Eu evit să dau sfaturi online în urma unui paragraf scris de un părinte.

Și să recomand o carte pentru un anumit tip de posibilă problemă expusă. De obicei conversațiile ajung să fie lungi, cu multe întrebări din partea mea. Mă feresc să sar imediat cu soluții concrete chiar dacă sunt psiholog, chiar dacă m-am lovit de multe situații cu părinții cu care lucrez. Nici lor nu le dădeam sfaturi după primele 3-4 fraze în care îmi spuneau nemulțumirea lor. Și de fapt nici nu este vorba de a da sfaturi. Este despre a clarifica ce se întâmplă în fiecare dintre ei, ce nevoi neîmplinite urlă în ei, cum pot face ordine în interiorul lor pentru a  nu mai face haos afară.

Nu sar cu soluții pentru că pot să fac mai mult rău decât bine, pentru că nu cunosc toată povestea într-un singur paragraf. Știu doar nemulțumirile lor, ce îi apasă, ce vor să schimbe, dar nu știu puzzle-ul vieții lor. Știu ce comportament al copilului vor să oprească, dar nu știu nimic altceva despre copil și nici despre ei.

Acțiunile copiilor noștri care nu ne plac sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor.

În schimb, ceea ce pot să le spun tuturor, chiar și numai după un paragraf este că, acțiunile copiilor noștri care nu ne plac, fiindcă cele plăcute nu ne apasă, sunt doar modul lor de a reacționa la ceva ce nu se potrivește cu nevoile și dorințele lor. Nu e sănătos să le satisfacem toate cerințele și să le scoatem din cale toate sursele de frustrare. Le amintesc că viața e compusă din bine și din greu și binele fără greu nici nu iese în evidență. Și oricum nu există viață și fără greu. Le explic că atunci când un copil nu primește tot ce cere, își formează toleranța la frustrare. Cu cât toleranța copilului la frustrare este mai crescută cu atât țipă mai puțin. În schimb un copil cu nevoi neîmplinite este un copil nefericit. Și nefericirea lui ajunge nefericirea părintelui într-o formă sau alta.

Știu, conflictele cu copilul sunt de cele mai multe ori bau-bau pentru zenul părintelui. Dar conflictele ajută dacă sunt încheiate într-un mod din care copilul învață variantă pozitivă de a răspunde la un conflict. Cu cât părintele reușește să își echilibreze nevoile, dorințele, așteptările, acceptările, cu atât este mai calm. Și un părinte calm este un fel de dumnezeu al casei.

Există cărți și teorii și linii mari care se aplică și situații care se repetă, dar interiorul nostru psihic este la fel de complex precum ADN-ul pe care îl deținem. Și soluțiile sunt la fel. Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe! Așa că, doar o carte sau un articol de tipul ”cum să” este posibil să nu fie suficient pentru a face liniște în noi, în copiii noștri, în relațiile pe care le avem cu ei.

Sursă poza: Daniel Cheung @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educarea copiilor nu e matematică cu legi fixe apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Corina scrie pe blogul ei „Recomand cu drag” simplu și colorat cum este ea. Plus că are un păr absolut superb, cum nu mi-a mai fost dat vreodată să văd. Și zâmbește cald și vorbește cald de ți-e mai mare dragul să stai cu ea la un pahar de vin .

Îmi place libertatea. Atât cât simți că o poți avea. Aia în care poți să gândești tu, să iei decizii, să stai degeaba, să te uiți pe cer sau într-o carte. De’aia nu am avut  niciun cont pe social media, nici de FB, nici intstagram sau youtube până pe la vreo 38 de ani. Nici telefon nu am avut. Deloc. Am trăit de’adevăratelea, am stat în prezent, în momente unice, am fost acolo cu trupul fizic și cu mintea limpede. Am călătorit mult, am urcat munți, am explorat oceane, am mâncat bine și am râs mult. Am stat cu prietenii la masă, i-am privit în ochi și i-am îmbrățișat acolo, nu în mesaje pe whatsapp.  Nu am avut timp să fiu în online pentru că eram prea ocupată să trăiesc. De-adevăratelea.

Când am rămas însărcinată am renunțat la o poziție de management, destul de bine plătită. Îmi doream mult un copil și îmi doream să fiu lângă el când crește, asta era prioritatea mea. Dar pentru că nu mai lucram, iar veniturile familiei se împuținau pe zi ce trecea, m-am gândit să fac și eu ceva de acasă în așa fel încât să nu renunț drastic la timpul meu cu copilul.

Nu știu să cos, sau să fac plăcinte bune, dar m-am gândit că aș putea să scriu. Și uite așa mi-am făcut intrarea în online, cu blogul meu.

În momentul acesta sunt mamă și soție, așa m-aș descrie acum, astea sunt prioritățile mele acum. Am avut altele în trecut, călătoriile, studiile, serviciul, însă acum s-au schimbat. Trăiesc ceea ce am visat și dorit cândva: să mă bucur de copilul meu, să îl văd crescând, să-i fiu alături acum când are nevoie de mine. O fac cu niște compromisuri financiare, dar sunt împăcată cu asta, așa mi-am setat prioritățile, așa vin. Am fost mereu un om liber din punctul ăsta de vedere. Am făcut ceea ce am simțit și ce am dorit.

Nu mă încadrez în șabloane și nici nu mă interesează ce crede societatea că ar trebui să fac. Așa că sunt acasă, nu lucrez cu carte de muncă, dar nici nu stau degeaba.

Am fost mereu atrasă de o viață și un trai cât mai simplu, fără risipă prea mare, ecologic chiar. Mai întâi am început cu ecologia produselor, fie că erau de consum alimentar sau produse casnice, chiar așa mi-a venit ideea numelui blogului. M-am gândit că pot recomanda, cu drag (cum altfel ), produse pe care le-am folosit cu succes pentru mine și familia mea. Deci, la început s-a vrut a fi un blog despre recomandări: produse, filme, locații frumoase, cărți și cafele, înghețate bune și destinații de vacanță. Mai apoi am descoperit că ecologic nu înseamnă doar ce mănânc și cu ce mă spăl, putem merge chiar mai departe de atât și vorbi despre ecologia conștiinței, ecologia sufletului, a gândurilor și abia apoi putem spune că avem un stil de viață ecologic adecvat.

Și așa au apărut pe blog rubrici precum”Mie Îmi Pasă” cu articole despre cum să nu risipim alimentar și despre refuzul pungilor de plastic din casa și viața noastră. Sau seria “În fiecare lună, o faptă bună” în care, în mod constant, cu frecvență, ajut pe cei din jurul meu: donez sânge, mă ofer voluntar la spital, cumpăr mâncare unui om de pe stradă, practic orice ar putea fi de ajutor celorlalți. Fără așteptări, fără condiționări. O fac în mod conștient și izvorăște din dorința de a face mai bine, pentru noi și pentru copiii noștri. Fără ai judeca pe alții, fără ură și “de ce–uri ?”. O fac, pentru că în primul rând mă face pe mine să mă simt bine, împăcată, cu gândul că m-am străduit să fac ceva.

Scriu simplu, sincer, cu drag și recunoștință. Vă aștept să împărtășim idei, să ne susținem reciproc și să râdem cu poftă.

Articolul Cum am inceput sa „Recomand cu drag” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Anca este în primul rând o femeie foarte frumoasă Are un zâmbet și un farmec aparte. Și mai este și o mamă care nu a uitat să fie femeie și îmi place tare mult că asta încearcă să promoveze prin blogul ei Anca’s diary – confessions of a fashion mom, să rămânem tot ceea ce suntem. Vă invit să o citiți!

Anca’s diary a aparut din pasiune pentru modă. Și a evoluat treptat spre forma pe care o are astăzi odată cu apariția copiilor în viața mea. Scriu pentru femeile care își doresc să păstreze un echilibru frumos între carieră și viața de familie. Care vor să rămână cochete și care sunt preocupate de idenitatea lor și după ce au devenit mame.

Sunt mamă de 2 băieți, Mark și Andy. Scriu despre provocările pe care le am zi de zi alături de ei.

Ideea blogului a apărut in 2011, cand lucram intr-o corporație și zi de zi vedeam în jurul meu ținute alcătuite doar din negru, alb și gri. Îmi doream să aduc un pic de inspirație femeilor care se îmbracă zi de zi office și care vor să încerce să includă si accesorii feminie sau accente de culoare în ținutele lor. Scriam despre tendințe în modă, făceam ședinte foto cu ținute, povesteam despre cărțile pe care le citeam, despre vacanțe. Blogul era un jurnal despre lucrurile care îmi plăceau, care mă inspirau.

În 2014 când am rămas însărcinată cu primul băiețel. Am ținut un jurnal haios de sarcină, care urmărea evoluția sarcinii pe săptămâni și schimbările prin care trecea corpul meu. A avut succes mult mai mare decât mă așteptam. Tot în perioada sarcinii am facut câteva sedințe foto cu haine de gravidă. Deși nu îmi dădeam seama, atunci făceam primii pași către bloggingul de parenting.

Imediat după ce am născut, am fost bulversată de toate schimbările care au apărut în viața mea. De grija pentru o ființă mică și fragilă, astfel încât o perioadă destul de lungă nu m-am mai ocupat de blog. Nu puteam să scriu despre modă în contextul în care eu stăteam doar în haine de alăptat toată ziua. Iar când ieșeam din casă, mergeam doar în parc cu copilul și purtam aceeași pereche de jeanși. Nu aveam nici exercițiul de a scrie constant, blogul fusese mereu doar un hobby, modalitatea de a mă relaxa în weekend sau uneori după o zi la birou.

Inspirația mi-a revenit însă după câteva luni și am început din nou să scriu, îmbinând postările inspirate din viața de mamă cu cele legate de modă.

Treptat, am început să scriu tot mai des tot pe teme legate de naștere, maternitate, copii. Atunci mi-am dat seama că în jurul meu se adunase o comunitate destul de mare de mame. Practic o parte din citioarele jurnalului de modă deveniseră și ele mame. Iar acum discuțiile erau mult mai aprinse și mai animate atunci când povesteam de viața de familie. În timp am început să scriu mai mult din experiența de mamă. Astfel subiectele legate de copii au prins tot mai mult teren. Scriu în continuare cu mare drag și despre modă și despre frumusețe și chiar văd că reacțiile cititoarelor sunt foarte bune. Orice mamă trebuie să își amintească că este femeie înainte de toate și trebuie să aibă grijă de ea.

După a doua naștere, blogul a fost modalitatea prin care m-am meținut activă. Primul eveniment la care am participat a fost când Andy (cel de-al doilea copil) avea 3 săptămâni. Deși este greu să împarți timpul atunci când ai doi copiii, faptul că aveam un motiv să ies din casă și scrisul pe blog, m-au ajutat să trec mai ușor peste momentele dificile. Am comunitatea de mame cu care pot să fac haz de necaz, cu care făc schimb de experiențe și informații.

Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, mi-a venit și idea primei campanii inițiate de mine: Born Abroad – Povești despre nașteri din întreaga lume, un proiecte care reunește 12 povești din 12 țări.

Sunt experiențele unor mame românce care locuiesc în străinătate și care au vrut să împărtășească experiențele nașterilor lor alături de cititoarele blogului meu. Mi-am dorit să afle și mamele din România care sunt practicile în maternitățile din străinătate, pentru că poveștile frumoase trebuie împărtășite și aflate de cât mai multă lume. Proiectul Born Abroad a fost nominalizat la Webstock 2018, la categoria Best Social Good Causes.

Îmi doresc ca Anca’s diary să rămână un jurnal al experiențelor mele alături de copiii, dar și un loc în care să povestesc despre lucrurile care îmi fac plăcere. Vreau ca mamele care intră și citesc articolele mele să își amintească că rolul de mamă nu îl anulează pe cel de femeie și că indiferent cât de mult ne-ar solicita copiii, avem nevoie și de timp pentru noi, să ne relaxăm și să ne reîncărcăm bateriile ca să putem face față senine tuturor provocărilor pe care le aduce viața de mamă.

Vă invit cu drag să citiți articolele mele pe www.ancasdiary.com.

Articolul Anca’s diary – un blog pentru mamicile care nu uita ca sunt femei apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Alina este femeia caldă și super pricepută din spatele Mamamag. Vă zic drept că nici nu mai știu exact când am cunoscut-o prima data și asta pentru că aveam impresia că o știu de o viață. N-aș ști să vă spun exact de ce, e o chestiune de chimie Alina gătește demențial și împărtășește asta cu cititorii ei mulțumiți că au mai aflat o rețetă de satisfăcut copiii. Nu de alta, dar știu cum e, uneori nu-i simplu deloc să le satisfaci stomacul pretențios, am și eu unul acasă . Astăzi vă scriu Povestea blogului Mamamag.

Povestea blogului meu nu este foarte lungă, fiindcă am un blog mic, de nici 3 ani, cam de o vârstă cu propriul meu copil, căci de la el a plecat totul. Ideea a venit o dată cu momentul autodiversificării bebelușului nostru. Am început să investesc foarte mult timp documentându-mă desprea asta, gătind. Dar mai ales observându-l pe cel mic, descoperind alături de el lumea asta nouă a gusturilor, culorilor și texturilor. Cum eram foarte încantată de metoda aleasă și de beneficiile ei asupra sănătății fizice și psihice a copilului și de ce nu și a mea și a familiei, la un moment dat am zis că vreau sa împărtășesc toate astea cu mai multă lume.

Soțul meu a fost cel care m-a tot împins de la spate și bine a făcut!

Parcă îl aud și acum: „De ce nu îți faci un blog? Și așa gătești zilnic. Nu trebuie decât să faci niște poze și să scrii câteva cuvinte.” Aparat de fotografiat ai (nu era vreo sculă profesională, ci un biet compact), de scris știi să scrii, te ajut eu să-ți faci blogul și să il gestionezi.” Părea foarte simplu.

În realitate lucrurile au fost puțin mai greu de făcut. Au durat mai mult timp și am avut uneori nevoie de o voință de fier să mă pun în mișcare. Să ne înțelegem, eu ca profesie sunt arhitect. Când m-am gândit să pornesc blogul, nu mi-am propus nici o clipă să dau sfaturi medicale sau legate de Nutriție, fără a cere părerea avizată a unui specialist în prealabil.

Tot ce încerc să fac pe blog este să vorbesc despre experiența noastră în ceea ce privește autodiversificarea și să promovez principii sănătoase de alimentație pentru copil și familie. De fapt țin un soi de jurnal de rețete, în funcție de vârsta copilului, sezon și alimentele preferate de el.

Numele Mamamag l-am găsit dintr-o joacă.

Țin minte și acum, era seara târziu, într-un sfârșit de vară. Copilul avea aproape 1 an. Tocmai îl adormisem. Deci era suficient de liniște în casă încât să ne putem înțelege, așa că ne-am pus amândoi pe treabă. Am făcut un soi de brainstorming cu toate cuvintele care s-ar potrivi nișei alese. Ne-am tot jucat cu felul în care sunau diverse alăturări și ne-am dat seama că Mamamag este foarte ușor de reținut și haios.

Apoi am facut logoul și am ales o temă pentru blog pe care am modificat-o după placul meu. M-am apucat de elaborat articole. Îmi trebuiau cel puțin 10 înainte să dau drumul blogului. Au trecut luni de zile de când cumpărasem domeniul până am lansat blogul. Din afară, treaba asta cu blogăreala pare atât de simplă, dar adevărul este că până nu te apuci de ea nu ai cum să realizezi ce presupune de fapt, câtă muncă este în spatele fiecărui articol și mai ales cât timp manâncă.

Mă amuză teribil când cineva îmi spune că fac asta doar de distracție, ca să mă relaxez.

Da, este o activitate care îmi face plăcere, dar presupune mult mai multă muncă decât se vede de afară. De exemplu, ca să pot să public pe blog o rețetă, pe care aș găti-o în mod normal într-o oră, tot procesul durează în final cel putin 2-3 ore. Asta fiindcă, mă opresc după fiecare pas să fac poze, să iau notițe, să aranjez fundalul sau ce este în prim plan, să schimb unghiul, cadrul, lumina, etc. Iar acesta e timpul necesar după ce am acumulat deja experiență. Sigur că aș putea să nu investesc atâta timp și efort dar rezultatul nu ar mai fi același iar cititorii ar observa asta imediat. E vorba de a-ți respecta munca. Când o faci, automat acest lucru e simțit și de publicul blogului și este apreciat. Țin foarte mult la calitatea și acuratețea pozelor și textului. Nu îmi place treaba făcută de mântuială.

Peste toate acestea, de multe ori copilul vrea și el să se implice, ceea ce ma bucură enorm. Dacă totuși e ocupat cu altceva, în tot acest timp, nu contenește să mă întrebe: “Mami, e gata?”, “Când e gata masa?”, “Pot mânca?” .

Apoi, dedic alte ore bune pentru a face selecția (a 10-20 de poze din totalul de 50-100 trase la o rețetă), prelucrarea lor, scrierea textului, publicarea efectivă pe blog.

Nu știu cum este la altii, dar cel puțin în cazul meu este destul de multă muncă în spatele fiecărui articol pe care îl public chiar dacă în timp am automatizat mulți pași și am căpătat rapiditate și experiență.

La început nu intrau mulți oameni pe blog, dar aveam feedbackuri pozitive de la cei ce-l vizitau care mă umpleau de bucurie și îmi dădeau elan să merg mai departe. Am realizat că este o nișă dorită de cititorii de bloguri din România.

Ușor, ușor i s-a dus vestea. Ce-i drept, cu timpul, m-am ocupat din ce în ce mai serios de el. Am fost la tot felul de cursuri și conferințe cu, despre și pentru bloggeri, de unde am aflat ca nu e suficient doar să ai un blog fain, bine structurat și să scrii. Trebuie să o faci constant, documentat, asumat. În plus, sunt o mulțime de alte chestii de care trebuie să ții cont, cum ar fi partea de SEO, de exemplu, sau networkingul.

Apoi am avut norocul să apar la TV, la emisiunea „Prietenii de la 11” de la Antena 1. Am devenit ambasador Food Revolution, o mișcare inițiată de Jamie Oliver. Am început să mă implic ca și voluntar în acțiuni de educare a celor mici. Am gătit alături de copii în grădinițe. Ultima ieșire în offline a fost cu ocazia publicării unui articol în revista Crafty.

Cea mai mare satisfacție o am atunci când întâlnesc persoane noi (de obicei mame) și la un moment dat vine vorba despre blog. Reacția multora dintre ele este de uimire: „Ah, tu ești cu Mamamag!? Copilul meu devoreaza orice îi gătesc de pe blogul tău!”.

Articolul Povestea blogului Mamamag apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Idei de zile speciale petrecute cu copilul in timpul iernii?

Să vedeți un film la Cinema. E mai dificil de găsit filme pentru copii mici, David are aproape 4 ani și are nevoie de un film dublat în limba română, să priceapă și el ceva. Am fost la unul și i-a plăcut neașteptat de mult. Săptămâna aceasta tot film la cinematograf avem în plan .

Să vizitați muzee. Am fost la Muzeul Antipa când era mai mic și ne-am propus să mai dăm o fugă curând, pe listă avem și Muzeul Satului.

Să luați cina la restaurant. Mergem de câteva ori aproape de casă, fie la cel cu papanași delicioși, fie la cel cu loc de joacă pentru copii, așa că are ocupație dacă îl apucă plictiseala.

Să mergeți la evenimente (concert, teatru, spectacole etc). Am fost cu David chiar și la o lansare de modă. A fost prima dată pentru el, dar și pentru mine.

Să mergeți la ski, derdeluș sau patinoar. Ski am încercat o dată și patinat la fel, în Brăila, unde este un super patinoar acoperit. A povestit Corina despre patine cu lamă dublă pentru copii mici și am cumpărat o pereche reglabilă (de la 24 la 31) de la Decathlon, cu 50 lei.

Să vă bălăciți în piscină. Noi am încercat la Therme, ajungem rar pentru că în weekend și de sărbători este prea aglomerat, iar în timpul săptămânii lucrăm. Între timp l-am înscris la înot și merge o dată pe săptămână și îi place mult. Dar da, nu este o activitate pe care o facem cu adevărat împreună

Să vizitați o librărie mare cu cărți cu tematică de iarnă și să beți un ceai cald.

Sursă poza: Brendan Beale @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Idei de zile speciale petrecute cu copilul in timpul iernii apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nașterea unui blog este un termen cât se poate de adevărat, pentru că încet încet se comportă fix ca un copil, de care trebuie să ai mare grijă. Aș îndrăzni să spun că acest micuț se dezvoltă asemenea unui copil real, care are multe nevoi, dar și dorințe. Dacă învățăm să îi respectăm nevoile de bază și să îi satisfacem din când în când și din dorințe, putem crește un blog frumos, alături de comunități de încredere.

Blogul www.gabrielamaalouf.ro a văzut lumina zilei într-o zi de primăvară, conceput fiind într-o iarnă geroasă și plină de emoții pentru mine.

Fetița mea, Charlize, avea doi ani și jumătate și era în plină etapă de testare a limitelor. Așa că am decis să îmi îmbunătățesc calitățile mele în comunicare și la nivel de copil micuț, în plină aventură de cunoaștere a lumii. Așa au început cursurile pentru părinți și cele de dezvoltare personală și emoțională.

Citeam multe bloguri de parenting la vremea respectivă și îmi plăcea să văd multe alte mămici asemenea mie. Îmi plăcea să cred că le voi putea cunoaște, ca ne vom împărtăși experiențele, ca ne vom crește copiii împreună și ce povești vor ieși. Iar visul meu frumos a început să prindă culoare!

Creșteam doi copii!

Unul micuț acasă care vedea culoare ce prindeau obrajii mamei de emoția noului, iar celalalt era tăcut, dar serios și sigur. Se ajutau unii pe alții și se făceau mari împreună.

Nu am crezut că o să-mi placă vreodată să scriu!

Eu eram copilul acela care vorbea ca o moară stricată. Strângeam colegi în jurul meu și le povesteam vrute și nevrute, la serviciu spuneam numai nebunii și făceam oamenii să râdă. Pofta mea de viață a fost și este reală! Nu am reușit să stau real la un birou și să scriu mai mult de o oră. Dacă aveam de scris, mă ținea seriozitatea maxim 30 de minute după care era musai să îmi descarc desaga de plictiseală cu o glumă lungă prin alte birouri.

Eu, blogul www.gabrielamaalouf.ro? Eu, scris? Mie dați-mi de vorbit, de dansat, de râs…nu sunt eu bună la așa ceva! Și nici nu am scris prea des la început! Părea fals și tras de păr, iar un articol avea maxim trei- patru sute de cuvinte. Mă apucă râsul pentru că și acum sunt tot la cuvântul 391 și mă întreb ce să mai scriu, iar repetiția de dans la care participă Charlize îmi fură atenția și mi-aș băga un pic coada acolo.

Concluzia la care am ajuns eu este că nu merge să ai blog dacă nu îți place să scrii sau nu îți place ce scrii.

Eu am ajuns la performanța de a conștientiza că pot scrie cu drag dacă subiectul mă pasionează. Scriu despre ce știu eu mai bine, despre lucrurile în care cred și zic eu că îmi iese. Chiar dacă am de promovat produse care îmi plac, nu mă limitez la a spune cât de tare iubesc eu produsul respectiv, ci il integrez mereu într-o poveste cu un înțeles pentru mămici, tătici și pitici. Nu aș putea scrie altfel!

Tot să vorbesc îmi place mai mult, de aceea mai dau drumul la articole necitite de două ori sau corectate, ceea ce nu este tocmai profi, dar asta nu înseamnă că mă voi opri. Încă învăț și probabil voi învăța tot timpul, dar știu sigur că blogul este un copil pentru care îmi asum toată responsabilitatea de a-l crește corect. Și mai am și pretenții de la copilul asta! Ar fi bine să îmi dea ceva înapoi!

Poate m-aș fi oprit din drum cândva dacă nu aș fi avut suport și susținere.

Toate celelalte mămici bloggerițe m-au ajutat la un moment dat și sper că și eu am ajutat înapoi. M-au inspirat și m-au încurajat ori de câte ori spuneam că scrisul nu este pentru mine. Dacă o persoană mă ținea să nu renunț, cealaltă venea să îmi explice că e mai mult decât necesar să scrii bine, să o faci profesionist dacă vrei să te duci la alt nivel. Apoi mi-au sărit imediat în ajutor și site-urile pentru părinți sau posturile de radio și tv.

M-am simțit extrem de validate de credibilitatea pe care mi-au oferit-o și asta m-a făcut să merg mai departe. M-au ajutat toți copiii care m-au îmbrățișat după ore sau după consiliere, toți părinții care mi-au scris și mi-au mulțumit pentru articolele citite și pentru momentele de Aha! desprinse de acolo. Să duc blogul www.gabrielamaalouf.ro  la nivel de profesie nu a fost simplu. Nici asta nu am făcut-o singură. Au venit agențiile și oamenii de PR care au crezut în mine. Și le mulțumesc și lor tare mult!

Ce fac cu cei care mă rănesc? Pentru că da, când ai blog vin și comentariile negative!

Încerc să învăț din ele, depre oameni, despre perspective, le transform în studii de caz și am mereu ceva de învățat. Mă întristez? Primele secunde! Apoi folosesc energia emoției sau o conduc către ceva proactiv, bun pentru mine. De ce? Pentru că așa este terapeutic pentru mine, așa am învățat și asta fac și cu ceilalți în consiliere. Și funcționează atât cât pot ca om ce are voie să și greșească.

Blogul se naște din iubire de scris, de emoție, din dorință și poftă de viață. Este la fel de fragil ca orice copil, dar și puternic precum același copil atunci când este iubit, dorit și lăsat să se exprime liber.

Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.

Articolul Cum s-a nascut blogul www.gabrielamaalouf.ro apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Miruna, blonda de la Și blondele gândesc, m-a cucerit rapid, așa că, am promovat-o, fără să știe și fără să îmi ceară, în categoria ”Bloguri de răsfoit”. Și nu am făcut-o pentru că este frumoasă, asta … plus zâmbetul demn de invidiat … am descoperit mai târziu. Mie mi-a plăcut umorul cu care scrie pe acest blog de blonde care gandesc. Și modul în care reușește să facă tot felul de combinații de cuvinte, așa, metaforic, realist și amuzant. Și știți ce îmi mai place mie la ea? Cum vorbește, calm și rar și fără grabă … pentru că … eu nu pot No, se vede că vine de pe alte meleaguri . Poftiți de o cunoașteți!”

Când am apărut eu cu numele blogului meu, Și blondele gândesc, toată blogosfera –pe vremea aia în majoritate masculină- a căscat ochii cât cepele, aveam să aflu mult mai târziu. Erau puține femei în online, îmi amintesc de câteva ieșiri la berea de după conferințe, în care eram singura fată între mulți băieți.

Blogul a început dintr-o întâmplare.

Nu m-am gândit deloc ce nume să îi pun, eram proaspăt blondă și mi se părea paradoxală culoarea pe care mi-am ales-o tocmai fiindcă deșteaptă am fost mereu. Tocmai tu să te faci blondă, Miruno! mă gândeam adeseori, deși eu am zis dintotdeauna că mi-ar sta bine așa. Iar după ce am avut curajul prima dată să-l vopsesc fix cum am vrut, mi-am dat seama că -și-o spun cu regrete- natura cred că a greșit un pic. Cu siguranță ar fi trebuit să mă facă blondă, vă zic.

Foto Credit: Cristina Nichitus Roncea

Îmi plăcea de un băiat la vremea respectivă, aveam vreo douăzeci-și-un-pic de ani. L-am căutat pe google, i-am găsit blogul. Habar n-aveam ce-i aia blog. Era plin de greșeli de ortografie, deci nu mi-a mai plăcut de băiat. ”Mie dor de tine” nu va fi niciodată sexy pe pământ! Dar mi s-au aprins alte beculețe.

Eu oricum scriam de dinainte. Aveam texte întregi salvate în word, ascunse prin laptop, să nu mi le găsească întâmplător cineva.

Erau gânduri de-ale mele, dureri în principal. Mi-a plăcut ideea de blog, așa că mi-am făcut și eu unul. Și blondele gândesc, i-am zis. Semnat, o copilă care respiră, gândește și simte, ceea ce s-a transformat în categoria mea de suflet mai târziu. Știți, blogul are categorii … Și-am publicat vreo trei texte în prima zi. După care n-am mai scris public o vreme, nu prea înțelegeam de ce ar face oamenii așa ceva. Surpriza a venit însă din comentarii, nici astăzi nu știu cum de primul om m-a găsit. Și au început să vină mesaje. Și eu am mai publicat câte ceva.

Primul text e despre durere. Al doilea, despre fericire.

Apoi, am primit de Crăciun o mașină de la ai mei, despre care nici nu aș fi bănuit înainte. Am găsit sub brad o cutie mare în care erau vreo 12 altele mai mici, iar în cea mai mică am găsit cheia de la o mașină perfectă și roșie, care mă aștepta cântând colinde în curte. Cred că a fost surpriza vieții mele, îmi doream o mașină foarte mult și o meritam foarte puțin. Asta m-a inspirat să scriu din nou. Și de atunci, nu m-am mai oprit.

La început aveam 2 cititori constanți: pe mama și pe încă unul. Pe care nu îl știu nici în ziua de astăzi, deși i-aș putea face un protret din comentariile lui. Cred că era băiat. Apoi au urmat și alți cititori, cred că eram un pic misterioasă, un pic isteață, aveam chestia asta nouă cu blog. Era interesant. Încet-încet, am început să citesc și alte bloguri, vorbim de era pre-facebook acum. Oamenii se mutau de pe un blog pe altul să discute cam cum discută în newsfeed și statusuri în zilele noastre. Nu existau like-uri atunci, habar nu am cum se viralizau articole, de fapt. Aveam yahoo messenger pe vremea aia și maxim de promovare ce făceam era să-mi pun link la status, dar nici asta nu se întâmpla mereu, fiindcă mi se părea un pic exagerat.

Blogul, efecte secundare

Farmecul blogului nu e numai în textele pe care le scrii, ci în feedback-ul pe care-l primești. Pentru mine, o fată din Sibiu ajunsă la facultatea de medicină în Cluj, cu multe nesiguranțe și întrebări, faptul că niște oameni apreciau niște vorbe de-ale mele, fără nici un interes, fără să știe cine sunt a fost mindblowing. Lifechanging. Scuzați-mi franceza, dar nu știu cum altfel să spun. Mi-am câștigat încredere în mine cum nu vă închipuiți. Fiindcă îmi construiam o lume cu oameni ca mine, care gândeau și simțeau asemănător, care și când mă certau o făceau cu umor și argumente, era fantastic ceea ce se întâmpla!

Următoarea vară am petrecut-o strict la calculator. O să mori într-o zi de la atâta internet, îmi zicea tata, fiindcă o să uiți și să bei apă! Efectiv atâta făceam: nu mai știam când e zi, când e noapte; mâncam, beam, dormeam și stăteam pe net. Îmi luasem domeniu propriu și îmi prindeam urechile cu tot ce înseamnă blog. Jumătate dintre băieții de pe net îmi știau parolele, cred că fiecare a pus un umăr la ceva la blogul ăsta al meu.

Tata nu era singurul care râdea de mine. Ohoo, ăștia erau mulți!

Și prima lor întrebare, de care lui nu îi păsa fiindcă grija lui era de altă natură: Faci bani din blog? Nu faci, deci e degeaba! Ha-ha-ha. Vă dați seama cum mă simțeam. Deși eu nu făceam asta pentru bani, ba nici nu prea înțelegeam de ce m-ar întreba cineva de asta.

Și-mi amintesc că la o întâlnire cu bloggeri sibieni, un tip cu multă viziune mi-a pus 10 dolari pe masă și mi-a zis că eu o să fac bani buni din blogging și vrea să țin minte că pe primii i-am primit de la el. Eu m-am simțit jignită, doar eram o blondă care se respectă, nu una care face bani ușor (între timp, mi-am dat seama că nu e nimic rușinos în a face bani ușor, ba fericiți cei pe care-i duce mintea la asta, nu fundul, da? Am zis!) . Nu am luat banii, s-o fi bucurat chelnărul de la terasă de un bacșiș zdravăn atunci!

Iar în toamna următoare, m-am mutat la București, habar nu am de ce, doar fiindcă am simțit că acolo e locul meu și o să fie bine. Și fiindcă blogul mi-a dat curajul să visez. Și părinții, bani să îmi ascult intuiția.

Scriu de aproape 10 ani de zile.

Cu pauze mai mici sau mai mari. În 2011 m-am mutat în Anglia la iubitul meu și am intrat în câmpul muncii. Lucram full-time ca dentist, ceea ce mă inspira, dar mă și obosea deopotrivă. Pacienții erau viața mea. Plus că trebuia să am mare grijă cât și cum scriu, să respect confidențialitatea, e ceva la care țin foarte mult. Anul trecut, când ne-am întors în România, mi-am relansat blogul, inspirată fiind de toate schimbările prin care am trecut: căsătoria, mutarea dintr-o țară străină înapoi în România, bebelușul meu de atunci doar câteva luni.

Momentan, blogul e biletul meu către libertate, fiindcă îmi permite să mai stau acasă la copil. Scriu când pot, cum pot, nu am ore fixe și câștig un ban cinstit. Nu e ușor întotdeauna, dar e mai mult frumos decât greu. Și e pasiunea mea, deci nu prea o simt ca pe o muncă. Am ajuns să fac bani din scris în România zilelor noastre, cine ar fi crezut?!

Ce am câștigat de când am blog:

• Multe cunoștințe noi de oameni faini, pe principiul cine se aseamănă se adună. Blogul e o carte de vizită fantastică și îți triază extraordinar oamenii din jurul tău. Sunt unii care-mi lasă comentarii zilnic. Na, pe oamenii ăștia îi descopăr cu fiecare mesaj încă puțin. Sunt ca personaje care se contruiesc dintr-un puzzle în capul meu, numai că ele sunt reale, oameni care există, cu vieți, copii și probleme. Cu unii dintre ei m-am întâlnit, cu alții am vorbit la telefon, recent am primit o vedere dintr-o vacanță. Sau când cineva care comentează regulat nu mi-a mai scris câteva zile la rând, i-am trimis email să o întreb dacă e bine. Tipa era doar în concediu fără internet.
• Câțiva prieteni foarte buni. Da, încă îți poți face prieteni adevărați și după douăzeci și după treizeci de ani!
• Încredere în mine. De fapt, cu asta trebuia să încep.
• Am fost invitată la diverse evenimente în străinătate, care sunt mai impresionante decât orice vacanță pe care ți-o permiți. Cred că highlight-ul a fost vizita în Irlanda, când am fost cazată la un Ritz de lângă Dublin. Mi-a plăcut mult și datorită companiei, am fost o gașcă faină atunci.
• Și am primit un job datorită blogului. Nu orice job. Am fost redactor de beauty la revista ELLE România. The dream-job, cum ar veni! Scriam la revistă în paralel cu școala, țineam și blogul unei companii medicale pe-atunci, pe un salariu de invidiat și acum. Și mai aveam și blogul de blonde. Sincer, și eu mă întreb când le făceam pe toate! Dar iubeam viața mea, alt secret nu era.
• și bani, am câștigat bani, reușesc să mă descurc foarte bine din blog ca singură sursă de venit.

Ce aș sfătui pe cineva care vrea să-și facă acum blog?

Să-și facă! Apoi să scrie, să scrie, să scrie. Sfaturi și tutoriale sunt pe toate gardurile, ceea ce face cu adevărat diferența este să le și pună în practică. Iar cel care scrie din plăcere va rezista. Cel care scrie din interes se va pierde. Întrebați-i pe cei care fac blogging de mulți ani, pe cei care sunt dați exemple la facultățile de comunicare de astăzi: câți bloggeri din trupa inițială au mai rămas?

Ce aș sfătui pe cineva care are deja blog?

Să scrie, să scrie, să scrie.

Nu știu dacă e ceva din care să ieși la pensie neapărat, însă blogul poate fi un instrument excelent pentru a obține ceea ce vrei la un moment dat. Important e să îți dai seama ce e chestia aia. Că știți cum e, în România toți vor să fie cineva, dar nimeni nu știe cine. Blogul e o carte de vizită excelentă, nu v-o spun din povești.

Mama îmi mai citește și astăzi blogul, îmi lasă comentariu în fiecare zi și e prima care-mi numără literele mâncate. Tata nici nu cred că știe cum îi zice. Poate de aici îmi și vine nevoia asta continuă de afirmare, poate că încerc să strig până mă aude el. Cert e că o să scriu în continuare, fiindcă pe mine mă vindecă fiecare text încă puțin. Știți, multă vreme am crescut crezând că genele talentului m-au sărit cam toate, până a venit cineva care mi-a zis: ”Mie-mi place, scrie în continuare. Îmi încep fiecare dimineață cu blogul tău.” Și vreți să vă spun care-i secretul? Nu sunt eu vreo specială, ci cheia e să aduni oamenii ăia care rezonează, în jurul tău, puțin câte puțin.

Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Aboneaza-te la blog”). 

Articolul Cum mi-am facut blog de blonde care gandesc apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Stiu, părinților le este teamă să își piardă din mână frâiele. Dar nu există frâie atât timp când nu încercăm să ne controlăm copilul ci să îl îndrumăm cu atenție și respect. Când ne bazăm pe relația pe care o creăm cu el și nu pe frica pe care i-o inducem.

Diferența o face stilul parental pe care alegi să îl adopți. Să recunoaștem, toți vrem un copil care să ne asculte de fiecare dată când îi interzicem un lucru, numai că un părinte sever va deveni agresiv pentru a obține ce își dorește, unul prea permisiv va renunța el și unul mai de mijloc (nu că ar exista fix un mijloc) va căuta să pună o limită cu empatie. Știți, de fapt, nu putem obliga pe nimeni, inclusiv un copil, să facă ce vrem noi. Și totuși de ce ne ascultă? Din frică, situație care da, funcționează pe moment până nu mai funcționează și ești nevoit să crești intensitatea ei, sau din dragoste, copilul având încredere în părinte și relația dintre ei. Fiecare alege.

Cum să pui limite care să funcționeze, dar să nu apelezi la frică, pedeapsă, forță și constrângere? 

1. Conectează-te cu copilul tău. El are nevoie să știe că îl înțelegi și ești mereu de partea lui. Tipul interacțiunii dintre voi doi depinde de cât de puternică este relația pe care o creezi în timp.

2. Înainte de a pune limita, asigură-te că te ascultă. Ajută să îl privești în ochi, să vorbești de la nivelul lui și chiar să îl atingi pentru a-i capta atenția, de exemplu să îl mângâi pe umăr.

3. Când impui limita fă-o cu calm, blândețe și empatie. „Pare foarte distractiv ceea ce faci, dar mă tem că te vei răni„. „Eu nu țip la tine, te rog să nu țipi nici tu la mine. Cred că ești foarte supărat dacă folosești acest ton. Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat? „.  „Știu că nu este ușor să te oprești din joacă și să intri în casă, dar acum este momentul să facem baie„.

4. Oferă-i opțiuni pentru a se simți mai puțin controlat. „Foarfeca este periculoasă pentru copii. Vrei să tai legume cu cuțitul tău sau să te joci cu mașinile?„.

5. Dă-i timp înainte de a-l lua de la ceea ce face. „Mai stăm 10 minute și apoi plecăm acasă și ne luăm la revedere de la parc„. Ajută și să obții acordul asupra limitei printr-un simplu „Hai să batem palma„. Limitează negocierele, încercând să rămâi calm chiar dacă el nu respectă înțelegerea. Dacă cedezi frecvent va ști că nu e musai să respecți ce ai spus.

6. Nu înseamnă că va reacționa cu bucurie oricât de calm și blând vei fi tu.

Continuă să îi arăți empatie fără a schimba limita pusă: „Știu că nu îți place să plecăm din parc când alți copii mai rămân. Acum trebuie să ajungem acasă, să mâncăm și să dormi pentru că ești obosit, te-ai trezit foarte devreme azi„.

 „Părintele are întotdeauna puterea să oprească furtuna sau să creeze o tornadă”

Laura Markham

7. Când nu îi poți îndeplini o dorință în realitate, îndeplinește-o în imaginație. „Cred că atunci când vei fi mare vei sta toată ziua în parc„.

8. Formulează nevoia sau sentimentul care determină comportamentul și „ascultă-i” supărarea. „Știu, plângi fiindcă ți-ar plăcea să mai stăm în parc. Sunt aici iubirea mea, să te îmbrățișez oricât vrei tu„.

9. Evită să ai o atitudine punitivă. Impunerea limitelor este suficientă pentra a-i învăța pe copii despre societate și regulile lor. Țipătul, lovirea și amenințările provoacă rezistență și îi învață cum să devină buni mincinoși  pentru a evita pedepsele.

10. Când copilul te sfidează acordă o mai mare atenție relației mai degrabă decât disciplinei. Nu zic să accepți atitudinile nepoliticoase din partea lui, dar nu uita că orice comportament neadecvat are la bază o nevoie esențială care nu este împlinită. Uneori nevoia este doar de a avea o relație mai bună cu tine, de a se conecta.

11. Și partea mea preferată: când nimic nu funcționează, încearcă să îl imbrățisezi. Asta nu înseamnă că îi susții comportamentul ci că încerci să te reconectezi pentru a-i da un motiv să își schimbe comportamentul nedorit și că îi oferi siguranță să își consume supărarea.

Sursă poza: Mali Desha @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sa punem limite cu blandete  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Inițial acest proiect s-a implementat în 2014 – 2015 în Cluj, dar începând cu 25 Mai 2015, a devenit proiect național. Scopul este de a reduce vizitele la UPU, în cazul în care nu există o urgență medicală reală. Dacă specialiștii care răspund la telefon consideră că e nevoie de mers la spital, vă îndrumă imediat. În același timp scade nivelul de stres în rândul părinților (da, da, știm toții cât de repede ne panicăm când vine vorba de sănătatea micuților noștri) și ajută la îmbunătățirea stării de confort al copilului, prin instrucțiunile clare pe care le primiți.

Cât este de util Peditel?

În urma evaluării proiectului pilot din Cluj, rezultatele spun că 9.628 de cazuri pediatrice s-au rezolvat, în urma a 11.995 apeluri primite și 11.161 apeluri cu răspuns. 65% dintre apeluri s-au rezolvat fără a fi nevoie ca părinții să ajungă cu copiii la spital.

Principalele motive pentru care au sunat părinții?

Febra, vărsăturile, tusea și diareea.

Eu vă doresc să nu aveți nevoie nici într-o viață de numărul ăsta, dar păstrați-l bine totuși, nu se știe niciodată când vreun ”balaur” atentează la sănătatea copiilor noștri.

L.E: 1791 funcționează excusiv în rețeaua: Vodafone, Orange și Telekom fix și mobil!

Sursă poza: Wilhelm Gunkel @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Peditel 1791 – call center pediatric non stop apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.