Sigur, nu spune nimeni să le creăm durere. Doar să înțelegem că e o luptă, aceasta de ultra protecție, la finalul căreia nimeni nu câștigă. Părintele devine mult prea epuizat să poată investi energie în relația cu copilului lui și mult prea speriat să se poată bucura de el. Copilul nu își dezvoltă reziliența de care are nevoie să poată să treacă prin viața cu bine, de unul singur, indiferent câte obstacole vor apărea în calea lui.

Cum arată părinții care merg în vârful degetelor pe lângă copii?

Sunt plini de temeri, încearcă să controleze tot, îi răsplătesc, și pedepsesc, și mituiesc. Îi feresc de orice numai le trece prin gând că ar putea să îi deranjeze. Stau ca soldații drepți în fața comandantului. Se tem să le spună ”NU„. Fug de limite și de reguli și de plânsul copilului căruia nu îi convine decizia părintelui. Îi feresc de ploaie, frig, furtună, conflicte, respingeri și frustrare. Le este frică să îi înțarce, să îi ducă la grădiniță, să îi lase la bunici, să le dea spațiu să fie respinși de prieteni. Le este frică să fie cei care nu îi lasă la desene și nu le cumpără ciocolată. Știu că nu își dau seama, dar le crează o bulă instabilă de cristal. Nimeni nu trăiește în bulă pentru prea mult timp. Toți trăim în lume.

Ce putem să facem pentru copiii noștri este să pășim pe lângă ei, uneori la distanță, dar suficient de aproape încât să știe că se pot baza pe noi oricând.

Ceea ce face diferența atunci când ne confrutăm cu momente cu potențial traumatic este atât reziliența noastră cât și susținerea mediului. Și e valabil și pentru copii și pentru adulți. Dacă avem lângă noi oameni care să ne fie un sprijin emoțional real, care să ne permită spațiul de a ne manifesta și de a trăi durerea rezultată dintr-o traumă, atunci ea nu ne mai nimicește prin interior.

Haideți să mergem, împreună și separați, liberi prin viață!

Așa cum părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine, așa vom face și noi pentru copiii noștri. Și vom face fix atât cât putem. Datoria noastră este să fim cea mai bună variantă a noastră pentru ei. Și să privim cu încredere și iubire către noi înșine. Să îmbrățișăm responsabilitatea de a ne crește copiii cu toate greșelile pe care le vom face, și le vor face, știind că există influențe, și factori, și traume, și durere, și fericire, și bine dincolo străduința noastră de a controla imprevizibilul.

Haideți să avem încredere în noi și în copiii noștri, să îi lăsăm liberi să devină ceea ce pot deveni. Să renunțăm la control excesiv și la vină. Să mergem, împreună și separați, liberi prin viață. Să ne oprim să punem baza unei generații de copii care par a fi în pericol de a deveni extrem de fragili emoționali și de speriați de durere. Durerea e viață și ea.

Sursă poza: Kevin Gent @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Să nu mai pășim în vârful degetelor pe lângă copiii noștri! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Este dificil să fii mama copilului lovit, poate fi dificil pur și simplu să îți gestionezi emoțiile. La fel cum este inconfortabil să fii și mama copilului care lovește. Și uneori ambele mame ajung să facă pe polițiștii între copii, la locul de joacă, sau acasă, sau la activitățile unde copiii se întâlnesc.

Dacă vă aflați în astfel de situații, în poziția uneia dintre mame, sau sunteți persoana care supraveghează doi copii care intră într-un conflict, sunt câteva modalități de a preveni, interveni, rezolva astfel de conflicte, în așa fel încât ambii copii să fie bine și odată cu ei și voi.

Partea cea mai dificilă în toată situația este că atunci când sunt mici funcționează mai greu explicațiile. Chiar și așa, nu le ocoliți!

Nu zic că nu sunt de folos explicațiile, dar nu au același impact ca pentru copiii mai mari, care au capacitatea de a se concentra la ceea ce le spui și integra mai ușor conținutul. Nu uitați că atunci când sunt mici agresivitatea este instinctuală și se manifestă ca un mecanism de apărare.

Prin urmare, ce putem să facem când un copil mic este lovit de alt copil

Încercați să opriți blând agresiunea. Când știți că un copil cu care se joacă are tendința de a lovi, împinge, zgâria, mușca etc stați pe cât posibil mai aproape de ei. Sigur, nu tot timpul, nu chiar în sufletul lor, până la urmă au și ei nevoie de spațiu. Când nu sunteți fizic fix lângă ei, rămâneți suficient de aproape încât să vedeți ce se întâmplă și să interveniți.

Uneori veți putea să interveniți, alteori copilul celălalt poate fi mai rapid decât voi. Atunci ocupați-vă în primul rând de copilul lovit. Verificați dacă este în regulă fizic. Întrebați-l dacă vrea să stea în brațele voastre. Alinați-l și dați-i ocazia să își descarce frustrarea, neputința, frica … sau ceea ce simte el.

Ulterior discutați și cu copilul care a lovit, calm și bând. Este doar un copil mic, care nu a învățat încă autoreglajul emoțional, să nu uitați asta! Arătați-i că pe copilul lovit îl doare, asta fiind consecința acțiunii lui. Rugați-l ca atunci când îl supără ceva, sau își dorește ceva, să îi spună băiețelului/fetiței, sau să îi arate, sau să apeleze la un adult.

O reacție dură a voastră nu ar învăța pe nimeni nimic despre empatie, iertare și despre a fi bun, ceea ce încercăm să le transmitem copiilor noștri.

Dacă se întâlnesc frecvent la activități și tot frecvent sunt conflicte și simțiți deja că apare taifunul între ei, încercați să puneți ”o barieră” fizică între ei. De exemplu, îi asezați la masă astfel încât să nu stea unul lângă altul. Evitați să emiteți judecăți de tipul ”Matei vino aici, nu mai sta lângă Tudor, te va lovi, este rău, nu știe să se joace etc”. Puteți înlocui cu  ”Matei, uite aici un loc liber, pe scaunul albastru”. Scaunul fiind la distanță de celălalt băiat.

Încercați să îi faceți să lucreze împreună, atunci când arată interes pentru aceleași jucării. Încercați să le oferiți un joc care să îi atragă pe amândoi. Este posibil să nu funcționeze imediat după incident, depinde de starea fiecăruia. Cu atât mai mult dacă vorbim de copii care se întâlnesc frecvent, îi poate ajuta să colaboreze punctual, pe anumite activități, măcar puțin câte puțin.

Sursă poza: Sandy Millar  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce putem să facem când un copil mic este lovit de alt copil apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce jocuri, activități și alte tertipuri te pot ajuta să obții cooperarea copilului? Sau măcar să îl sprijini să gestioneze frustrarea pe care o simte în momentele dificile?

Vorbește-i în așa fel încât să te audă.

Asta este uneori o adevărată artă! Mai întâi asigură-te că este atent la ce îi spui. De exemplu, apleacă-te la nivelul lui și privește-l în ochi. Formulează cerințele cât se poate de pozitiv. Este mai probabil să reacționeze când îi ceri ceva, decât atunci când îi interzici. ”Te rog să vorbești mai încet” în loc de ”Nu mai țipa”.

Folosește cuvinte puține, simple, clare, pe înțelesul lui, adresate pe un ton cald, calm și totuși ferm.

Explică motivul pentru care îi ceri ceva sau este nevoie să facă ceva. Folosește exemple, demonstrații, diverse situații deja trăite, dacă este cazul. Nu te feri să îi mulțumești atunci când acceptă să facă ce i-ai cerut și să îi spui că apreciezi că a cooperat.

Pregătește-l pentru schimbări din timp, chiar cu riscul de a fi mai greu să faci față reacțiilor lui.

Explică-i ce se va întâmpla în ziua respectivă sau într-un anumit moment cum ar fi la medic, în concediu, la grădiniță, când îl lași cu un bunic. Pentru copii este important să cunoască cursul acțiunii.

Oferă timp să accepte situația sau să se obișnuiască cu schimbarea.

Atunci când este nevoie să te desparți de el și nu vrea, sau să pleci undeva și nu vrea să se îmbrace, în general când refuză o acțiune pe care totuși chiar trebuie să o facă, încearcă să nu îl forțezi și dă-i timp să accepte, măcar 10 minute și explică-i asta. De cele mai multe ori se găsesc 10 minute.

Lasă-l să aleagă atunci când se poate.

Dă-i măcar 2 variante atunci când se poate. Și când nu se poate, pentru că sunt și astfel de momente, explică-i de ce este nevoie să facă exact așa cum îl rogi tu.

Inventează jocuri cu și despre animale de tot felul sau alte personaje.

De exemplu pentru situațiile când nu vrea să se îmbrace poți spune o poveste ”Uite vin crocodilii (șosetele lui) să pupe piciorușele tale dulci de tot”. Toată situația se poate transforma în mult râs din partea lui, când îi atingi tălpile cu șosetele.

Numărați până la 10.

Pentru a-i da mai mult timp să realizeze o acțiune sau a-ți da ție timp mai ales atunci când te cheamă insistent să te joci și tu vrei să mai speli o farfurie sau cine știe ce. O poți face cântând sau îl poți încuraja și pe el să numere cu tine, așa mai învață ceva nou :).

Folosește maimuțărelile și alergatul prin casă și pentru cooperarea lui și pentru descărcarea ta și a lui.

Poate unele par dificile, dar pe măsură ce le aplici și încerci să te folosești cât mai mult de jocuri pentru a face lucrurile cu zâmbetul pe buze, vei vedea că nu e totul chiar atât de complicat. După ceva exercițiu, devine un automatism. De fapt, un mod de viață, până în punctul în care nici nu mai realizezi de fapt că faci asta.

Nu uita că atunci când sunt mici au și ei nevoie de control. Sunt la o vârsta la care prea mult controlează alții pentru ei.

Când îl simți prea tensionat și doritor să dețină el controlul poți încerca să îl lași să facă așa cum dorește. Fără să intervii, în măsura în care nu îi pune în pericol sănătatea sau nu îi afectează pe cei din jur. Are nevoie de control la o vârsta la care prea mult controlează alții pentru el. Vei vedea că uneori vrea să te controleze pe tine. Controlul lui presupune de multe ori faptul că nu te lasă să pleci de lângă el. Și să te joci cum și cu ce vrea el. Nu este tot timpul confortabil, cum nici pentru ei nu este confortabil controlul nostru.

Nu spun că ideile de sus funcționează pentru orice copil. Eu nu cred în rețete general valabile. Sunt mulți factori care intervin, unii țin doar de moment (oboseala, conexiunile pe care le face fix atunci etc), alții mai generali, cum ar fi modul în care copilul își percepe părintele, relația pe care o are cu el, temperamentul copilului etc. Despre cum îl ajuți în funcție de temperament, v-am mai povestit aici. Dar, sigur funcționează mult mai bine o educație bazată pe cooperare. Și cooperarea vine dintr-o bună comunicare, conexiune, înțelegere, empatie, răbdare și voie bună. Mai departe, fiecare adaugă propriile ingrediente.

Sursă poza:  Paige Cody @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalități pozitive prin care poți obține cooperarea copilului apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii au nevoie ca noi să fim părinți suficienți de buni pentru ei. Nu au nevoi de părinți perfecți.

Știți de ce anume au nevoie copiii de la noi? Așa, direct la subiect și în puține cuvinte? Să fim părinți cât mai buni pentru ei, suficienți de buni. Nu au nevoi de părinți perfecți. Știți, de fapt ei nu există nicăieri în lumea asta. Nu există oameni care să fie buni și atât și care să facă totul absolut perfect. Iar asta este incredibil de bine din 2 perspective:

1. Copiii se simt liberi să fie exact cine sunt ei când nu cresc sub umbrela perfecțiunii. Își dau voie să greșească, să încerce din nou, acceptă adevărul că nu știu totul și caută să învețe mai mult.
2. Să ne imaginăm că noi am fi părinți perfecți. Să zicem că printr-o minune ar sufla cineva praf de stele perfecte peste noi noaptea când dormim. Și facem totul perfect. Știți ce nu le-am mai da lor? Frustrare și provocare. Pentru că noi am face totul pentru ei, nu-i așa? Dar ei mai trebuie să facă și singuri pentru ei, nu-i așa?

Până la urmă scopul final al creșterii copiilor noștri ar trebui să fie acela ca ei să devină autonomi.

Nu îi ajutăm deloc dacă noi îi menținem prinși într-o relație cu noi. Ei învață să fie autonomi și prin împlinirea nevoilor de către noi, și prin modelele de autoreglaj emoțional pe care le oferim, dar și prin momentele de provocare și frustrare. Fără acestea din urmă ei ar purta scutece și la 4 ani, ar chema părintele să îi șteargă la fund și la 7 ani, ar vrea să sugă la piept și la 5 ani.

Gândiți-vă și la noi ca adulți cât de mult ne dezvoltăm atunci când există frustrare și provocare, când ieșim din zona noastră de confort. Nici pentru ei nu este diferit. Singura diferență este într-adevăr că ține de noi ca părinți să le permitem lor, copiilor, spațiul acesta de provocare. Nu să avem de la ei așteptarea să se bucure că i-am frustrat și să ne dea voie. ”Aaaa, ce bine mami că acum când am 7 ani insiști să dormim fiecare în patul lui”. Important este să înțelegem noi că facem bine.

Și important este să găsim acest echilibru între cât satisfac nevoile și cât las loc pentru provocare.

Ca să traduc altfel, să găsim un echilibru între siguranță, susținere, structură, conținere și iubire și partea aceasta de provocare, frustrare. Pentru că toate acestea sunt necesare pentru ca ei să crească sănătoși și autonomi. Dacă ei nu au de la noi, în momentele cheie, un pic de împingere de la spate, atunci există riscul de a rămâne blocați la un nivel sub vârsta lor, de a regresa sau de a crea anxietate în dezvoltarea de relații. Când îi ducem la grădiniță, când îi expunem la alte persoane decât noi, când îi înscriem la activități, când îi sprijinim să fie perseverenți în ceea ce fac, atunci noi ne facem treaba de a fi părinții lor suficienți de buni. Cei care îi cresc să plece câte puțin în lume, cu toate bagajele la ei, știind că noi vom rămâne de partea cealaltă, la prindere.

Aș vrea să vă spun care este doza potrivită de satisfacere a nevoilor și care este cea de provocare, dar asta trebuie adaptat la copiii noștri. Fiecare copil este diferit, fiecare părinte este diferit. Important este să existe și provocare și frustrare. Iar când părintele nu poate sta cu frustrarea copilului, atunci să privească la asta. Să se întrebe de ce, să caute ce ascunde de fapt acest ”nu pot să stau cu frustrarea lui”.

Frustrarea este, ca toate emoțiile care ne-au fost date, o emoție bună.

Ea ne motivează să depășim obstacole, să depun efort, să ne îmbunătățim, să învățăm, să căutăm soluții, să privim viața din mai multe perspective, să ne adaptam, să înțelegem despre noi, ce ne trebuie de fapt. Ca și toate celelalte emoții ea ne-a asigurat supraviețuirea și evoluția ca specie. Sigur, nu am spus că intră la capitolul emoții plăcute de simțit, dar asta nu o face să fie mai puțin utilă.

Așa că, atunci când copilul nostru trăiește frustrarea, sau când o producem chiar noi prin deciziile pe care le luăm, să ne amintim că un copil are nevoie și de provocare și frustrare pentru a se dezvolta sănătos, nu doar de îndeplinirea nevoilor.

Sursă poza: Robert Collins @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Un copil are nevoie și de provocare și frustrare pentru a se dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am râs cu toții, dar copilul vorbea serios pentru că, exact asta am făcut … plus încă ceva. Sigur, el nu e nici acum genul de copil care rade două feluri de mâncare și apoi îl cere pe al treilea , dar măcar mănâncă și el normal la o masă.  Mândrul era până de curând un copil care mai mult frunzărea decât mânca. Iar ăsta a fost un subiect destul de tensionat pentru mine. Înainte de vară am cedat când am realizat că e posibil ca cea mai des folosită expresie a mea să fie ”David, mănâncă!” . Și asta deși știu sigur că îi spun de cel puțin un miliard de ori pe zi că îl iubesc. 

Ce am făcut a fost foarte simplu, în 2 pași, deși nu am gândit asta ca o strategie:

1. Nu i-am mai dat mai mult de 2 gustări mici, între mese și am lăsat să treacă 5 ore între cele 3 mese principale. Sigur, cu excepții, că doar nu lăsam copilul să miorlăie de foame pe lângă mine. Dar am zis că na, ce-ar mai fi de pierdut să încerc asta? Cu cât să mănânce mai puțin? Ideea e că, dacă trec cam 5 ore între mesele principale, apăi chiar i se face foame și chiar mănâncă.

2. L-am dus să facă un sport. O oră și jumătate de sport, de 2 ori pe săptămână și copilul are și mai multă poftă de mâncare.

Ce s-a întâmplat de când am făcut schimbarea asta? 

David a luat 1 kg în greutate. Sigur, s-a și înălțat de a trebuit să îi schimb toate hainele, mai puțin 2 perechi de chiloți. Iar eu … eu … eu pot să fiu liniștită acum când, cea mai des folosită expresie a mea este cu siguranță ”Te iubesc, David!”.

O strategie mai complexă și mai detaliată găsiți și pe blogul Florinei Badea care a scris despre ”Cum conving copilul să mănânce”. 

Sursă poza: Hannah Tasker @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să determini copilul să mănânce – fără stres, fără pedepse, fără recompense apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În controlul lor rămân prea puține. Ce îi mai poate ajuta?

1. Oferiți mai multe posibilități din care să aleagă, de fiecare dată când puteți. Fie că îi oferiți două feluri de mâncare, fie că decide singur ce pune pe el, alege între stă mai mult în cadă sau îi citiți mai multe povești, alege el povestea de noapte bună etc.
2. Explicați de câte ori este nevoie, de ce este important să faceți anumite lucruri. Fie că îi duceți la grădiniță, sau e ora somnului, sau e prea târziu pentru desert etc .
3. Folosiți jocuri de inversare a puterii. Sunt foarte, foarte utile și amuzante.

Jocurile de inversare a puterii le dau ocazie să mai conducă și ei. Mai mult de atât pot să încalce regulile ”calculat”, își descarcă frustrările și sentimentele de neputință, în timp ce se conectează cu noi. Și sunt foarte amuzante . 

1. Jocul de-a polițiștii și hoții.

Copilul este, evident, polițistul și părintele hoțul pe care îl duce la închisoare. Puteți face jocul acesta și în casă, dar și afară, pe post de mers la sală . Poate să vă alerge și când vă prinde să vă pună într-o închisoare improvizată unde să îl rugați să vă aducă mâncare, pat, jucării, apă, cafea, pătură și ce vă mai trece prin minte. Puteți să îl jucați și cu rolurile inversate. Dacă nu aveți copii fani polițiști, folosiți-vă de ce le place lor. Animale care sunt puse în casa lor și nu au voie să iasă până nu vine mama, prințese închise în palat, mașini duse în garaj și tot așa.

2. Reguli amuzante este alt joc cu care vă puteți distra. Practic inventați reguli amuzante pe care copilul nu le respectă:

– Nu ai voie să mănânci cu gura deschisă.
– Apa se bea cu bărbia.
– David citește poveștile.
– Trebuie să mergi în mâini.
– Nu ai voie să dai pupici și îmbrățisări.
– Trebuie să te speli pe dinți cu iaurt.
– Nu ai voie să dormi în pat.
– Când mănânci trebuie să ții ochii închiși.
– Pijamaua se poartă pe dos.
– Laptele se bea doar cu lingurița.
– Noi nu ne spălăm pe dinți, spălăm degetele de la picioare.

Firește că i se poate părea amuzant și să le respecte, așa că, aveți grijă ce reguli spuneți. Oricum, de fiecare dată se va lăsa cu foarte mult râs. Puteți chiar să vă prefaceți și că sunteți furioși că nu vă ascultă și încercați să îi opriți comportamentul în joacă … și asta se lasă iar cu mult râs.

3. Mâncare ciudată. Acesta este un joc foarte amuzant și din punctul meu de vedere, terapeutic.

Aveți totuși grijă de față cu cine îl jucați . De ce? Copilul are voie să folosească orice cuvânt, chiar și pe cele mai puțin frumoase. Cum e cu mâncarea ciudată? Începe așa ”Aș mânca … ”. Ce urmează? Orice vă vine în minte. Intrați și voi în jocul acesta și îi spuneți câteva combinații. De exemplu: ”pantofi cu banane și lipici”, ”caca de cățel cu paste”, ”ochi de dinozaur cu ciocolată”, ”pârț de fasole cu ardei iute”.

Poate veți fi tentați să credeți că așa încurajați copilul să vorbească urât, dar să știți că efectul este fix invers. De ce? Pentru că ei știu aceste cuvinte, le aud peste tot și folosindu-le doar cu voi, ca o joacă, spunându-i de altfel că nu le folosim cu alți oameni pentru că putem să îi jignim, atunci tentația de a le spune va fi mai mică, pentru că le vor scoate din ei. Le vor folosi ca o joacă cu voi, în cadru sigur, și nu vor mai simți nevoia să le folosească pentru a-i șoca pe cei din jur și a le obține atenția.

4. Cântece inventate. E foarte simplu, copilul inventează un cântec pe care voi trebuie să îl învățați.

Vă încurajez să îi lăsați pe copii să preia puterea prin joc. Le impunem multe limite în fiecare zi, asta face parte din educarea copiilor noștri, chiar nu putem să îi lăsăm să facă orice vor, oricât de mult îi iubim și oricât de greu ne-ar fi să acceptăm protestele lor. Este responsabilitatea noastră de adulți. Au nevoie de limite și reguli. Totuși trebuie să fie tare greu ca în fiecare zi un adult, de fapt mai mulți, să îți tot spună ce și cum să faci. Din când în când să îi lăsăm și pe ei să conducă, și cel mai sigur mod este prin joacă.

Mai multe idei de jocuri și activități pe categorii de vârstă și dezvoltare de abilități găsiți aici.

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Jocurile de inversare a puterii – ajuta la conectare si la descarcarea frustrarilor si a sentimentelor de neputinta apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Agresivitatea face parte din emoțiile de bază pe care le simțim și se manifestă ca un mecanism de apărare. Și doar cu noi se simte în siguranță să o facă.

La vârstele mici, până în maxim 5 ani, în anumite limite și pornită din cauze bine determinate agresivitatea este un comportament normal. Nu sunt încă dezvoltate abilitățile de autocontrol și inhibiție, sistemul nervos fiind încă imatur. Maturizarea lobilor frontali se produce ultima și durează până în adolescența târzie. De asemenea agresivitatea este mai des întâlnită la băieți decât la fete din cauza modului de structurare și funcționare a creierului.

Agresivitatea devine o situație care ar trebui să ne preocupe în mod serios și să ne ridice semne de întrebare când copilul se manifestă astfel față de multe persoane (adulți și copii), în mod repetat. Trebuie observat și dacă agresivitatea apare ocazional sau devine o modalitate obișnuită de manifestare a frustrărilor chiar și atunci când există consecințe negative asupra lor. Și mă refer la situațiile în care utilizează agresivitatea asupra persoanele mai în putere decât ei, copii mai mari, fără a calcula faptul că vor ajunge învinși.

Pentru copiii mici, până în 5 ani, care încă utilizează agresivitatea ca un rezultat al faptului că nu știu cum să reacționeze la stimuli frustranți, ceea ce putem să facem este:

1. Să vorbim cu copilul și să îi explicăm consecințele acțiunilor lui. E bine să așteptăm ca momentul tensionat să treacă, va fi greu să audă cu adevărat ce spunem atunci când este foarte furios. Ajută să îi explicăm pe înțelesul lui care pot fi consecințele, de exemplu că acel coleg pe care l-a lovit este posibil să nu mai dorească să se joace cu el pentru că l-a durut și îi va fi teamă.

2. Să discutăm cu el despre emoțiile pe care le trăiește. Să îl învațăm cum să își exprime supărările și frustrările într-un mod cât mai sănătos.

3. Să fim un model pentru el. Va învăța de la părinți zi de zi cum se gestionează furia. Furia este o emoție normală pe care o trăiesc toți oamenii.

4. Să evităm pedeapsa fizică. Ea devine o modalitatea prin care copilul doar învață că la situațiile stresante poate răspunde cu agresivitate. Așa cum spuneam mai sus, suntem model pentru copiii noștri.

5. Să îl oprim blând când ne lovește. Coborâm la nivelul lui și îi explicăm că îl înțelegem că este furios (ajută foarte mult să numim emoția pe care el de multe ori nici nu o înțelege și care îl sperie) și îi spunem că nu îl putem lăsa să ne lovească pentru că ne doare.

6. Să observăm factorii care declanșează agresivitatea, să fim preventivi și pregătiți să îi oferim alte alternative de a-și descărca furia.

7. Să excludem programele tv sau filmulețele de pe tabletă care au mesaje violente. Copiii sunt influențați de ele și copiii mici nu fac o diferență foarte clară între realitate și ficțiune. Cu cât mai puțină expunere la TV si tabletă, cu atât mai bine. Creierul lor are nevoie de liniște, nu de suprasolicitare.

8. Să ne conectăm cu ei, să le oferim timpul nostru cu statut de exclusivitate. Atât cât ne permitem, dar cu adevărat atenți la ei. Pentru copiii energici recomand 5 jocuri de conectare.

9. Să fim atenți și afectuoși cu el. Știți acea vorbă? Cu cât copilul pare că merită mai puțin, cu atât are mai mult nevoie de iubire .

Sursă poza: Stillness InMotion @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul La copiii mici agresivitatea este instictuala si se manifesta ca un mecanism de aparare   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.