Firește, foarte important este și ce facem cu și pentru ei. Întotdeauna cuvintele se cer întărite de acțiuni.

Este foarte important să cunoaștem nevoile copiilor și să le oferim ceea ce este mai bun pentru ei. Să mergem către ei cu gesturile și acțiunile prin care ne arătăm afecțiunea. Să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Și să întărim gesturile și acțiunile folosind cuvintele. Orice copil are nevoie să audă cuvinte afectuoase, începând chiar cu firescul „Te iubesc!”.

Ce să le spunem copiilor pentru a se simți iubiți și conectați la noi:

– Te iubesc!

– Ador să fiu mama ta/tatăl tău!

– Îmi place să petrec timp cu tine!

– Ești foarte important pentru mine!

– Sunt mândră/mândru de tine!

– Îmi place să te ascult când îmi povestești despre tine!

– Sunt fericită/fericit că exiști!

– Ai un pic de la mine, și un pic de la tati, și cu un pic de la tine ai ieșit atât de minunat!

– Îmi place să fiu în preajma ta și să facem lucruri împreună!

– Nimic, niciodată nu va schimba iubirea mea pentru tine!

– Apreciez ajutorul tău!

– Sunt foarte norocoasă/norocos că ești fix așa cum ești!

– Ești un membru foarte important al acestei familii!

– Ador să râd cu tine și chiar și să plângem împreună!

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce să le spunem copiilor pentru a se simți iubiți și conectați la noi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”O altă dimensiune a poveștii este respectarea regulilor în relația părinte-copil. Treaba părintelui este să stabilească reguli, iar treaba copiilor este să vadă cum să le încalce”. 

Otilia Mantelers

Otilia a reușit să pună într-o poveste frumoasă, atractivă, cu acțiune, ideea de bază a ceea ce înseamnă o relație părinte-copil: să vezi, să asculți copilul exact așa cum este el, să-i dai spațiu să fie cum simte că este și să îl iubești cu toate ale lui la un loc. Într-un fel exact cum Kikimora iubește pisicuța ei, pe Niji, deși ea este cu totul altfel decât cere lumea vrăjitoarelor să fie.

Luna este mama Kikimorei. Este o vrăjitoare bună care, deși este atentă la fetița ei, nu vede că uneori că regulile sunt greu de acceptat și respectat. Cum ar fi atunci când o trimite pe Kikimora la adăpostul de pisici de unde trebuie să se întoarcă acasă cu o pisică demnă să fie una pentru vrăjitoare. Așa că s-a dus să caute o pisică neagră, sprintenă, care să prindă șoarece. Și acolo s-a atașat imediat de Niji.

Niji este o pisică curcubeu, care privește cruciș, nu prinde șoareci, sforăie și face năzdrăvănii.

Mai nimic din ce îi impunea Cartea Vrăjitoarelor. Deși Niji o sfătuiește să nu o ia acasă, pentru că mai fusese la șaptezeci de familii și au adus-o toți înapoi, după prima zi, Kikimora se uită la ea și îi răspunde rapid ”Niji … eu o să te iau acasă la mine. Îmi place mult de tine. Vreau să fii pisicuța mea”. Și tocmai aici începe partea cea mai amuzantă a poveștii.

Vă las pe voi să descoperiți ce se va întâmpla când Kikimora ajunge acasă cu o pisicuță care încalcă cele mai importante reguli din Cartea Vrăjitoarelor. Ce năzbâtâi fac împreună? Cum reacționează mama? Ce lecții învață fiecare din asta?

Otilia Mantelers este o super femeie pe care am șansa să o cunosc și pe care o admir. Este psiholog, instructor de parenting si a urmat programe de formare in psihoterapia traumei. A susținut și susține multe cursuri pentru părinți pe diferite teme sensibile, necesare, vindecătoare. Este mama a trei copii (pre)adolescenți și scrie tare frumos pe blogul ei pe care vă îndemn să îl urmăriți.

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Kikimora își caută pisică – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și, deși majoritatea instituțiilor de tipul ”cămine pentru copii” s-au desființat în ultimii ani, mulți copii din întreaga lume trăiesc în familii și în medii în care lipsește afecțiunea și atingerea fizică. Iar acești copii prezintă un risc mai mare de întârzieri în dezvoltare și de probleme comportamentale și sociale atât ca adolescenți cât și ca adulți.

Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos.

Una dintre cele mai importante nevoi ale copiilor, pentru a se putea dezvolta sănătos, este nevoia de afecțiune și atingeri fizice oferite de părinți. Afecțiunea se manifestă atât verbal cât și fizic. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți, dar și să simtă. Au nevoie de îmbrăţişări, zâmbete, ținut de mână, atins pe umăr, mângâiat, pupat. Nu este vorba de a-ţi răsfăţa copilul, am mai scris despre asta. Este pur și simplu vorba de a veni în întâmpinarea nevoii sale umane: Nevoia de relații și de îngrijire emoțională.

Copiii care sunt extrem de privați de afecțiune, provoacă situații prin care să primească bătaie.

Chiar și atunci când atingerea produce durere (bătaia) ea tot satisface oarecum nevoia de atingere afectivă. Știu că sună dur dar studiile arată că acei copii care nu primesc afectiune, dar sunt obișnuiți cu bătaia, caută inconștient o atingere, provocând situații prin care să primească bătaie. Măcar așa sunt atinși și își asigură supraviețuirea. În aceeași măsură sunt expuși riscului de a fi abuzați ulterior.

Iar când atingerea părinților a fost înregistrată de psihic ca fiind periculoasă, se va asocia iubirea cu durerea. Iubirea înseamnă să te doară și eu vreau să fug de durere dar am nevoie de iubire. Va apărea și frica de intimitate. În același om va trăi o nevoie de intimitate și o frică de ea, un conflict greu de gestionat de psihicul uman. 

Oferiți atenție și afecțiune copiilor voștri! Luați-i în brațe, mângâiați-i, pupaț-i!

Este timpul să lăsăm în urmă ghidajul după vorbele „îl pup în somn ca să nu i se urce la cap” și ”bătaia este ruptă din rai”. Acestor copii, crescuți într-un astfel de mediu, li se plantează în suflet durerea că nu merită să fie iubiți. Este cea mai cruntă durere care poate exista!

Atingerea fizică transmite mesajului că nu sunt singuri, că au sprijin și empatie din partea părinților.  Și totodată reduce și tensiunea pentru că stimulează eliberarea de serotonină, care corespunde cu reduceri ale cortizolului, un hormon implicat în răspunsul la stres. Iar îmbrățișările eliberează hormonul oxitocină, un hormon produs în glanda hipofiză și este cunoscut pentru susținerea sentimentului de atașament.

Copiii care trăiesc cu afecțiune și atingeri fizice își dezvoltă abilitățile de autocontrol și abilitățile sociale. Sunt mai încrezători în ei și în părinți și în viață. Sunt mai fericiți și mai capabili să creeze relații sănătoase cu cei din jur. 

Acești copii simt că sunt iubiți!

Sursă poza: Bethany Beck @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Structura pe care lucrez eu, atât cu copilul meu cât și în cabinet, pleacă de la clasificarea făcută de T. Barry Brazelton (pediatru) și Stanley I. Greenspan (psihiatru pediatru) și detaliată în cartea ”Nevoi esențiale ale copiilor”.

Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem?

– Nevoia de protecție fizică și siguranță. O dietă sănătoasă care exclude consumul de alcool, tutun, droguri atunci când copilul este în uterul mamei. Hrană sănătoasă, apă potabilă, aer, somn, igienă, locuință, mediu sigur, stabil și curat.

– Nevoia de relații și de îngrijire emoțională. Să fie iubiți, să primească afecțiune, atenție, respect. Să fie ascultați, să se simtă înțeleși, apreciați, valorizați de către cei din jur. Să primească sprijin în gestionarea temerilor, să aibă flexibilitate și răbdare din partea părinților. Să simtă că aparțin unei familii.

– Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale și nivelului dezvoltării. Să se țină cont de caracteristicile fiziologice și trăsăturile de personalitate, de etapa de dezvoltare în care se află. Să li se asigure experiențe care să îi stimuleze pentru a evolua. Să li se ofere timp de joacă liberă, de timp liber, timp redus petrecut la televizor, telefon și pe jocuri video.

– Nevoia de autorespect. Iubire necondiționată, sprijin în luarea deciziilor, acceptare a modului individual de a fi. Punerea în valoare a punctelor forte, sprijin în îmbunătățilea punctelor slabe. Ascultare, acceptare și înțelegere.

– Nevoia de autorealizare. Acces la cunoștințe și informaţii, acces la educație, susținere în procesul de educaţie. Înscrierea la activități extra-școlare pentru a-și potența talentul, pentru a-și dezvolta abilitățile. Libertate de a alege care sunt activitățile pe care se concentrează. Evitarea părinților de a proiecta asupra copiilor propriile nevoi neîmplinite în copilărie (de exemplu mama a vrut să fie balerină, dar nu a avut șansa să facă asta și apoi îi impune direct sau indirect fetiței să urmeze cursuri de balet).

– Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări. Limite și reguli clare și consecvente stabilite în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copiilor, fără a se folosi pedepse corporale, şantaj şi abuz emoţional. Așteptări în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copiilor.

– Nevoia de timp petrecut cu părinții. Jocuri, activități, vacanțe, acceptare a dorințelor care pot fi diferite de ale părinţilor, libertate în luarea unor decizii.

Pentru o dezvoltare sănătoasă este necesar să le satisfacem nevoile copiilor noștri, să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. 

Acestea sunt nevoile esențiale ale copiilor. Uneori poate fi mai dificil să le satisfacem aceste nevoi copiilor noștri, mai ales atunci când ne stau ca barieră propriile dureri și traume nevindecate. Nu spune nimeni că trebuie să facem asta singuri. Putem căuta ajutor și resurse în jurul nostru. Putem să ne informăm, putem apela la un psiholog care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Să ne vindecăm pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri.

Sursă poza: Guillaume de Germain @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Eu te-am făcut, eu te omor!”

De parcă asta îți dă dreptul să îi iei viața, de fapt, nici măcar să ameninți cu așa ceva nu ar trebui să îți permiți. E viața lui, îi aparține într-un totul. E corpul lui și tot lui îi aparține. Că l-ai făcut nu îți dă dreptul să mutilezi corpul și sufletul cu palmele tale de mamă. Si apoi să îl omori, că doar tu l-ai făcut. 

Copiii nu sunt marionetele noastre. 

Nu i-am făcut, sau nu ar fi trebuit să îi facem, pentru că voiam o păpușă mai mare care să joace după cum gândim noi. Să stea drepți la masă, cu brocolli în furculița, să ia numai 10 și să poarte coroniță, să realizeze ce n-am fost noi în stare să facem și abia apoi să le arătăm că îi iubim. Iubirea de părinte nu e ceva ce trebuie câștigat! 

Copiii nu sunt arme de rănit oameni.

Copiii nu sunt arme de rănit oameni, oricât de mult îi urâm pe cei pe care vrem să îi rănim sau oricât ne-au rănit ei la rândul lor. Nu sunt obiecte de schimb, de șantajat, de manipulat. Nu sunt obiecte, sunt oameni. Și nu îi deținem. Nu avem dreptul să le dictăm pe care părinte să iubească mai mult. Și evident, dacă noi divorțăm de tatăl copilului, nu trebuie să o facă și ei. Dacă voi o urâți pe mama copilului, nu, nu trebuie să o urască și ei. Și apoi, să pui orice fel de ură în sufletul unui copil numai dovadă de iubire nu e.

Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră! 

Nu sunt obiecte. Nu funcționează cu telecomandă și baterii. Nu sunt obligați să facă doar ce vrem noi fiindcă noi suntem mai mari. Nu sunt mijloc de obținut plăceri sau creat dureri. Sunt oameni și își aparțin doar lor, chiar dacă e celulă celulă din tine și îi curg prin vene fire din sângele tău.

Sursă poza: Alex Pasarelu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ursulețul Martin este îngrijorat și își tot întreabă mama dacă îl va mai iubi atunci când trec prin diferite momente. Mama îi răspunde calm și blând și cu răbdare de fiecare dată că …. Da, îl va iubi întotdeauna.

La final ursulețul Martin află adevărul. Dragostea mamei este atât de puternică încât nimic nu o poate schimba.

Cartea ”Mami, mă vei mai iubi dacă … ?” este foarte bine structurată și completată cu imagini foarte plăcute. Textul este rapid de citit iar asta face cartea potrivită și pentru copiii mici care nu au multă răbdare să asculte poveștile lungi.

Dacă veți citit cartea unui copil care nu a avut contact cu termenul de ”moarte” este posibil să fie nevoie să completați cu informații.  „Mă vei mai iubi și dacă mori?”, întreabă Martin. Noi nu ocolim subiectul, știți asta, pentru că nu ne-a ocolit nici el. Eu am fost întrebată asta de David și l-am asigurat că îl voi iubi și atunci, că voi trăi pentru totdeauna în sufletul lui, așa cum și el va rămâne în al meu chiar și după moarte.

Poate fi de ajutor și pentru părinții care urmează să aducă în familie un frățior/surioară. Mama urs avea o burtă mare de tot Copiii vor primi prin poveste mesajul că dragostea părinților pentru el va rămâne neschimbată.

Este o carte plină de emoții pe care o ador! Și o carte care ne-a ajutat să ne conectăm după perioade mai lungi pe care le-am petrecut unul departe de celălalt.

Recomandări de cărți și materiale pentru copii găsiți în categoria numită fix așa ”Cărți și materiale pentru copii” .

Articolul ”Mami, mă vei mai iubi dacă …?” – Cărți pentru copii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii greșesc din necunoaștere, nu din intenție, iar disciplinarea ar trebui să presupună în primul rând formarea, instruirea și educarea copiilor, într-un sens pozitiv. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, ne folosim de fapt de emoții ca frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine. Niciodată!

Printre cele mai des întâlnire reacții cu impact negativ pe termen lung sunt pedepsele, critica excesivă, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele abuzive, lipsa de consecvențã, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Când pedepsim, amenințăm, criticăm, reproșăm, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate și vină. Pedepsele au un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel. În schimb, pe termen lung, pedepsele sădesc în sufletul copilului frică, nesiguranță, umilință și resentimentele.

Ce se poate face altfel, în loc de a pedepsi, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentul copilului, nu de modul lui de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

Disciplinarea pozitivă presupune concentrarea pe comportamentele pozitive ale copilului, stabilirea şi impunerea regulilor în comportamentul copilului, stabilirea limitelor şi monitorizarea comportamentelor.

Și mai clar, cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Învață-i cum să construiască o relație frumoasă cu colegii lui, cum să colaboreze cu ei;
–        Învață-i cum să își controleze agresivitatea, să înțeleagă de unde vine de fapt;
–        Învață-i să fie atenți la ei înșiși și încrezători în ei;
–        Învață-i să ofere sprijin celor din jur și să primească sprijin la nevoie;
–        Învață-i să fie independenți și încrezători în forțele proprii;
–        Învaţă-i să fie atenți la ceea ce fac şi la consecinţele actelor lor;
–        Învaţă-i să fie prietenoși şi să înţeleagă sentimentele celor din jur şi în primul rând pe ale lor.

Și cum poți să reacționezi pozitiv la comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Pune limite!
–        Oferă îmbrățișări.
–        Stabilește o pauză (pauză pentru copil sau pauză pentru adulți)

Să nu uităm nici că au nevoie de limite. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.

Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur. Îmbrățișarea copiilor îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Când copiii se comporta inadecvat și mai ales când devin furioși le puteți acorda o pauză, de exemplu să stea pe un fotoliu pentru a se calma, departe de situația generatoare de conflict. Este foarte important ca adultul să rămână aproape, pentru a nu se resimți ca un abandon sau respingere când copilul face ceva greșit.

Pentru adulți pauza poate însemna îndepărtarea de locul situației conflictuale și explicarea copiilor că are nevoie de câteva minute pentru a se liniști. Încercați să fiți blânzi când faceți această mișcare, dar sinceri și direcți. Este important să gestionați cu înțelepciune această pauză pentru a nu crea copilului senzația că fugiți de el când este ”rău”. Pe de altă parte dacă simțiți că se declanșează taifunul în voi, e clar timpul pentru o pauză.

Sursă poza: Patrick Fore @ Unsplash

* Articolul conține informații din ”Metodologia de lucru pentru dezvoltarea competențelor sociale și emoționale ale copiilor de vârstă școlară mică” elaborată de psiholog Cristina Buja și psiholog Oana Alexandra Budiș.

Articolul Cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

” Ce prostuță e mama! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor? ”

Nu vreau să fac aici un rezumat, să stric curiozitatea, vă las doar câteva idei și vă îndemn prietenos să o citiți cu mintea odihnită și deschisă. Este povestea copilăriei unui frate mijlociu, cu situații suficient de obișnuite în viața oricărui om. Situații văzute din perspectiva copilului și a adultului. Este imposibil să nu te atingă câteva momente și să înțelegi rapid ceea ce mă lupt și eu, și alții, de multă vreme, să arătăm. Lucruri despre care am mai discutat pe aici și la care voi reveni curând, neapărat: un copil are nevoie să fie iubit necondiţionat, să i se arate lucrul acesta, să fie înțeles și nu tratat ca „ăla mic care nu știe nimic”, să fie respectat, un copil are un motiv clar, chiar dacă nu ușor de înțeles de către adulți, pentru tot ceea ce face.

Posibil să mai fi omis câte ceva. Găsiți un pic de timp să o citiți. Merită. Pe cuvânt! E un super cadou pentru tați mai ales pentru cei care nu cer un rezumat verbal precum domnul meu.

Dacă, totuși, vreți un pic mai multe detalii despre subiectul cărții, găsiți pe blogul Marinei. De cumpărat o găsiți aici.

Sursă poza: Tom Hermans @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tatăl celuilalt copil apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De multe ori ne permitem să vorbim cu ei și despre ei cum nu am face-o cu un adult.

Le minimalizăm temerile. Cum să îți fie frică de un pui de găină? Doar ești băiat mare! Îi întrerupem în mod constant când vorbesc sau când se joacă. Asta când nu le arătăm noi cum să se joace. Vorbim nu tocmai plăcut despre ei, chiar de față cu ei. Nu ascultă deloc ce îi zic! Plânge toată ziua! Râdem de ei, îi criticăm, îi înjosim pedepsindu-i de față cu străini. Îi lovim pentru că nu vor să ni se supună, le zicem noi ce și cum să simtă. Nu e adevărat că îți urăști fratele! Du-te și cereți scuze! Hai că nu te doare!  Îi forțăm să facă lucruri pe care nici noi ca adulți nu le-am face. Dă-i și băiețelului ăsta pe care nu îl cunoști jucăria ta. Nu fii calic! Dar tu ți-ai da mașina unui necunoscut doar fiindcă e frumos să împarți?

Și totuși, câteva recomandări făcute de Alfie Kohn, cu specificația că sunt doar linii directoare, totul depinde de personalitatea părinților și a copiilor lor:

1. Reconsideră cererile. De cele mai multe ori când copiii nu fac ce i-am rugat de fapt nu au înțeles ce le-am cerut. Ar trebui să reformulăm sau să regândim cererea, poate nu este adecvată dezvoltării copilului, sau să analizăm scopul. Alfie a oferit drept exemplu situația în care copilul nu face curat la el în camera. Și ne-a întrebat de ce ar trebui ca un copil să își țină camera (propriul lui spațiu) după doleanțele noastre. Poate ar trebui să acceptam un anumit nivel de dezordine dacă acesta nu deranjează dintr-un motiv obiectiv, adică nu e mucegai în pat sau mai știu eu ce alte minuni.
2. Pune relația cu copilul pe primul loc. Să ai dreptate nu contează deloc sau mult prea puțin. Categoric vor exista momente în care vom simți că e timpul ”să punem piciorul în prag”, ”să arătăm cine e părintele în casă”. Atunci, mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim dacă merită. Vreti să le fie teamă de noi și reacțiile noastre sau să aibă încredere să ne spună când au greșit cu ceva pentru a-l putea ajuta?

3. Imaginează-ți cum vede copilul situația. Foarte des ne gândim la ce cred ceilalți despre copilul nostru și mai puțin la ce crede copilul despre ceilalți. Din cauza asta și acționăm imediat și poate nu tocmai potrivit când copilul are anumite manifestări pe care alții le-ar putea interpreta (sau doar credem noi că le-ar interpreta) drept ”l-au scăpat din mana”, ”i se urcă în cap”, ”este prea răsfățat”. În astfel de situații ar trebui să ne gândim la ce îl face pe copilul nostru să reacționeze astfel. Cu cât petrecem mai mult timp în ”papucii copilului” cu atât vom deveni părinți mai buni.

4. Fii autentic. Copilul tău are nevoie de o ființă umană cu imperfecțiunile ei, nu de un Părinte care le știe pe toate mereu și niciodată nu greșește.

5. Spune mai puține, întreabă mai multe. Am auzit de câteva ori bune părinții justificând impunerea forțată, chiar violență fizică, drept ”i-am explicat de n ori, degeaba, tot ca el face”. Te cred că i-ai spus, adică ai vorbit mult despre ce crezi tu că e bine și probabil că știe destule acum despre părerile tale. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre motivele lui pentru care a făcut ceea ce v-a adus în acest punct ? Uneori ajută mai mult să pui întrebări decât să îi oferi explicații interminabile. O întrebare utilă în multe situații este „cum pot să te ajut „.

6. Oferiți copiilor mai mult control asupra vieții lor. Copiii invață să ia decizii luând decizii, nu executând ordine. Dacă ne dorim să fie capabili să ia decizii in mod independent, trebuie să nu le mai spunem mereu ce să facă. Trebuie să îi lăsăm să participe la luarea deciziilor în familie, desigur, în funcție de vârsta şi posibilităţile lor. După vârsta de 3-4 ani să nu mai punem întrebări cu răspunsuri predefinite (alegeri din doua, trei opțiuni), ci să îi incurajăm să vină cu propriile idei și propuneri Nu uitați să întrebăți mereu ”Tu ce crezi”.
7. Încearcă să spui da … evident nu la întrebarea ”Mami pot să bag degetele în priză”. Eu zic să renunțăm la ideea ”viața e grea, să se învețe de acum cu refuzurile și greutățile”. O dată că viața e frumoasă și pe asta ar trebui să punem accent și apoi pentru că o privare a satisfacerii dorințelor încă de mici nu e o asigurare că acel copil învață să facă față frustrărilor când va fi adult.

8. Și la final, o idee care mi-a plăcut enorm și care nu are nevoie de alte detalieri: De multe ori nu știm de ce un copil a făcut un anumit lucru.

   De ce trebuie ca dintre toate motivele posibile să îl suspectăm de cele mai rele? De ce să presupunem că nu vrea să îsi țină promisiunea când până la o anumită vârstă nici nu are idee prea bine ce înseamnă o promisiune? De ce să nu alegem să îl suspectăm de curiozitate, istețime, inventivitate?

Încă una și vă las. Cunoașteți zicala ”copiii testează limitele”? Știți ce testează de fapt? Iubirea necondiționată a părinților. Hai că nu e greu!

Articole recomandate pe aceeași temă:
Pedepsiți prin recompense – Alfie Kohn
Parenting necondiționat – Alfie Kohn

Articolul Un fel de ghid by Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Peseapsa presupune să faci în mod deliberat copilul nefericit (nu mă credeți, citiți în dex) pentru a determina un comportament nedorit să dispară. Și dacă pedeapsa este eficientă, de ce tot trebuie să o repetăm la nesfârșit fix pe același copil? Cum putem să ne așteptăm să devină copilul nostru un adult fericit empatic, echilibrat dacă folosim pedeapsa pentru a-l educa și astfel îi provocăm nefericire? Și ce îl învățăm prin faptul că îi facem rău intenționat și repetat pentru că nu se supune dorințelor noastre?

Toate pedepsele corporale transmit mesajul că asta este o modalitate de a obține ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine.

Iar cei care au fost loviți fie îi cresc așa pe proprii copii, fie se luptă toată viața să nu reproducă aceeași istorie. Obositor mod de a trăi nu credeți? Nu doar pedeapsa fizică creează puternice efecte dăunătoare. De fiecare dată când folosim șantajul emoțional (dacă nu faci ce îți spun eu nu primești ce vrei tu) și time out-ul atât de popular, tot rău intenționat producem și nefericire prin impunerea puterii.

Time out-ul, adică izolarea copilului, transmite mesajul ”trebuie să fii izolat de mine, până te comporți exact cum spun eu și atunci vei fi demn de iubirea mea”. Oare time-out-ul este mai bun decât sa îl bați? La fel e mai bine să îl bați în loc să îl impuști nu ? Ăsta nu e un argument pro pedepse. Copilul în time-out se simte singur, neînțeles, insuficient de bun. La ce credeți că se gândește un copil izolat? La cât de greșit a fost ceea ce a făcut și cum nu va mai repeta în veci situația? Not realy! Mai degrabă la cum să nu fie prins data viitoare. Prin urmare învață cum să mintă. Copiii mint când nu se simt în siguranță să spună adevărul. Pedepsele îi încurajează să minte apoi sunt pedepsiți fiindcă au mințit.

Părinții care folosesc metoda time out și poate chiar și o palmă la fund prea rar sunt conștienți de consecințele pe termen lung.

Există foarte multe studii, prezentate și în cartea lui Alfie Kohn, care demonstrează efectul nociv, din punct de vedere psiho-emoțional, al folosirii pedepselor. Clar, pedeapsa obține schimbarea temporară a comportamentului, dar la un cost extrem de ridicat pe termen lung din punct de vedere emoțional. Care este soluția? Să trecem de la abordarea „doing to” la „working with”, prin urmare, de la impunerea regulilor noastre în fața copilului la colaborarea cu acesta pentru îndeplinirea unor scopuri comune.

Concluzie: De ce nu funcționează pedepsele?

1. Copilul se simte umilit, lipsit de putere, frustrat;
2. Copilul învață lecția puterii. Puterea este o modalitate de a obține ceea ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine;
3. În timp își pierd eficiența așa că trebuie să vii cu alte pedepse și mai dure. Până unde vei merge oare?
4. Erodează relaţia părinte-copil. „Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!”

Și totuși de ce sunt a atât de populate pedepsele?

Pentru că este mai simplu așa. Să oprești cât mai repede comportamentul care nu îți place în loc să cauți alte metode. Pentru asta îți trebuie răbdare, gândire, efort, curajul de a fi altfel. De multe ori părinții se simt în pericol de a nu pierde copilul din mână. Așa că nu vor să îl lase să scape cu ceva.  Sau simte că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant și apoi ce va zice lumea? Pe de altă parte e în tradiția noastră să acționăm așa cum probabil am fost și noi crescuți. Mai sunt și părinți care susțin că fac asta ”din dragoste”. Copilul va primi mesajul că iubirea înseamnă durere. Sau că dragostea durează atât cât faci ce vrea părintele și te supui regulilor. Și apoi durerea nu îi face pe copii să își iubească mai mult părinții.

Pedepsele și recompensele sunt fețele aceleeși monede. Tot principiul cerere-supunere guvernează.

Alfie Kohn a vorbit despre un studiu care a demonstrat că acei copii recompensaţi pentru a fi generoşi s-au dovedit a fi mai puţin generoşi decât ceilalţi, mai ales atunci când recompensa nu a mai existat. Tot studiile arată că recompensele se dovedesc a fi contraproductive. De exemplu în cazul notelor, care sunt tot o formă de recompensă, copiii devin mai puțin implicați în procesul de învățare. Vor căuta în permanență calea cea mai ușoară (tema mai simplă, proiectul mai puțin solicitant etc), nu pentru că sunt leneși, doar fiindcă sunt raționali și îi determină să gândească mult mai superficial (ne dă lucrare din asta ca să învăț?). Notele devin o plată pentru rezultatul obținut, nu pentru procesul în sine. Notele ar trebui înlocuite cu un feedback legat de activitățile în sine, propune Alfie Kohn.

Când îi răsplătim pe copii pentru că au făcut ce le-am propus noi, le dăm o motivație extrinsecă și mesajul că sunt buni în ochii noștri doar când fac ce ne dorim, prin urmare iar condiționăm iubirea. Recompensele sunt manipulatoare prin definiție și nimănui nu îi place să fie manipulat. Dacă îți îmbrățișezi copilul fiindcă îl iubești este minunat, dacă îl iei în brațe fiindcă are performanțe la școală și a luat note bune transformi iubirea în metodă de control și manipulare.

Lauda, acel ”Bravo!” pentru orice, este tot o formă de recompensă care va duce treptat la o stimă de sine scăzută.

Asta se întâmplă atunci când copilul va realiza că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă ia note bune, premii la concursul, mănâncă tot etc. Și va căuta acel ”Bravo!” tot timpul chiar și adult fiind. Cum să procedăm în schimb? Să vorbim despre ce anume face copilul, nu despre efectele acelei activități. Să oferim feedback și ghidare, în loc de laude, în principiu să descriem nu să judecăm. Exemplu: când copilul desenează, să zicem o văcuță mov, putem să înlocuim lauda cu întrebări autentice, care să poată duce la o conversație (”Am observat că vaca pe care ai desenat-o este mov. De ce ai ales culoare asta ?”).

Aceeși soluție o oferă și în cazul notelor. Să discuți despre ce a făcut la școală, de ce i-a plăcut un autor anume, de ce nu i-a plăcut altă materie, dar nu despre note și ce crede profesorul. Alfie Kohn spune și parafrazez acum, ”Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia notă bună etc.”

Nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta.

Vorbește iar despre un studiu făcut cu un grup de tineri pe tema ”cum au perceput ei iubirea necondiţionată a părinţilor”. Unii au fost de parere că părinţii i-au iubit necondiţionat. Alţii nu: cei care s-au simţit manipulaţi de părinţii lor, motivaţi prin recompense, pedepsiți (totuși părinții acestora au afirmat că i-au iubit necondiţionat). Concluzia este că: nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta. Tu cum ai vrea să răspundă copilul tău la această întrebare peste câțiva ani?

La final Alfie Kohn oferă și un fel de ghid  care să ne ajute să ne tratăm copiii tot la fel de necondiționat pe cât îi iubim. Voi reveni și cu aceste ultime idei … știți voi, când îmi permite David, sper că foarte curând.

Articolul Pedepsiti prin recompense – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.