spirala violenței. De exemplu, un cuvânt de laudă la momentul potrivit poate face ca un copil cu un interes moderat față de artă să devină pasionat de domeniu. Interesul poate deveni și mai profund, făcându-l pe copil să dezvolte abilități mai importante, să primească mai multe laude și, în cele din urmă, să construiască în creierul lui geniul artistic acolo unde la un moment dat ar fi putut să existe doar un potențial modest. Câteva cercetări recente accentuează puterea acestui efect în domeniul sportiv.”

A fi alături de copii, oferindu-le atenție și sprijin constant, poate face diferența între o viață marcată de durere și una în care ei reușesc să își construiască o viață bună pentru ei.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Băiatul care a fost crescut ca un câine” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de atașament pe care copilul îl dezvoltă cu părinții lui, în special cu mama, devine baza tipului de relații pe care le va avea ca adult.

Teoria atașamentului a pornit de la psihanalistul John Bowlby și a fost continuată de către Mary Ainsworth, specialistă în psihologia dezvoltării. Ce spun rezultatele cercetărilor făcute de ei? Cu cât figura parentală este mai prezentă, conectată și implicată, cu atât copilul se simte mai în siguranță în lume. Asta îi dezvoltă și acea senzație internă de bine. Este simțirea că lumea este bună pentru mine, mama este bună pentru mine, ce am eu nevoie este în regula, maniera în care exprim este în regulă și asta face să primesc ce am nevoie. Așa cum le spun adesea clienților mei, avem imperativ nevoie de această conexiune cu mama. Când ea nu este, ajută și un substitut, dar vor fi cu siguranță pierderi.

Pe scurt, care sunt cele 4 tipuri diferite de atașament?

Atașamentul securizant. Copilul care dezvoltă un atașament securizant se poate tulbura când mama părăsește aria lui vizuală, dar își revine rapid. Când mama se întoarce, copilul se manifestă deschis și receptiv față de ea. Această interacțiune se datorează faptului că mama a oferit un mediu pozitiv, stabil, cald, unde copilul a putut explora și interacționa și care a creat o bază sigură.

Atașamentul nesigur – rezistent. Copilul cu un astfel de atașament este atât de tulburat de absența mamei încât rămâne așa tot timpul cât mama este plecată. Nu se poate regla. Când mama se întoarce copilul este greu de liniștit, se agață și uneori caute să o pedepsească cumva că a plecat. Această interacțiune este de obicei un produs al lipsei de satisfacere a nevoilor copilului, de către mamă. Din acest motiv copilul nu se poate liniști nici la întoarcerea ei.

Atașamentul evitant. Copilul cu un atașament evitant nu arată aproape niciun semn nici la plecarea mamei, nici la întoarcerea ei. Ce observăm este că el nici nu o caută pentru a se simți în siguranță sau chiar o evită. Această situație apare de obicei atunci când mama este detașată și lasă frecvent copilul să se descurce singur cu ceea ce simte. Acesta este și motivul pentru care nici nu o caută, fiindcă știe că nu o va găsi disponibilă pentru el.

Atașamentul dezorganizat – dezorientat. Copilul cu un astfel de atașament nu are un tipar previzibil de reacție. Uneori este foarte tulburat la plecarea mamei, alteori nu manifestă niciun disconfort. Acesta este rezultatului faptului că lumea copilului este atât de imprevizibilă încât nici nu știe cum să mai reacționeze la ea. Atașamentul dezorganizat – dezorientat este un tip de atașament asociat de obicei cu traumele timpurii severe.

Reluați prezentarea acestor tipuri de atașament și încercați să identificați unde vă situați voi. Acum uitați-vă la relațiile voastre, în special de cuplu și vedeți ce observați.

Studiile arată că cei care au avut atașamente securizante în primii doi ani ai vieții au de obicei același timp de relații și la vârsta adultă. Iar în ultimii ani studiile și cercetările includ și extinderea relațiilor de atașament și dincolo de mamă, către membrii ai familiei restrânse, inclusiv frați și surori. Murray Bowen a dezvoltat teorii în acest sens dacă sunteți curioși să aprofundați.

Recomandare de lecturi suplimentare despre atașament:

Știința atașamanetului – Bethany Saltman

Atașamentul în psihoterapie – David J. Wallin

Jocul atașamentului – Aletha Solter

Sursă poza: Helena Lopes @ Unsplash

Articolul Despre atașament – scurt, simplu și la obiect apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru a se dezvoltă sănătos un copil are nevoie de iubire, atenție și siguranță emoțională.

Cele mai dureroase răni pe care un om le duce în viața sa sunt provenite din copilărie. Tocmai pentru că atunci a fost atât de vulnerabil și a depins de alții. Nu e ceva ce putem schimba în structura umană. Această nevoie de celălalt, atunci când ești copil, nu poate fi scoasă din celulele noastre. Ce putem face, în schimb, este să oferim un mediu sigur fizic, psihic și emoțional pentru copiii pe care îi creștem. Părinții pot fi cea mai importantă sursă de protecție împotriva rănilor atunci când oferă sentimentul de securitate. Dar tot ei pot fi cea mai profundă sursă a rănilor atunci când crează un mediu cu abuzuri, neglijare, expunere la violență domestică etc.

Ce înseamnă părinți care oferă medii sigure din punct de vedere emoțional?

– Părinți care oferă o stabilitate emoțională și se preocupă de satisfacerea nevoilor copiilor lor.

– Părinți care vorbesc cu copiii despre propriile emoții; care oferă empatie și sprijin copiilor pentru a-și identifica, numi și gestiona emoțiile pe care le simt.  

– Părinți care creează acea stare de siguranță în care copilul se simte liber să întrebe, să învețe, să descopere, să exploreze, să greșească, să depășească provocările cu care se va întâlni.

– Părinți care construiesc un loc numit ”acasă” plin de căldură și deschidere.

– Părinți care oferă spațiu și sprijin pentru ca un copil să-și dezvolte autonomia și abilitățile de viață.

– Părinți care au o bună autocunoaștere și gestionare a propriilor emoții; care lucrează cu ei pentru a-și păstra cât mai multă răbdare și empatie în momentele tensionate.

Care sunt punctele cheie care ajută la crearea unor medii sigure din punct de vedere emoțional?

– Crearea unei legături de atașament sănătos între copil și părinte. Sunt multe cercetări care arată că acei copii cu un atașament sănătos sunt mai predispuși să se dezvolte în adulți sănătoși fizic, psihic și emoțional. Copiii cu atașament nesigur, evitant, anxios, dezorganizant, care trăiesc în medii abuzive sunt predispuși să dezvolte probleme comportamentale, întârzieri în dezvoltare și manifestări antisociale ca adolescenți și adulți. 

– Oferirea de afecțiune și atingeri fizice. Afecțiunea se manifestă atât verbal cât și fizic. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți, dar și să simtă. Au nevoie de îmbrăţişări, zâmbete, ținut de mână, atins pe umăr, mângâiat, pupat. 

– Asigurarea unui ghidaj și stabilirea de reguli și limite, pentru a se simți în siguranță. Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri.

– Asumarea responsabilității de părinte și prin luarea acelor decizii care sunt spre binele copilului, deși, poate, el refuză anumite lucruri.

De exemplu oferirea de medicamente, spălarea pe mâini înainte de masă, înscrierea în colectivitate etc. Încurajarea copilului de a lua propriile decizii acolo unde se poate. Copiii învață să ia decizii, luând decizii. Iar pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

– Sprijinirea copiilor pentru a înțelege ce sunt emoțiile, cum se formează, care este scopul lor și cum pot fi gestionate (autoreglare emoțională). Acceptarea propriile emoții, chiar și pe cele dureroase și acceptarea emoțiilor copiilor. 

– Dezvoltarea autonomiei copiilor pentru a-și putea dezvolta abilități de viață. 

– Sărbătorirea realizărilor și a eforturilor pe care copiii le depun pentru a învăța, a se autoregla, a corecta un comportament, a dezvolta o nouă abilitate.

– Ascultarea lor cu atenție și încercarea de a privi viața din perspectiva lor. 

Un rol important în dezvoltarea unui mediu sigur din punct de vedere emoțional este și modul în care un părinte se simte cu el însuși. Cu cât vă cunoașteți mai bine pe voi înșivă, cu cât vă vindecați rănile, cu atât veți putea să fiți mai deschiși, mai liberi, mai flexibili, mai ”acolo” pentru copiii voștri. Așa putem să oprim spirala victimă-agresor care se tot perpetuează de la o generație la alta.

Sursă poza: Eugene Chystiakov @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie de medii sigure, din punct de vedere emoțional, pentru a se putea dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nevoia de independență, înțeleasă greșit, poate deveni amenințătoare.

De exemplu, bebelușii au nevoie de prezența părinților pentru a se simți în siguranță. Să îi vadă, să îi audă, să îi simtă. Riscul, când pui accent pe libertate și independență la vârste atât de mici, este să mărești tocmai dependența copilului de tine. Nevoia fundamentă de siguranță nu este îndeplinită când părintele îl lasă pe bebeluș să plângă până se calmează singur, când îl culcă în altă cameră chiar dacă pare că nu vrea asta, când îl hrănește la program chiar dacă el cere mai devreme. Este de fapt un cerc vicios. Părintele căută să îi creeze independență, copilul simte că nu este în siguranță și îl solicită și mai mult. Părintele devine și mai speriat când îl percepe ”dependent” și insistă lăsându-l singur.

Prea multă libertate poate crea prea puțină flexibilitate pentru integrarea în grupuri noi.

Atunci când un copil crește într-un mediu fără limite și reguli, fără granițe proprii, atunci poate deveni irascibil, inadaptabil când intră în medii noi unde există reguli și limite. Devine debusolat de normalitate. Integrarea în grupuri, la grădiniță, la școală, înseamnă să faci și ce vor ceilalți nu numai ce îți dorești tu. Am întâlnit și părinți care devin îngrijorați când copilul face ce îi spun cei din jur. Acea teamă că va deveni o marionetă. Să ajungi în punctul în care faci și ce vrei dar și ți se cere, fără a te frustra asta, este uneori o artă chiar și pentru adulți.

Lipsa regulilor și a limitelor poate îngreuna dobândirea auto-reglării emoționale.

Reglarea emoțională este un proces care se învață inițial din exterior și abia apoi este interiorizată. Concret, când un copil are un tantrum, are nevoie de părinte pentru a învăța să își stăpânească emoțiile, să le cunoască, să le accepte și să învețe să le regleze. Doar libertatea de a-l lăsa să se trântească pe jos nu este suficientă. Sigur că îl ajută să se poată descărca, dar, în funcție de vârstă și de nivelul dezvoltării are nevoie să îl înveți cum să gestioneze frustrarea pe care o simte. Să îl înveți ce tipuri de comportamente sunt ”acceptate” sau nu (de exemplu, să nu îi lovești pe cei din jur).

Copiii învață să ia decizii, luând decizii, nu executând ordine.

Acesta este motivul pentru care susțin libertatea oferită copiilor de a face ceea ce nu îi pune în pericol, chiar dacă ar părea activități de oameni mari. Și susțin și libertatea de a spune „nu”, de a purta ce vor, de a nu împărți cu oricine, orice, de a hotărî singuri pentru ei. Dar și pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

Doar în numele libertății nu îi ajutăm când le permitem să smulgă jucăria unui copil fără să îl întrebe, să țipe deranjând oamenii din jur, să umble cu obiecte periculoase fără a ști cum să le folosească, să strige lucrurile celorlalți, etc. Oprindu-i cu blândețe, nu le răpim libertatea, doar îi învățăm lucruri esențiale pentru ei și dezvoltarea lor ca adulți responsabili.

Punând reguli și limite nu le furăm libertatea și fericirea. Ne asumăm responsabilitatea de părinte, aceea de a crește un copil care se simte în siguranță, protejat, ghidat și susținut. Altfel, când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri!

Sursă poza: darius Bashar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tot către cer și stele privim când ne este dor de Emma. Și nu avem unde să o găsim și să îi vorbim.

În suflet o port mereu. Iar mândrul mă întreabă serios dacă putem să mergem acolo. ”Acolo” unde este ea, nu putem. Pe stele, poate, cine știe care îi va fi drumul lui. Eu mi-s cam bătrână pentru asta

Vorbim des despre cosmos. Eu nu prea mă pricep la asta. Am cumpărat cărți și materiale și învăț în același timp cu el. Așa că n-am putut să refuz invitația Danonino și să îl duc să vadă în realitate primul și singurul cosmonaut român, pe Dumitru Prunariu. De altfel David l-a și întrebat, cu toată curiozitatea în ochii lui mari, cum se vede Pământul de acolo de sus.

„Anul acesta s-au împlinit 37 de ani de când am cucerit spațiul cosmic. Încă nu-mi vine să cred că mi-am depășit cu mult visul meu din tinerețe. De mic copil m-au fascinat misterele Universului și mi-am dorit să zbor, să descopăr lumi. Și, într-un final, am ajuns să zbor în Cosmos. Pasiunea, puterea, încrederea și curajul de a îndrăzni, sunt cele care m-au ajutat să ajung și mai aproape de visul meu. Dacă ești convins că vei ajunge acolo unde vrei, se vor găsi, într-un fel sau altul, și căi de a-ți realiza visele!”, spune Dumitru Prunariu.

Mesajul transmis în cadrul evenimentului de către Dumitru Prunariu, este ceea ce îmi doresc să păstreze în el și David.

Certitudinea că oricât de grea ne-ar fi viața uneori, oricât de dificil ar putea părea visul nostru, el se va realiza atât timp cât încă credem în el.

Și m-a amuzat și m-a umplut de iubire, când l-am văzut pe mândrul curajos că pune întrebări, cu năsucul într-un microfon atât de mare. Mai târziu s-a lipit cu totul într-un telescop să vadă planetele de aproape. Și își ținea un ochi acoperit cu mânuța lui mică și mai punea câteva întrebări să îl descoasă pe domnul de la Astroclubul București venit să îi împrietenească pe cei mici și pe cei mari, cu universul.

Acum avem temă să explorăm spațiul cu propulsoarele cu jeturi pe care le-a ochit la evenimentul organizat la Commons Hub Unirii și mi-a cerut să îl construim acasă. Cine credeți că aduna sticle de la birou? Eu , exact! Revin și cu modelul detaliat

Până una alta, am aflat că îl pot propulsa în spațiu și cu telefonul. Scanezi simbolul Shazam de pe ambalajele iaurturilor de băut sau de brânzică și explorează Universul alături de Dino.

Evenimentul a făcut parte din noua campanie educațională lasată de Daonino prin care încurajează părinții să descopere alături de copiii lor, spațiului cosmic. „Spune DA explorării” este parte a campaniei integrate de comunicare „Spune DA” lansată de Danonino în 2016, având ca prioritate promovarea unei creșteri frumoase a copiilor bazată pe autonomie, educație, încredere, dar și printr-o alimentație echilibrată.

Articolul Pana dincolo de stele si inapoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Jocurile de regresie sunt acele jocuri prin care copilul se comportă ca un copil mai mic decât vârsta pe care o are. Aceste jocuri sunt foarte utile pentru conectare, dar și pentru a procesa emoțiile dureroase ale copilului. Și chiar și ale adultului.

Încercați să îl analizați sau să-i interpretați jocul lui, fix atunci când se joacă. Puteți să discutați despre emoții mai târziu, după ce le-a procesat. Îi puteți spune ”Îți este uneori dor să fii bebeluș, să stăm mai mult timp împreună?”, ”Și mie îmi este dor să fiu în concediu de creștere copil, când stăteam cu tine tot timpul, și mergeam multe ore în parc, la plimbare”. ”Îmi place foarte mult și acum când ești mare, și putem să vorbim. Să ne jucăm cu Lego și fotbal. Să îmi povestești despre aventurile tale de la grădiniță”. Să îi validați nevoia și în același timp să îl aduceți în realitate, asigurându-l că este bine și să fii mare, că fiecare etapă a vieții are părțile ei foarte frumoase.

Râsul care urmează după un astfel de joc de regresie este un bun semn că suntem pe drumul cel bun, că se simte în siguranță să își descarce tensiunile.

Dar chiar și dacă nu se ajunge la râs, jocurile sunt vindecătoare. Copilul are siguranța de a exprima ce simte. Și le este mai ușor să o facă sub formă de joc. Veți observa că cel mai adesea aceste inițiative pentru jocurile de regresie apar la copiii cu vârsta între 3 și 6 ani și predominant la cei care au frați mai mici, cărora ar cam vrea să le ia locul. Uneori inițiază jocuri de regresie și când sunt mai mari.

Pentru părinți sunt uneori motiv de îngrijorare. Încercați să le priviți altfel și să intrați în jocul lor. Veți vedea că pe măsură ce puteți să îi sprijiniți să își identifice emoțiile, să le accepte, să le proceseze, se vor rări și jocurile. La fel cum puteți să observați că ele apar predominant atunci când există situații tensionate pentru copil sau când parcurg o anumită etapă în dezvoltare. Se întorc simbolic la perioada de bebelușie pentru a-și lua sentimentul de iubire și de siguranță de care au nevoie.

Acceptați-le jocul! Luați-i în brațe ca pe bebeluși. Imitați că le dați lapte cu biberonul sau la sân. Înveliți-i în păturica lor de când erau mici. Dați-le plușul cu care dormeau când erau bebeluși. Orice îi ajută să se întoarcă în timp. Spuneți-le cât de mult îi iubiți, când de minunați, și isteți, și frumoși sunt.

Acceptați-le jocul, cu iubire! Atât! Nu e nimic în neregulă cu asta! Nu se vor transforma în bebeluși. Vă garantez!

Sursă poza: Lyndse Ballew @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce se poarta copilul ca un bebelus? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nici nu vreau să îmi mai amintesc de vremea bebelușiei și protestele lui și drumul București-Azuga. L-am făcut în peste 4 ore și nu de la trafic, de la oprit să îi dau țâță că poate nu mai protestează atât de tare. Și asta nu s-a întâmplat o singură dată. La un moment dat s-a învățat, a acceptat că altă variantă nu există, s-a resemnat și eu am răsuflat liniștită. Am preferat plânsul lui, pe care de fapt niciodată nu l-am luat așa zen, ci mai degrabă ca pe o suliță în coastă. Dar știți vorba aia, ”Decât să plângă mama, mai bine plânge mă-sa?”. Ei, în cazul plânsului pe motiv că nu îmi place să stau în scaun auto, mai bine plânge el, decât să îl plâng eu pe el.

Nu, nu e de joacă, nu riscați. Nu veți putea să dați timpul înapoi să îl puneți într-un scaun în mașină dacă îl veți primi pe un pat de spital cu zeci de perfuzii și operații sau și mai rău. Nu mai mergeți pe varianta ”mie nu mi se întâmplă”. Să știți că nici eu nu am crezut că mie o să îmi moară un copil. A murit totuși!

Nu vă mai jucați cu viețile copiilor voștri și nici cu ale voastre. Nu prea e viața aia care rămâne după moartea unui copil pe care ai fi putut să îl salvezi.

Săptămâna trecută am depășit o mașină în care, o fetiță de 5-6 ani, era jumătate afară pe geam. Ieri așteptam la trecerea de pietoni și prin fața noastră a trecut o dubiță unde doi copii de 3-4 ani erau liberi lângă șofer. Mi s-a ridicat părul pe mine și m-am aricit toată verbal, într-o discuție cu domnul soț. Cum să fii atât de inconștient !?

Și nu vreți să știți cum m-am rățoit la tatăl meu când am aflat că și-a permis să îl ia pe David în mașină, fără scaun. Așa ceva nu, nu pot să accept! La fel cum nu accept argumentul ”Eu conduc bine și prudent”. La fel conduc și eu și totuși ce să vezi, în ultimele 3 luni au intrat doi în mașina mea pentru că nu s-au asigurat. A doua oară fix în partea pe care era David, doar zgârieturi pe aripa din față și din spate, mașina se numește momentan ”Zebruța”.

Nimeni nu îți spune când vei avea un accident.

În schimb, la primul accident, bine că nu aveam băiatul în mașină. M-a lovit unul atât de tare încât și eu și el ne-am dat cu capul de volan, lucrurile de pe bancheta din spate au venit peste scaunul meu. Mașina a fost nedeplasabilă, toată partea dreaptă, plus fața făcute zob. Nu mai vorbesc de sperietură. Primul meu gând atunci, după lovit volanul cu pumnii de la nervi că am făcut țăndări mașina mea, care nici nu e a mea, e a socrului, a fost ”Bine că nu îl am pe David în mașină”. Iar lipsa lui din mașină a fost doar o conjunctură.

Așa că nu vă mai jucați cu asta! Puneti copiii in scaune auto! Nu acceptă copilul să stea în scaun? A scris Ioana un articol foarte fain despre cum să rezolvi partea asta, îl puteți citi aici. Cumpărați un scaun, instalați-l corect, de preferat cu spatele la sensul de mers, nu cedați la plânsul copilului și nici la argumentele neamurilor că nu e chiar atât de grav. Nu transportați păpuși pe care le puteți cârpi ușor. Transportați copiii voștri! Țineți-i în viață!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Puneti copiii in scaune auto, nu va mai jucati cu vietile voastre! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

El chiar știe că îi spun ”Da” de fiecare dată când este posibil.

Mă întreabă des dacă poate să pună mâna în cuptor. N-am idee de ce e interesant și important să o facă și o face destul de des. Îi spun ”Da” absolut de fiecare dată când nu a fost aprins cuptorul în prealabil. Deschide ușa, bagă capul în cuptor, fredonează vreo melodie și gata, trece la alte încercări. Mă întreabă când vrea să sară de pe mobilă, scaune, fotolii și pe unde se mai cațără el. Are această plăcere de a se cocoța pe te miri unde. De altfel, în patul lui suspendat de acasă, nu folosește niciodată scările pentru urcat, preferă varianta iedului. Adică țopăie pe canapea și de acolo pe marginea canapelei și de acolo în patul lui. Nu mă invidiați înainte de vreme, nu doarme în patul lui suspendat, doar se cațară.

Mă întreabă dacă poate să își ia jucăriile în cadă când face baie. Durează spre jumătate de oră până alege pe rând o jucărie. Și eu îi spun care este în pericol să se strice în contact cu apă și care nu. Doar azi la noi în baie sunt aliniate pe marginea căzii toată cazarma de militari, 3 dinozauri, 2 roboți, 3 vapoare, 1 crocodil și o lingură pentru înghețată. Șampoanele noastre sunt deja depozitate pe mașina de spălat și nu vreți să știți cum e când facem și noi un amărât de duș și nu avem voie să mișcăm de la locul ei vreo jucărie.

Au fost multe momente în care i-am spus ”Da” chiar dacă mi-ar fi fost mai comod și mai simplu să îi spun ”Nu”.

Când a vrut să meargă câteva zile la rând, la creșă în pijamale. Când a vrut să doarmă doar în boxeri și tricou chiar dacă eu mă înveleam cu pătura, dar el insista că îi este prea cald. Când a vrut să vadă cum e să desenzi cu carioca pe bluză. Când a dezmembrat zeci de mașinuțe Lego pe care eu le contruisem pentru el. Când a vrut să intre îmbrăcat în cadă și să își spele hainele cu șampon fără să le dea jos. Când a vrut să își cumpere din magazin un set de umerașe pe care încă le folosește pe post de arc.

Când vrea să umble prin oraș cu șapca pusă peste căciulă că e rece, dar îi bate și soarele în ochi, și cu pantalonii scurți peste cei lungi că așa i se pare lui că îi ține mai cald la fund. Când a vrut să mânânce biscuite pe pâine. Și multe altele pe care nici nu reușesc să mi le mai amintesc.

De fiecare dată i-am explicat și consecințele, fără să încerc să îl influențez și l-am lăsat singur să aleagă ce dorește să facă.

Îl încurajez și îl susțin să gândească, să decidă, să testeze, să facă experimente după cum spune chiar el. Cred mult în a ne învăța copiii să ia decizii singuri, să nu ajungă adulți care simt nevoia ca cineva să hotărască pentru ei. Copiii autonomi sunt creativi și curajoși, se simt liberi să testezi, să greșească și să reușească, au încredere în ei și în noi. Și ajung la fel ca adulți. Îmi doresc asta pentru el.

Acest articol este realizat la invitația Danonino, în cadrul campaniei ”Descoperă puterea unui simplu Da” prin care încurajează părinții să ofere autonomie copiilor și să-i susțină în realizarea ideilor lor, prin exemple concrete.

Sursă poza: Sigmund @ Unsplash

Articolul De multe ori ii spun ”Da” copilului meu chiar si atunci cand mi-ar fi fost mai comod sa ii spun ”Nu” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și dacă sunteți adepți Montessori și dacă nu, o astfel de abordare vă va ajuta foarte mult, pe toți. Cum așa?

– copilul devine independent. Își dezvoltă deprinderi care îl vor ajuta mai târziu. Capătă sentimentul de responsabilitate. Își satisface nevoia de mișcare și cea de cunoaștere.
– părinții își pot realiza treburile casnice fără a alerga dintr-o cameră în altă să vadă ce face copilul. Evită să cheltuie mulți bani pe jucării, în speranța că vor ține copilul ocupat.

Mai multe despre pedagogia Montessori și ariile curriculare de studiu puteți citi aici.

Ce activități poate facem un copil la 2 ani?

– Să gătească alături de tine, într-un scaun înalt și sigur (Learning Tower). Nu înseamnă că va face cu adevărat o ciorbă, dar îi poți oferi legume și fructe, un castron, sau chiar o crăticioară și ustensile cu care să mânuiască alimentele. Îi poți oferi chiar și un clește care îl va ajuta în timp la dezvoltarea motricității fine. Aveți grijă să nu țineți cuțite prin preajmă și nici nu îi dați alimente nepreparate, de exemplu carne crudă.

– Tot la capitolul gătit, îi puteți oferi să taie legume și fructe, folosind un cuțit din plastic. Sigur, este important ca legumele să fie fierte, iar fructele moi, pentru a putea fi tăiate.

– Să ajute la întins rufele și la strâns rufele de pe uscător. Poate duce ligheanul înapoi în baie.

Vă puteți aștepta și să fugă cu hainele prin casă și să râdă în hohote. E un bun moment pentru a descărca din tensiuni … și el, și voi.

– Să faceți împreună cornuri, biscuiți, turtă dulce, suc de fructe etc.

– Să strângă jucăriile, să mute diverse prin casă, să vă aducă telefonul sau telecomanda când le uitați cine știe pe unde .

– Să ajute la curățenie … mult spus, dar poate contribui. Să dea cu măturica (vă recomand să îi cumpărați una mica, cu fărăș). Să șteargă mobila cu șervețele umede pentru bebeluși. Să curețe măsuța pe care vă jucați cu plastelină, acuarele, carioci etc și cea pe care mănâncă.

– Să se spale singur pe mâini (supravegheat), pe dinți (dar cu spălat apoi și de către părinte pentru o bună igienă orală).

– Să ducă hainele murdare în coș.

– Să își aleagă singur hainele pe care să le poarte.

– Să ude florile.

Câteva reguli pe care vi le recomand:

– Nu insistați să facă ceva anume, dar dați-i posibilitatea să se implice de fiecare dată când acest lucru este posibil, fără a-i pune sănătatea în pericol.
– Oferiți-i, pe cât posibil, instrumente potrivite dimensiunii lui (mătură mică, cuțit din plastic mic etc).
– Oferiți-i explicații despre activitatea pe care o facem și profitați să îi dezvoltați și limbajul. De exemplu, când vrea cleștele, dacă nu poate pronunța, e posibil să îl imite cu două degete, moment în care îi spuneți-i ”clește”, rugându-l să spună și el. E suficient si dacă îl repetă pocit, incorect, este un început. Ulterior îl puteți oferi doar când îl numește, așa cum poate el, nu doar când face gestul.

– Arătați-i în pași lenți cum să procedeze când face ceva nou.
– Când este foarte concentrat, nu îl întrerupeți. Mai degrabă bucurați-vă de un moment de liniște . Atât timp cât nu își pune viața în pericol și nu riscă să strice ceva important este bine să își folosească imaginația, chiar dacă noi adulții nu jucăm (de obicei) fotbal cu șosetele, nu gătim magneți pentru frigider, nu ne urcăm pe lighean și sărim după el, nu bem apă din sticla cu care udăm florile și tot așa.

Mai multe idei de jocuri și activități pe categorii de vârstă și dezvoltare de abilități găsiți aici.

Sursă poza: Annie Spratt @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Activitati de viata practica pentru copii de 1-3 ani apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.