Este important să ne amintim că fiecare om răspunde în mod diferit la un eveniment traumatic și că aceste manifestări pot varia în intensitate și durată. Dacă cineva simte că suferă de efectele unui eveniment traumatic neprocesat, este esențial să caute sprijinul unui specialist, de preferat un psihoterapeut specializat în tratarea traumelor. De asemenea vă recomand și cărțile ”Trauma: 8 strategii de vindecare„ și ”Anatomia traumei”.

Care sunt efectele evidente ale unui eveniment traumatic neprocesat?

– ”Retrăirea” evenimentului. În contact cu anumiți stimuli pot apărea amintiri despre eveniment, amintiri care uneori par a fi reale, ca și cum ai retrăi evenimentul. Aceste trăiri se numesc flashback-uri și pot fi intense, invazive și greu de dus.

– Evitarea. Apare evitarea unor oameni, locuri și activități care amintesc de evenimentul traumatic. Această evitare conduce de multe ori și la izolarea socială.

– Hipervigilență. Trauma neprocesată poate determina o persoană să devină foarte vigilentă în privința pericolelor reale, sau nu, din jurul ei. Acest nivel crescut de alertă poate duce la anxietate constantă, dificultăți în relaxare și somatizări.

– Modificări emoționale. Neprocesarea traumelor poate provoca schimbări semnificative emoționale, de la tristețe, furie, rușine, până la depresie.

– Tulburări de somn. Insomnia apare frecvent în cazul traumelor neprocesate. Apar dificultăți în adormire, somn întrerupt frecvent sau coșmaruri frecvente legate de evenimentul traumatic.

– Probleme cognitive. Pentru că, inconștient, mare parte din energia noastră merge către a nega trauma sau a o minimaliza, apar dificultăți de memorie, concentrare și dificultăți de a lua decizii.

– Vinovăție exagerată. Persoanele traumatizate pot dezvolta sentimente de vinovăție exagerată sau autoculpabilizare, chiar dacă nu au avut nicio responsabilitate în producerea evenimentului traumatic.

Care sunt efectele mascate ale unui eveniment traumatic neprocesat?

– Stimă de sine scăzută

– Devalorizare de sine

– Frica permanentă că ar putea să se întâmple ceva rău

– Codependeța în relații

– Dependențe … de alcool, țigări, droguri, sex, shopping, muncă etc

– Frică de a fi abandonat

– Tolerarea abuzului sub orice formă de manifestare (verbal, fizic, emoțional, sexual)

– Dificultatea de a pune limite și de a spune ”Nu”

– Preocuparea permanentă pentru alții (”people pleaser”)

– Dificultatea de a alege să îți satisfaci propriile nevoi

– Un sentiment permanent de rușine

– Căutarea excesivă a validării externe

– Dificultatea de a tolera un conflict

– Senzația de gol intern

– Manifestări anxioase.

Experiențele traumatice pot răni profund și ne pot afecta pe termen lung calitatea vieții și a relațiilor cu cei importanți nouă. Să nu uităm că avem resurse atât în interiorul nostru, cât și în exteriorul nostru, pentru a ne procesa durerea. Psihoterapia poate fi un mijloc prin care să descoperim și să valorificăm aceste resurse, pentru a ne recupera și a ne elibera de povara trecutului.

Sursă poza: Daria Nepriakhina @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Umbrele trecutului: Cum se manifestă efectele unui eveniment traumatic neprocesat apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Un prim pas important este să cunoaștem adevărul despre ceea ce am trăit.

Printre mecanismele cele mai des întâlnite în lucrul cu abuzul sexual sunt minimalizarea și negarea. Și pentru a putea să pansăm durerile și să reglăm suferințele avem în primul rând nevoie să le vedem. Atât timp cât vom nega ce am trăit (”Nu mi s-a întâmplat mie”, ”Poate am visat”, ”Îmi amintesc câte ceva, dar nu cred că e adevărat”) sau vom minimaliza ce am trăit (”Nu a fost atât de grav”, ”Am trecut peste”, ”Doar m-a pus sa fac X lucru”, ”Dar nu m-a violat” etc) va fi greu să vindecăm ce doare atât de mult și nu reușim să punem în cuvinte.

Rușinea, auto-blamarea și evitarea sunt și ele mecanisme prezente în interiorul victimelor.

Un studiu realizat pe 100 de adolescente (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study) sugerează că intervențiile psihoterapeutice ar trebui să includă abordarea sentimentului de rușine, auto-blamare și evitarea pentru a favoriza recuperarea victimelor abuzului sexual.

În cazul clienților care au suferit un abuz sexual în copilărie, alianța terapeutică joacă un rol extrem de important. Ea ajută atât la recrearea sentimentului de siguranță cât și la autoreglare. Un factor important în lucrul terapeutic este și împuternicirea clientului și permiterea de a avea control atât în ritm cât și în direcția procesului terapeutic.

Psihoterapia va conduce la ameliorarea dinamicii interne victimă-agresor și la stimularea procesului natural de reglare internă.

Franz Ruppert abordează subiectul abuzului sexual și al recuperării în cartea sa „Traumă, anxietate și iubire”. El spune că, pentru a susține procesul vindecării avem nevoie să parcurgem următorii pași:

• creșterea structurilor sănătoase (ele există în orice psihic uman, oricât de traumatizat ar fi el)
• renunțarea la strategiile de supraviețuire și recunoașterea iluziilor
• procesarea amintirilor traumatice la nivel emoțional, cognitiv și somatic
• completarea autonomiei câștigate, cu țeluri de viață alese în mod independent

Sursă poza: Aleksandr Ledogorov @ Unsplash

Articolul Cum poate ajuta psihoterapia victimele abuzului sexual apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Franz Ruppert prezintă în ultima lui carte (2020) cum un tip de traumă duce la un alt tip de traumă. Strategiile de supraviețuire dezvoltate în trauma inițială, deși salvează viața, duc ulterior la riscul unei noi traumatizări pentru că ele presupun reprimarea sentimentelor și perceperea propriilor impulsuri sănătoase ca fiind amenințățoare. Cu cât trauma apare mai devreme în viață cu atât consecințele devin mai persistente pe toată durata vieții. Mai mult de atât, un psihic traumatizat nu mai are capacitatea de a face o diferență între interior și exterior. Între realitate și ficțiune. De exemplu, cel mai mic detaliu le poate provoca un stres. Sau un posibil pericol nu mai este perceput ca fiind pericol. Astfel trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși. Cu acel gol intern pe care nu îl înțelege și pe care simte că nu reușește să îl umple.

Trauma identității duce la Trauma iubirii. Ea duce la Trauma sexualității. Apoi la Trauma provocată de propria agresivitate (Franz Ruppert, 2020). Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”. (Franz Ruppert, 2020).

Printre situațiile clar traumatizante sunt incluse și experiențele directe de ameninţare sau abuz sexual.

De asemenea, violul și bătaia severă sunt considerate ca având riscul cel mai mare de dezvoltare a sindromului de stres posttraumatic 49%, respectiv 31,9% (Brelsau, 1998). O situația traumatică este cu atât mai profundă și complexă dacă agresorul este o persoană în care victima are încredere (așa cum se întâmplă în cazul copiilor agresați fizic de un părinte și/sau agresați sexual de o persoană cunoscută în grija căreia se află).

Traumele duc cu siguranță la negare, anestezie emoțională și disociere. Și ele sunt efecte care rămân ulterior în viața victimei.  Reacțiile simptomatice în cazul abuzului sexual sunt cu atât mai mari cu cât a apărut mai devreme în viața copilului, a fost mai sever (s-a folosit forța), agresor a fost cineva din cercul apropiat, frecvența a fost mai mare și au existat mai puțini factori protectivi și corectori.

Printre efectele pe termen lung au fost identificate niveluri mai ridicate de vinovăție, rușine, auto-culpabilitate, tulburări de alimentație, somatizări, anxietate, disociere, negare, probleme sexuale și probleme relaționale. Simptomele supraviețuitorilor abuzului sexual survenit în copilărie sunt observate în idei suicidare, tulburări de somn și tulburări alimentare. Supraviețuitorii pot avea dificultăți în a povesti abuzul, gândesc negativ despre ei înșiși și ajung după ani de zile funcționând în acest mod, să dezvolte sentimente de lipsă de valoare și astfel să îi evite pe ceilalți pentru că cred nu au nimic de oferit (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study).

Disocierea este “esenţa traumatizării”. 

Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual? De mult ori victimele abuzului sexual se disociază pentru a se proteja de impactul psihologic. Disocierea este un mecanism inconștient care ajută victimele să gestioneze trauma. Ea este o deconectare mentală de corp și de emoţii. Ca adulți, victimele pot folosi în continuare acest mecanism de apărare atunci când se simt nesiguri sau amenințați. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual din copilărie, disocierea poate include sentimente de confuzie, sentimente de dezorientare, coșmaruri, flashback-uri, dificultăți în a ”simți”, negarea și reprimarea abuzurilor sexuale.

Adulții care au fost victime ale abuzului sexual în copilărie pot întâmpina dificultăți în stabilirea relațiilor interumane, dificultăți create de neîncredere, frica de intimitate, frica de a fi diferit sau ciudat, dificultatea de a stabili granițe interpersonale, comportamente pasive și implicarea în relații abuzive.

Feinauer, Callahan și Hilton (1996) au examinat relația dintre capacitatea unei persoane de a se adapta la o relație intimă, depresie și nivelul de severitate al abuzului din copilărie. Studiul efectuat pe un eșantion de 737 de femei adulte a arătat că, cu cât severitatea abuzului sexual a fost mai mare (contact sexual, forță, abuzator din mediu apropiat) cu atât capacitatea de a crea relații intime a scăzut. De asemenea studiul a arătat că, cu cât un supraviețuitor s-a putut adapta mai bine la relațiile intime, cu atât s-au inregistrat niveluri mai scăzute de depresie, indiferent de gravitatea abuzului.

Prin urmare, relațiile intime bune pot fi benefice pentru supraviețuitori, oferindu-le siguranță, experiențe interpersonale și reconectare.

Și psihoterapia poate ajuta o victimă a abuzului sexual (indiferent cât de recent sau foarte îndepărtat a fost) să își vindece această parte și să recapete contactul cu propriul corp și propriile emoții. Pentru că ambele sunt necesare pentru a ne simți bine cu noi, în interiorul nostru. Cum mai exact ajută terapia? Voi reveni în curând.

Sursă poza: Ian Keefe @ Unsplash

Articolul Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual și care sunt efectele cu care se luptă apoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Sunt rarisime cazurile în care violul se soldează cu graviditate. Vă rog să rețineți, sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul”. – declară domnul preot într-o emisiune la Radio Trinitas.

Nici nu pot să îmi imaginez ce ar putea fi în sufletul unei femei abuzate care aude astfel de declarații. Și știți ce îmi mai pare iar groaznic de grav? Că el predică asta către alți preoți, viitori preoți care vor gândi la fel. Biserica ar trebui să fie o protecție. Preotul un duhovnic cu sufletul, nu cu hârtia. Un om în care să te încrezi pentru a te ajuta să îți aduci pace în suflet. Și cu siguranță orice om abuzat are nevoie de sprijin, și cu atât mai mult o femeie care a fost violată.

Fiindcă nu e doar un trup violat, e un suflet ucis.

Care sunt o parte dintre efectele psihologice ale abuzului sexual? 

– traumatizare profundă cu efecte până în vârsta adultă (chiar dacă abuzul are loc la vârstă mică și ai crede că un copil nu conștientizează ce se întâmplă. Nu conștientizează, dar efectele se instalează).

– frică intensă.

– pierderea încrederii în oameni (cu atât mai mult cu cât abuzul sexual este înfăptuit de cele mai multe ori de către un apropiat). Incestul și molestarea intrafamilială sunt cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

– vinovăție (de multe ori victimele sunt stigmatizate sau acuzate din diverse motive, citiți ce zice și domnul preot, ba că nu s-au împotrivit suficient, ba că s-au îmbrăcat neadecvat, ba că au zis sau că nu au zis, ba că mint sau exagerează, ba că de fapt le-a plăcut și multe altele).

– sentiment profund de rușine și umilință. 

– sentiment de murdărie corporală … pentru că nimic nu spală un viol.

– furie (de multe ori ascunsă, care stă la dospit, mai ales dacă abuzul nu este demascat).

– somatizări (dureri de cap, de stomac, astm, dureri pelviene, infecții, boli cronice, infertilitate).

– predispunere la consum de droguri și alcool.

– posibilitatea de a dezvolta bulimie sau anorexie.

– probleme școlare (incapacitate de concentrare, scădere a performanțelor școlare, absenteism școlar, conflicte cu profesorii – procese care duc unele spre altele ca un domino dărâmat).

– dificultăți în a stabili sau menține relații interpersonale (inclusiv comportamente sexuale nesănătoase, masturbări compulsive, alegeri de parteneri care duc la revictimizare).

– comportamente autodistructive, disociere, sentimente de izolare și stigmatizare, stimă de sine scăzută, tendințe spre revictimizare (Sperry & Gilbert, 2004).

– tulburări psihologice severe (stres posttraumatic, anxietate crescută, depresie cu tendințe suicidale, tulburare de personalitate Borderline (Polusny & Follette, 1995)).

Sursă poza: Larm Rmah @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nu e doar un trup violat, e un suflet ucis apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Miruna, blonda de la Și blondele gândesc, m-a cucerit rapid, așa că, am promovat-o, fără să știe și fără să îmi ceară, în categoria ”Bloguri de răsfoit”. Și nu am făcut-o pentru că este frumoasă, asta … plus zâmbetul demn de invidiat … am descoperit mai târziu. Mie mi-a plăcut umorul cu care scrie pe acest blog de blonde care gandesc. Și modul în care reușește să facă tot felul de combinații de cuvinte, așa, metaforic, realist și amuzant. Și știți ce îmi mai place mie la ea? Cum vorbește, calm și rar și fără grabă … pentru că … eu nu pot No, se vede că vine de pe alte meleaguri . Poftiți de o cunoașteți!”

Când am apărut eu cu numele blogului meu, Și blondele gândesc, toată blogosfera –pe vremea aia în majoritate masculină- a căscat ochii cât cepele, aveam să aflu mult mai târziu. Erau puține femei în online, îmi amintesc de câteva ieșiri la berea de după conferințe, în care eram singura fată între mulți băieți.

Blogul a început dintr-o întâmplare.

Nu m-am gândit deloc ce nume să îi pun, eram proaspăt blondă și mi se părea paradoxală culoarea pe care mi-am ales-o tocmai fiindcă deșteaptă am fost mereu. Tocmai tu să te faci blondă, Miruno! mă gândeam adeseori, deși eu am zis dintotdeauna că mi-ar sta bine așa. Iar după ce am avut curajul prima dată să-l vopsesc fix cum am vrut, mi-am dat seama că -și-o spun cu regrete- natura cred că a greșit un pic. Cu siguranță ar fi trebuit să mă facă blondă, vă zic.

Foto Credit: Cristina Nichitus Roncea

Îmi plăcea de un băiat la vremea respectivă, aveam vreo douăzeci-și-un-pic de ani. L-am căutat pe google, i-am găsit blogul. Habar n-aveam ce-i aia blog. Era plin de greșeli de ortografie, deci nu mi-a mai plăcut de băiat. ”Mie dor de tine” nu va fi niciodată sexy pe pământ! Dar mi s-au aprins alte beculețe.

Eu oricum scriam de dinainte. Aveam texte întregi salvate în word, ascunse prin laptop, să nu mi le găsească întâmplător cineva.

Erau gânduri de-ale mele, dureri în principal. Mi-a plăcut ideea de blog, așa că mi-am făcut și eu unul. Și blondele gândesc, i-am zis. Semnat, o copilă care respiră, gândește și simte, ceea ce s-a transformat în categoria mea de suflet mai târziu. Știți, blogul are categorii … Și-am publicat vreo trei texte în prima zi. După care n-am mai scris public o vreme, nu prea înțelegeam de ce ar face oamenii așa ceva. Surpriza a venit însă din comentarii, nici astăzi nu știu cum de primul om m-a găsit. Și au început să vină mesaje. Și eu am mai publicat câte ceva.

Primul text e despre durere. Al doilea, despre fericire.

Apoi, am primit de Crăciun o mașină de la ai mei, despre care nici nu aș fi bănuit înainte. Am găsit sub brad o cutie mare în care erau vreo 12 altele mai mici, iar în cea mai mică am găsit cheia de la o mașină perfectă și roșie, care mă aștepta cântând colinde în curte. Cred că a fost surpriza vieții mele, îmi doream o mașină foarte mult și o meritam foarte puțin. Asta m-a inspirat să scriu din nou. Și de atunci, nu m-am mai oprit.

La început aveam 2 cititori constanți: pe mama și pe încă unul. Pe care nu îl știu nici în ziua de astăzi, deși i-aș putea face un protret din comentariile lui. Cred că era băiat. Apoi au urmat și alți cititori, cred că eram un pic misterioasă, un pic isteață, aveam chestia asta nouă cu blog. Era interesant. Încet-încet, am început să citesc și alte bloguri, vorbim de era pre-facebook acum. Oamenii se mutau de pe un blog pe altul să discute cam cum discută în newsfeed și statusuri în zilele noastre. Nu existau like-uri atunci, habar nu am cum se viralizau articole, de fapt. Aveam yahoo messenger pe vremea aia și maxim de promovare ce făceam era să-mi pun link la status, dar nici asta nu se întâmpla mereu, fiindcă mi se părea un pic exagerat.

Blogul, efecte secundare

Farmecul blogului nu e numai în textele pe care le scrii, ci în feedback-ul pe care-l primești. Pentru mine, o fată din Sibiu ajunsă la facultatea de medicină în Cluj, cu multe nesiguranțe și întrebări, faptul că niște oameni apreciau niște vorbe de-ale mele, fără nici un interes, fără să știe cine sunt a fost mindblowing. Lifechanging. Scuzați-mi franceza, dar nu știu cum altfel să spun. Mi-am câștigat încredere în mine cum nu vă închipuiți. Fiindcă îmi construiam o lume cu oameni ca mine, care gândeau și simțeau asemănător, care și când mă certau o făceau cu umor și argumente, era fantastic ceea ce se întâmpla!

Următoarea vară am petrecut-o strict la calculator. O să mori într-o zi de la atâta internet, îmi zicea tata, fiindcă o să uiți și să bei apă! Efectiv atâta făceam: nu mai știam când e zi, când e noapte; mâncam, beam, dormeam și stăteam pe net. Îmi luasem domeniu propriu și îmi prindeam urechile cu tot ce înseamnă blog. Jumătate dintre băieții de pe net îmi știau parolele, cred că fiecare a pus un umăr la ceva la blogul ăsta al meu.

Tata nu era singurul care râdea de mine. Ohoo, ăștia erau mulți!

Și prima lor întrebare, de care lui nu îi păsa fiindcă grija lui era de altă natură: Faci bani din blog? Nu faci, deci e degeaba! Ha-ha-ha. Vă dați seama cum mă simțeam. Deși eu nu făceam asta pentru bani, ba nici nu prea înțelegeam de ce m-ar întreba cineva de asta.

Și-mi amintesc că la o întâlnire cu bloggeri sibieni, un tip cu multă viziune mi-a pus 10 dolari pe masă și mi-a zis că eu o să fac bani buni din blogging și vrea să țin minte că pe primii i-am primit de la el. Eu m-am simțit jignită, doar eram o blondă care se respectă, nu una care face bani ușor (între timp, mi-am dat seama că nu e nimic rușinos în a face bani ușor, ba fericiți cei pe care-i duce mintea la asta, nu fundul, da? Am zis!) . Nu am luat banii, s-o fi bucurat chelnărul de la terasă de un bacșiș zdravăn atunci!

Iar în toamna următoare, m-am mutat la București, habar nu am de ce, doar fiindcă am simțit că acolo e locul meu și o să fie bine. Și fiindcă blogul mi-a dat curajul să visez. Și părinții, bani să îmi ascult intuiția.

Scriu de aproape 10 ani de zile.

Cu pauze mai mici sau mai mari. În 2011 m-am mutat în Anglia la iubitul meu și am intrat în câmpul muncii. Lucram full-time ca dentist, ceea ce mă inspira, dar mă și obosea deopotrivă. Pacienții erau viața mea. Plus că trebuia să am mare grijă cât și cum scriu, să respect confidențialitatea, e ceva la care țin foarte mult. Anul trecut, când ne-am întors în România, mi-am relansat blogul, inspirată fiind de toate schimbările prin care am trecut: căsătoria, mutarea dintr-o țară străină înapoi în România, bebelușul meu de atunci doar câteva luni.

Momentan, blogul e biletul meu către libertate, fiindcă îmi permite să mai stau acasă la copil. Scriu când pot, cum pot, nu am ore fixe și câștig un ban cinstit. Nu e ușor întotdeauna, dar e mai mult frumos decât greu. Și e pasiunea mea, deci nu prea o simt ca pe o muncă. Am ajuns să fac bani din scris în România zilelor noastre, cine ar fi crezut?!

Ce am câștigat de când am blog:

• Multe cunoștințe noi de oameni faini, pe principiul cine se aseamănă se adună. Blogul e o carte de vizită fantastică și îți triază extraordinar oamenii din jurul tău. Sunt unii care-mi lasă comentarii zilnic. Na, pe oamenii ăștia îi descopăr cu fiecare mesaj încă puțin. Sunt ca personaje care se contruiesc dintr-un puzzle în capul meu, numai că ele sunt reale, oameni care există, cu vieți, copii și probleme. Cu unii dintre ei m-am întâlnit, cu alții am vorbit la telefon, recent am primit o vedere dintr-o vacanță. Sau când cineva care comentează regulat nu mi-a mai scris câteva zile la rând, i-am trimis email să o întreb dacă e bine. Tipa era doar în concediu fără internet.
• Câțiva prieteni foarte buni. Da, încă îți poți face prieteni adevărați și după douăzeci și după treizeci de ani!
• Încredere în mine. De fapt, cu asta trebuia să încep.
• Am fost invitată la diverse evenimente în străinătate, care sunt mai impresionante decât orice vacanță pe care ți-o permiți. Cred că highlight-ul a fost vizita în Irlanda, când am fost cazată la un Ritz de lângă Dublin. Mi-a plăcut mult și datorită companiei, am fost o gașcă faină atunci.
• Și am primit un job datorită blogului. Nu orice job. Am fost redactor de beauty la revista ELLE România. The dream-job, cum ar veni! Scriam la revistă în paralel cu școala, țineam și blogul unei companii medicale pe-atunci, pe un salariu de invidiat și acum. Și mai aveam și blogul de blonde. Sincer, și eu mă întreb când le făceam pe toate! Dar iubeam viața mea, alt secret nu era.
• și bani, am câștigat bani, reușesc să mă descurc foarte bine din blog ca singură sursă de venit.

Ce aș sfătui pe cineva care vrea să-și facă acum blog?

Să-și facă! Apoi să scrie, să scrie, să scrie. Sfaturi și tutoriale sunt pe toate gardurile, ceea ce face cu adevărat diferența este să le și pună în practică. Iar cel care scrie din plăcere va rezista. Cel care scrie din interes se va pierde. Întrebați-i pe cei care fac blogging de mulți ani, pe cei care sunt dați exemple la facultățile de comunicare de astăzi: câți bloggeri din trupa inițială au mai rămas?

Ce aș sfătui pe cineva care are deja blog?

Să scrie, să scrie, să scrie.

Nu știu dacă e ceva din care să ieși la pensie neapărat, însă blogul poate fi un instrument excelent pentru a obține ceea ce vrei la un moment dat. Important e să îți dai seama ce e chestia aia. Că știți cum e, în România toți vor să fie cineva, dar nimeni nu știe cine. Blogul e o carte de vizită excelentă, nu v-o spun din povești.

Mama îmi mai citește și astăzi blogul, îmi lasă comentariu în fiecare zi și e prima care-mi numără literele mâncate. Tata nici nu cred că știe cum îi zice. Poate de aici îmi și vine nevoia asta continuă de afirmare, poate că încerc să strig până mă aude el. Cert e că o să scriu în continuare, fiindcă pe mine mă vindecă fiecare text încă puțin. Știți, multă vreme am crescut crezând că genele talentului m-au sărit cam toate, până a venit cineva care mi-a zis: ”Mie-mi place, scrie în continuare. Îmi încep fiecare dimineață cu blogul tău.” Și vreți să vă spun care-i secretul? Nu sunt eu vreo specială, ci cheia e să aduni oamenii ăia care rezonează, în jurul tău, puțin câte puțin.

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Articolul Cum mi-am facut blog de blonde care gandesc apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Peseapsa presupune să faci în mod deliberat copilul nefericit (nu mă credeți, citiți în dex) pentru a determina un comportament nedorit să dispară. Și dacă pedeapsa este eficientă, de ce tot trebuie să o repetăm la nesfârșit fix pe același copil? Cum putem să ne așteptăm să devină copilul nostru un adult fericit empatic, echilibrat dacă folosim pedeapsa pentru a-l educa și astfel îi provocăm nefericire? Și ce îl învățăm prin faptul că îi facem rău intenționat și repetat pentru că nu se supune dorințelor noastre?

Toate pedepsele corporale transmit mesajul că asta este o modalitate de a obține ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine.

Iar cei care au fost loviți fie îi cresc așa pe proprii copii, fie se luptă toată viața să nu reproducă aceeași istorie. Obositor mod de a trăi nu credeți? Nu doar pedeapsa fizică creează puternice efecte dăunătoare. De fiecare dată când folosim șantajul emoțional (dacă nu faci ce îți spun eu nu primești ce vrei tu) și time out-ul atât de popular, tot rău intenționat producem și nefericire prin impunerea puterii.

Time out-ul, adică izolarea copilului, transmite mesajul ”trebuie să fii izolat de mine, până te comporți exact cum spun eu și atunci vei fi demn de iubirea mea”. Oare time-out-ul este mai bun decât sa îl bați? La fel e mai bine să îl bați în loc să îl impuști nu ? Ăsta nu e un argument pro pedepse. Copilul în time-out se simte singur, neînțeles, insuficient de bun. La ce credeți că se gândește un copil izolat? La cât de greșit a fost ceea ce a făcut și cum nu va mai repeta în veci situația? Not realy! Mai degrabă la cum să nu fie prins data viitoare. Prin urmare învață cum să mintă. Copiii mint când nu se simt în siguranță să spună adevărul. Pedepsele îi încurajează să minte apoi sunt pedepsiți fiindcă au mințit.

Părinții care folosesc metoda time out și poate chiar și o palmă la fund prea rar sunt conștienți de consecințele pe termen lung.

Există foarte multe studii, prezentate și în cartea lui Alfie Kohn, care demonstrează efectul nociv, din punct de vedere psiho-emoțional, al folosirii pedepselor. Clar, pedeapsa obține schimbarea temporară a comportamentului, dar la un cost extrem de ridicat pe termen lung din punct de vedere emoțional. Care este soluția? Să trecem de la abordarea „doing to” la „working with”, prin urmare, de la impunerea regulilor noastre în fața copilului la colaborarea cu acesta pentru îndeplinirea unor scopuri comune.

Concluzie: De ce nu funcționează pedepsele?

1. Copilul se simte umilit, lipsit de putere, frustrat;
2. Copilul învață lecția puterii. Puterea este o modalitate de a obține ceea ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine;
3. În timp își pierd eficiența așa că trebuie să vii cu alte pedepse și mai dure. Până unde vei merge oare?
4. Erodează relaţia părinte-copil. „Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!”

Și totuși de ce sunt a atât de populate pedepsele?

Pentru că este mai simplu așa. Să oprești cât mai repede comportamentul care nu îți place în loc să cauți alte metode. Pentru asta îți trebuie răbdare, gândire, efort, curajul de a fi altfel. De multe ori părinții se simt în pericol de a nu pierde copilul din mână. Așa că nu vor să îl lase să scape cu ceva.  Sau simte că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant și apoi ce va zice lumea? Pe de altă parte e în tradiția noastră să acționăm așa cum probabil am fost și noi crescuți. Mai sunt și părinți care susțin că fac asta ”din dragoste”. Copilul va primi mesajul că iubirea înseamnă durere. Sau că dragostea durează atât cât faci ce vrea părintele și te supui regulilor. Și apoi durerea nu îi face pe copii să își iubească mai mult părinții.

Pedepsele și recompensele sunt fețele aceleeși monede. Tot principiul cerere-supunere guvernează.

Alfie Kohn a vorbit despre un studiu care a demonstrat că acei copii recompensaţi pentru a fi generoşi s-au dovedit a fi mai puţin generoşi decât ceilalţi, mai ales atunci când recompensa nu a mai existat. Tot studiile arată că recompensele se dovedesc a fi contraproductive. De exemplu în cazul notelor, care sunt tot o formă de recompensă, copiii devin mai puțin implicați în procesul de învățare. Vor căuta în permanență calea cea mai ușoară (tema mai simplă, proiectul mai puțin solicitant etc), nu pentru că sunt leneși, doar fiindcă sunt raționali și îi determină să gândească mult mai superficial (ne dă lucrare din asta ca să învăț?). Notele devin o plată pentru rezultatul obținut, nu pentru procesul în sine. Notele ar trebui înlocuite cu un feedback legat de activitățile în sine, propune Alfie Kohn.

Când îi răsplătim pe copii pentru că au făcut ce le-am propus noi, le dăm o motivație extrinsecă și mesajul că sunt buni în ochii noștri doar când fac ce ne dorim, prin urmare iar condiționăm iubirea. Recompensele sunt manipulatoare prin definiție și nimănui nu îi place să fie manipulat. Dacă îți îmbrățișezi copilul fiindcă îl iubești este minunat, dacă îl iei în brațe fiindcă are performanțe la școală și a luat note bune transformi iubirea în metodă de control și manipulare.

Lauda, acel ”Bravo!” pentru orice, este tot o formă de recompensă care va duce treptat la o stimă de sine scăzută.

Asta se întâmplă atunci când copilul va realiza că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă ia note bune, premii la concursul, mănâncă tot etc. Și va căuta acel ”Bravo!” tot timpul chiar și adult fiind. Cum să procedăm în schimb? Să vorbim despre ce anume face copilul, nu despre efectele acelei activități. Să oferim feedback și ghidare, în loc de laude, în principiu să descriem nu să judecăm. Exemplu: când copilul desenează, să zicem o văcuță mov, putem să înlocuim lauda cu întrebări autentice, care să poată duce la o conversație (”Am observat că vaca pe care ai desenat-o este mov. De ce ai ales culoare asta ?”).

Aceeși soluție o oferă și în cazul notelor. Să discuți despre ce a făcut la școală, de ce i-a plăcut un autor anume, de ce nu i-a plăcut altă materie, dar nu despre note și ce crede profesorul. Alfie Kohn spune și parafrazez acum, ”Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia notă bună etc.”

Nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta.

Vorbește iar despre un studiu făcut cu un grup de tineri pe tema ”cum au perceput ei iubirea necondiţionată a părinţilor”. Unii au fost de parere că părinţii i-au iubit necondiţionat. Alţii nu: cei care s-au simţit manipulaţi de părinţii lor, motivaţi prin recompense, pedepsiți (totuși părinții acestora au afirmat că i-au iubit necondiţionat). Concluzia este că: nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta. Tu cum ai vrea să răspundă copilul tău la această întrebare peste câțiva ani?

La final Alfie Kohn oferă și un fel de ghid  care să ne ajute să ne tratăm copiii tot la fel de necondiționat pe cât îi iubim. Voi reveni și cu aceste ultime idei … știți voi, când îmi permite David, sper că foarte curând.

Articolul Pedepsiti prin recompense – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.