Un prim pas important este să cunoaștem adevărul despre ceea ce am trăit.

Printre mecanismele cele mai des întâlnite în lucrul cu abuzul sexual sunt minimalizarea și negarea. Și pentru a putea să pansăm durerile și să reglăm suferințele avem în primul rând nevoie să le vedem. Atât timp cât vom nega ce am trăit (”Nu mi s-a întâmplat mie”, ”Poate am visat”, ”Îmi amintesc câte ceva, dar nu cred că e adevărat”) sau vom minimaliza ce am trăit (”Nu a fost atât de grav”, ”Am trecut peste”, ”Doar m-a pus sa fac X lucru”, ”Dar nu m-a violat” etc) va fi greu să vindecăm ce doare atât de mult și nu reușim să punem în cuvinte.

Rușinea, auto-blamarea și evitarea sunt și ele mecanisme prezente în interiorul victimelor.

Un studiu realizat pe 100 de adolescente (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study) sugerează că intervențiile psihoterapeutice ar trebui să includă abordarea sentimentului de rușine, auto-blamare și evitarea pentru a favoriza recuperarea victimelor abuzului sexual.

În cazul clienților care au suferit un abuz sexual în copilărie, alianța terapeutică joacă un rol extrem de important. Ea ajută atât la recrearea sentimentului de siguranță cât și la autoreglare. Un factor important în lucrul terapeutic este și împuternicirea clientului și permiterea de a avea control atât în ritm cât și în direcția procesului terapeutic.

Psihoterapia va conduce la ameliorarea dinamicii interne victimă-agresor și la stimularea procesului natural de reglare internă.

Franz Ruppert abordează subiectul abuzului sexual și al recuperării în cartea sa „Traumă, anxietate și iubire”. El spune că, pentru a susține procesul vindecării avem nevoie să parcurgem următorii pași:

• creșterea structurilor sănătoase (ele există în orice psihic uman, oricât de traumatizat ar fi el)
• renunțarea la strategiile de supraviețuire și recunoașterea iluziilor
• procesarea amintirilor traumatice la nivel emoțional, cognitiv și somatic
• completarea autonomiei câștigate, cu țeluri de viață alese în mod independent

Sursă poza: Aleksandr Ledogorov @ Unsplash

Articolul Cum poate ajuta psihoterapia victimele abuzului sexual apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Franz Ruppert prezintă în ultima lui carte (2020) cum un tip de traumă duce la un alt tip de traumă. Strategiile de supraviețuire dezvoltate în trauma inițială, deși salvează viața, duc ulterior la riscul unei noi traumatizări pentru că ele presupun reprimarea sentimentelor și perceperea propriilor impulsuri sănătoase ca fiind amenințățoare. Cu cât trauma apare mai devreme în viață cu atât consecințele devin mai persistente pe toată durata vieții. Mai mult de atât, un psihic traumatizat nu mai are capacitatea de a face o diferență între interior și exterior. Între realitate și ficțiune. De exemplu, cel mai mic detaliu le poate provoca un stres. Sau un posibil pericol nu mai este perceput ca fiind pericol. Astfel trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși. Cu acel gol intern pe care nu îl înțelege și pe care simte că nu reușește să îl umple.

Trauma identității duce la Trauma iubirii. Ea duce la Trauma sexualității. Apoi la Trauma provocată de propria agresivitate (Franz Ruppert, 2020). Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”. (Franz Ruppert, 2020).

Printre situațiile clar traumatizante sunt incluse și experiențele directe de ameninţare sau abuz sexual.

De asemenea, violul și bătaia severă sunt considerate ca având riscul cel mai mare de dezvoltare a sindromului de stres posttraumatic 49%, respectiv 31,9% (Brelsau, 1998). O situația traumatică este cu atât mai profundă și complexă dacă agresorul este o persoană în care victima are încredere (așa cum se întâmplă în cazul copiilor agresați fizic de un părinte și/sau agresați sexual de o persoană cunoscută în grija căreia se află).

Traumele duc cu siguranță la negare, anestezie emoțională și disociere. Și ele sunt efecte care rămân ulterior în viața victimei.  Reacțiile simptomatice în cazul abuzului sexual sunt cu atât mai mari cu cât a apărut mai devreme în viața copilului, a fost mai sever (s-a folosit forța), agresor a fost cineva din cercul apropiat, frecvența a fost mai mare și au existat mai puțini factori protectivi și corectori.

Printre efectele pe termen lung au fost identificate niveluri mai ridicate de vinovăție, rușine, auto-culpabilitate, tulburări de alimentație, somatizări, anxietate, disociere, negare, probleme sexuale și probleme relaționale. Simptomele supraviețuitorilor abuzului sexual survenit în copilărie sunt observate în idei suicidare, tulburări de somn și tulburări alimentare. Supraviețuitorii pot avea dificultăți în a povesti abuzul, gândesc negativ despre ei înșiși și ajung după ani de zile funcționând în acest mod, să dezvolte sentimente de lipsă de valoare și astfel să îi evite pe ceilalți pentru că cred nu au nimic de oferit (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study).

Disocierea este “esenţa traumatizării”. 

Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual? De mult ori victimele abuzului sexual se disociază pentru a se proteja de impactul psihologic. Disocierea este un mecanism inconștient care ajută victimele să gestioneze trauma. Ea este o deconectare mentală de corp și de emoţii. Ca adulți, victimele pot folosi în continuare acest mecanism de apărare atunci când se simt nesiguri sau amenințați. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual din copilărie, disocierea poate include sentimente de confuzie, sentimente de dezorientare, coșmaruri, flashback-uri, dificultăți în a ”simți”, negarea și reprimarea abuzurilor sexuale.

Adulții care au fost victime ale abuzului sexual în copilărie pot întâmpina dificultăți în stabilirea relațiilor interumane, dificultăți create de neîncredere, frica de intimitate, frica de a fi diferit sau ciudat, dificultatea de a stabili granițe interpersonale, comportamente pasive și implicarea în relații abuzive.

Feinauer, Callahan și Hilton (1996) au examinat relația dintre capacitatea unei persoane de a se adapta la o relație intimă, depresie și nivelul de severitate al abuzului din copilărie. Studiul efectuat pe un eșantion de 737 de femei adulte a arătat că, cu cât severitatea abuzului sexual a fost mai mare (contact sexual, forță, abuzator din mediu apropiat) cu atât capacitatea de a crea relații intime a scăzut. De asemenea studiul a arătat că, cu cât un supraviețuitor s-a putut adapta mai bine la relațiile intime, cu atât s-au inregistrat niveluri mai scăzute de depresie, indiferent de gravitatea abuzului.

Prin urmare, relațiile intime bune pot fi benefice pentru supraviețuitori, oferindu-le siguranță, experiențe interpersonale și reconectare.

Și psihoterapia poate ajuta o victimă a abuzului sexual (indiferent cât de recent sau foarte îndepărtat a fost) să își vindece această parte și să recapete contactul cu propriul corp și propriile emoții. Pentru că ambele sunt necesare pentru a ne simți bine cu noi, în interiorul nostru. Cum mai exact ajută terapia? Voi reveni în curând.

Sursă poza: Ian Keefe @ Unsplash

Articolul Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual și care sunt efectele cu care se luptă apoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Vestea proastă este că trauma este un fapt de viață. Vestea bună este că există reziliență. Pe scurt, reziliența este capacitatea pe care o avem cu toții de a ne reveni de pe urma stresului și a sentimentelor de frică, neajutorare și neputință (…). Oamenii, în special cei tineri, nu își pierd reziliența prin utilizarea ei. Dimpotrivă, avem puterea de a ne construi și a ne crește capacitatea de reziliență când ne confruntăm cu situații stresante și tensionate ale vieții”.

Cartea abordează subiecte precum probleme medicale, divorț, doliu, abuz sexual, probleme medicale, catastrofe naturale, atacuri armate și hărțuieli.

Veți afla despre traumă, cum apare ea, și mai ales ce putem să faceți să preveniți instaurarea efectelor ei. Putem să aplicăm măsuri de prevenire și putem să fim un sprijin pentru copiii noștri, astfel încât să nu fie nevoiți să trăiască în permanență cu tensiuni interioare.

Partea care mi-a plăcut foarte mult a fost ghidul de prim-ajutor în prevenirea traumelor, o procedură în 8 pași, valabil pentru orice tip de traumă. 

Sunt abordate subiecte sensibile și extrem de importante. Probabil că cel mai sensibil rămâne abuzul sexual. Dar avem nevoie să înțelegem cât mai multe și să vorbim cât mai des despre asta. Să ne învățăm copiii să se apare și mai ales să fim noi conștienți că există. Cele mai profunde răni se întâmplă tocmai când abuzul este negat și nerecunoscut.

”Aproximativ 10% dintre agresiunile sexuale și se întâmplă copiilor mai mici de 5 ani. Copiii cu vârste între 8 și 12 ani raportează molestarea mai mult decât adolescenții. Între 30% și 46% dintre toți copiii suferă o agresiune sexuală de orice fel înainte de a atinge vârsta de 18 ani (…). Între 85% și 90% dintre agresiunile sexuale sunt din partea unor persoane pe care victimele le cunosc.”

Aceste procente, deloc mici, deloc, sunt calculate pornind de copiii care au spus unui alt adult, dar adevărul este că de cele mai multe ori majoritatea victimelor nu spun nimic, niciodată, nimănui.

În cartea ”Cum îi ajutăm pe copii să facă față traumelor” veți găsi propuneri de jocuri și exerciții specifice.

De asemenea, sunt recomandate jocurile cu marionete, jocurile de rol, jocurile simbolice cu jucării în miniatură. Dar și desenul, plastilina și lutul, pictatul cu degetele, poeziile și poveștile vindecătoare. Toate sunt resurse cu ajutorul cărora copiii pot fi sprijiniți să proceseze evenimentele traumatice.

Este, din punctul meu de vedere,  o carte care nu ar trebui să lipsească din casa nimănui.

 Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă și de copiii voștri.  

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Cum îi ajutăm pe copii să facă față traumelor”– 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tulburările de alimentație sunt un efect al traumatizării.

Tot mai multe studii validează legătura dintre traumă și tulburări de alimentație. ”Eating Disorders, Trauma, and Comorbidity: Focus on PTSD„ – Timothy D Brewerton, este unul dintre ele. Care sunt evenimentele violente corelate de către studii cu dezvoltarea ulterioară a tulburărilor de alimentație? 

• Abuz sau agresiune fizică sau sexuală – cel mai adesea întâlnit
• Accident care pune viața în pericol
• Moartea violentă sau accidentală a unei persoane dragi
• Terorism sau război
• Martor la crimă sau viol

Un studiu realizat în 2012 arată că majoritatea femeilor și bărbaților cu anorexie nervoasă, bulimie nervoasă și alte tipuri de tulburări de alimentație, au raportat un istoric de traume interpersonale (Comorbidity of partial and subthreshold PTSD among men and women with eating disorders in the National Comorbidity Survey-Replication Study. The International Journal of Eating Disorders). Tulburările de alimentație devin un mecanism de supraviețuire prin care se distrag de la a se uita la durerea rămasă în ei. Mâncarea poate fi folosită, în acele momente, ca mijloc de a-și calma și gestiona emoțiile dureroase intense.

Mănânci ca să ”scapi” de amintirile dureroase legate de evenimentul traumatic.

De asemenea, anorexia este o modalitate de a ”scăpa” de ceva nedorit (emoție, memorie sau simptom). În timp ce bulimia poate fi văzută ca o modalitate de a ”umple” un gol. Știm rațional că nu putem umple un gol emoțional cu mâncare și nu putem scăpa de sentimente nedorite, golind stomacul. Și totuși pentru cei cu tulburare alimentară toate acestea asigură o alinare scurtă, un mecanism de a face față unei traume nevindecate (cel puțin la nivel inconștient). 

Un simptom apărut în urma traumelor este și auto-vătămarea. Și asta pentru că sunt afectați de sentimente precum vinovăție, rușine și lipsă de iubire față de propria persoană. Uneori chiar cred că sunt de vină pentru ceea ce li s-a întâmplat, mai ales copiii care suferă traume când nu sunt încă suficient de mari și dezvoltați pentru a privi viața în ansamblu. Drept urmare, pe măsură ce cresc își formează tipare autodistructive, iar anorexia și bulimia sunt până la urmă o modalitate de auto-pedepsire.

Traumele sexuale pot cauza în mod specific tulburări de alimentație.

În trauma sexuală victimele se splitează de propriul corp (disociere la contactul sexual, rupere de propriul corp, mecanisme de supraviețuire a abuzului). Astfel, în mintea lor, inconștient de cele mai multe ori, tot mâncatul excesiv le poate ”salva”. De exemplu, o femeie care a fost abuzată sexual ar putea crede că, dacă va lua în greutate, potențialii atacatori nu o vor răni în viitor. Sau ar putea crede că dacă nu mănâncă și slăbește foarte mult, nu va mai fi atractivă pentru agresor. Cercetările arată că 35% dintre femeile cu tulburări de alimentație au fost violate sau agresate sexual.

Cel mai important pas în tratarea tulburărilor de alimentație este tratarea traumelor.

Dacă în timpul tratamentului pentru tulburări de alimentație nu este aplicată și o psihoterapie centrată pe traumă, posibilitatea ca recuperarea să se realizeze în totalitate și pe termen lung, este mult mai mică. Pacienții vor reveni la obiceiurile lor care le folosesc drept mecanisme de supraviețuire atât timp cât trauma nu este procesată. Psihoterapia îi ajută și să dezvolte mecanisme sănătoase de a face față durerii din ei. 

Un alt pas important în tratarea tulburărilor de alimentație este vindecarea relației cu alimentele, greutatea și mai ales corpul lor. Aceste tulburări au efecte asupra modului natural prin care corpul transmite când îi este foame, când este sătul, când este prea mult. Este importantă o întoarcere la a fi în contact cu aceste semnale naturale, la a fi în contact cu corpul lor. 

Primul pas în recuperare este să căutați ajutor!

Sursă poza: Lewis Fagg @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tulburările de alimentație sunt un efect al traumatizării apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce putem să facem noi, ca părinți?

Putem să creăm o relație de încredere cu copiii noștri, astfel încât să ne spună dacă sunt expuși la situații nepotrivite, dureroase, în care se simt inconfortabil, care îi sperie. Putem să vorbim cu ei, să le explicăm care sunt aceste situații. Să fie atenți la ce se simte în interior. Să știe ce să facă dacă le sunt propuse acțiuni nepotrivite, dacă li se arată poze cu zone intime sau dacă sunt atinși în zona intimă.

Cartea aceasta ajută să pornim de undeva. Ea conține imagini frumoase și optimiste. Este scrisă într-un limbaj prietenos și adaptat pentru copiii mici (recomandată copiilor peste 3 ani). Textul este scris într-un mod clar, simplu și blând. Explică despre ce înseamnă să te simți în siguranță, când nu ești în siguranță și ce poți face atunci. Vorbește despre părțile intime, limite personale, atingeri permise și nepermise. Explică diferența dintre secrete și surprize. 

La final sunt oferite sugestii de întrebări pe care le putem folosi pentru a iniția discuții cu copiii. Este important să vorbim cu copiii noștri și să le dezvoltăm capacitatea de a observa când nu sunt în siguranță, să le creștem încrederea în ei și convingerea că au puterea de a lua atitudine atunci când se simt în pericol.

Este o carte pe care și-o poate permite oricine. Și este o carte extrem de bună indiferent că ai o fetiță sau un băiat. Nu doar fetițele sunt expuse la acțiuni abuzive. Iar copiii cu risc cel mai mare sunt copiii neinformați, care nici nu înțeleg cu adevărat ce se întâmplă  

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

Articolul ”E corpul meu, eu decid!” – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Iar ca profesionist, cartea ”Părinți toxici” te ajută să ”citești” omul din fața ta.

Să vezi copilul din el. Să înțelegi ce caută încă în viața de adult. Să știi cum să îl ghidezi să facă pace cu ce a trăit și poate încă trăiește. Dr. Susan Forward este un terapeut cu practică privată în cabinet. Acesta este și motivul pentru care descrie în carte multe studii de caz, ceea ce te ajută să înțelegi legătura dintre experiențele din copilărie trăite lângă părinții toxici, și tiparele toxice pe care le dezvolți la vârsta adultă. Mai multe de atât, partea finală, practică îți dă curajul să începi o viață independentă emoțional, cu iubire de sine și putere interioară.

Cum îți dai seama dacă”Părinți toxici” este și despre tine? Scrie dr Susan Forward foarte clar:

Relația pe care ai avut-o cu părinții tăi când erai copil:

1.Ţi-au spus vreodată părinţii că eşti rău sau că nu eşti bun de nimic?Te-au insultat vreodată verbal? Te-au criticat constant?
2. Au aplicat ei bătaia fizică pentru a te disciplina? Te-au bătut cu cureaua, nuiaua sau cu vreun alt obiect?
3. S-au îmbătat sau s-au drogat vreodată părinții tăi? Te-ai simțit confunz, inconfortabil, speriat, rănit, sau rușinat din acest motiv?
4. Au suferit părinții tăi de o depresie severă sau au fost ei indisponibili din cauza unor dificultăți emoționale sau mentale, ori a unei boli fizice?
5. Ai fost vreodată nevoit să ai grijă de părinții tăi din cauza problemelor lor?
6. Ți-au făcut vreodată părinții tăi ceva ce nu ai putut spune nimănui? Ai fost molestat sexual în vreun fel?
7. Ai simțit teamă față de părinții tăi în cea mai mare parte a timpului?
8. Ți-a fost frică să îți exprimi în fața părinților tăi mânia cauzată de ei?

Viața ta de adult:

1. Te afli într-o relație distructivă sau abuzivă?
2. Te temi că dacă te-ai apropia prea mult de cineva, aceasta te-ar putea răni și/sau abandona?
3. Te aștepți la tot ce poate fi mai rău la oameni? De la viață în general?
4. Îți vine greu să știi cine ești, ce simți și ce îți dorești de la viață?
5. Te temi că dacă oamenii te-ar cunoaște așa cum ești cu adevărat, nu te-ar mai simpatiza?
6. Te simți anxios atunci când ai succes și speriat ca ceilalți să nu descopere că ești un impostor?
7. Ți se întâmpla să te infurii sau să te întristezi fără niciun motiv aparent?
8. Ești un perfecționist?
9. Îți vine greu să te relaxezi sau să te distrezi?
10. În pofida bunelor tale intenții, ți se întâmplă să te trezești că te comporți la fel ca părinții tăi?

Relația ta cu părinții în stadiul de adult:

1. Continuă părinţii tăi să te trateze ca pe un copil?
2. Ți se întâmplă să iei numeroase decizii importante de viață în funcție de aprobarea potențială a părinților tăi?
3. Ai reacţii emoţionale sau fizice intense după ce îţi petreci timpul cu părinții tăi (sau anticipezi acest lucru)?
4. Te temi să fii în dezacord cu părinții tăi?
5. Te manipulează părinții tăi prin amenințări sau inducerea unei stări de vinovăție?
6. Te manipulează ei prin intermediul banilor?
7. Te simți responsabil pentru ceea ce simt părinții tăi? Dacă aceștia sunt nefericiți, te simți vinovat? Crezi că este sarcina ta să îi faci să se simtă mai bine?
8. Ești convins că orice ai face, nu vei fi niciodată suficient de bun pentru părinții tăi?
9. Speri că părinții tăi se vor schimba cândva în bine, nici tu nu știi prea bine cum?

Fragment din carte, paginile 7-8.

Susan alocă un întreg capitol în cartea ”Părinți toxici” pentru fiecare tipologie de părinte toxic: 

1. Părinţii inadecvaţi, sunt acei adulți care sunt atenți doar la propriile lor probleme și nu doar că își neglijează copiii, dar îi și transformă în „mini-adulţi” a căror responsabilitate devine să poarte grija părinților.

”Faptul că nu ai vrut să mă rănești, nu înseamnă că nu m-a durut”

2. Controlorii sunt părinții care transformă viața copiilor în propria lor viață. Ei folosesc manipularea și vinovăția, mascate de multe ori sub un sprijin excesiv, pentru a controla întreaga viață a copilului. Copilul devine proprietatea lor.

”De ce nu mă lasă să îmi trăiesc propria viață?”

3. Alcoolicii, acei părinți care își neglijează copiii pentru că dependența nu le mai lasă timp, energie și minte limpede să se ocupe de proprii lor copii.

”Nimeni în această familie nu este alcoolic”.

4. Abuzatorii verbali dărâmă din temelie încrederea în sine a copiilor, fie prin abuz direct (jigniri, acuze, cuvinte grele), fie, mai subtil, prin sarcasm.

”Vânătăile nu se văd, dar există în interior”

5. Abuzatorii fizici sunt incapabili să îşi controleze furia subconştientă profundă și își învinovățesc copiii pentru propriul lor comportament abuziv.

”Uneori, vânătăile se văd inclusiv în exterior”

6. Abuzatorii sexuali sunt cea mai toxică tipologie, sunt cei care își supun copiii la acte sexuale sau îi seduc subtil și le întunecă orice perspectivă sănătoasă asupra vieții.

”Trădarea supremă”.

Partea a -II-a a cărții este dedicată regăsirii de sine.

Susan prezintă tehnici și strategii comportamentale care te pot ajuta să schimbi tiparele nesănătoase cu care ai trăit în toți acești ani, să ajungi la tine, cea reală/cel real. Cartea și tehnicile nu pot înlocui terapia din cabinet și Susan chiar specifică asta (pagina 170). Și un ultim gând, îmi place mult cum tratează ideea iertării părinților, pe care nu o vede ca pe un pas obligatoriu în vindecare, fără a recomanda să păstrezi resentimentele în tine (pagina 173). 

Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul ”Părinți toxici” – Susan Forward, Craig Buck – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Sunt rarisime cazurile în care violul se soldează cu graviditate. Vă rog să rețineți, sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul”. – declară domnul preot într-o emisiune la Radio Trinitas.

Nici nu pot să îmi imaginez ce ar putea fi în sufletul unei femei abuzate care aude astfel de declarații. Și știți ce îmi mai pare iar groaznic de grav? Că el predică asta către alți preoți, viitori preoți care vor gândi la fel. Biserica ar trebui să fie o protecție. Preotul un duhovnic cu sufletul, nu cu hârtia. Un om în care să te încrezi pentru a te ajuta să îți aduci pace în suflet. Și cu siguranță orice om abuzat are nevoie de sprijin, și cu atât mai mult o femeie care a fost violată.

Fiindcă nu e doar un trup violat, e un suflet ucis.

Care sunt o parte dintre efectele psihologice ale abuzului sexual? 

– traumatizare profundă cu efecte până în vârsta adultă (chiar dacă abuzul are loc la vârstă mică și ai crede că un copil nu conștientizează ce se întâmplă. Nu conștientizează, dar efectele se instalează).

– frică intensă.

– pierderea încrederii în oameni (cu atât mai mult cu cât abuzul sexual este înfăptuit de cele mai multe ori de către un apropiat). Incestul și molestarea intrafamilială sunt cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

– vinovăție (de multe ori victimele sunt stigmatizate sau acuzate din diverse motive, citiți ce zice și domnul preot, ba că nu s-au împotrivit suficient, ba că s-au îmbrăcat neadecvat, ba că au zis sau că nu au zis, ba că mint sau exagerează, ba că de fapt le-a plăcut și multe altele).

– sentiment profund de rușine și umilință. 

– sentiment de murdărie corporală … pentru că nimic nu spală un viol.

– furie (de multe ori ascunsă, care stă la dospit, mai ales dacă abuzul nu este demascat).

– somatizări (dureri de cap, de stomac, astm, dureri pelviene, infecții, boli cronice, infertilitate).

– predispunere la consum de droguri și alcool.

– posibilitatea de a dezvolta bulimie sau anorexie.

– probleme școlare (incapacitate de concentrare, scădere a performanțelor școlare, absenteism școlar, conflicte cu profesorii – procese care duc unele spre altele ca un domino dărâmat).

– dificultăți în a stabili sau menține relații interpersonale (inclusiv comportamente sexuale nesănătoase, masturbări compulsive, alegeri de parteneri care duc la revictimizare).

– comportamente autodistructive, disociere, sentimente de izolare și stigmatizare, stimă de sine scăzută, tendințe spre revictimizare (Sperry & Gilbert, 2004).

– tulburări psihologice severe (stres posttraumatic, anxietate crescută, depresie cu tendințe suicidale, tulburare de personalitate Borderline (Polusny & Follette, 1995)).

Sursă poza: Larm Rmah @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nu e doar un trup violat, e un suflet ucis apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.