Una dintre ideile centrale ale cursului a fost că simptomele corpului nu apar întâmplător. De multe ori, ele sunt modul prin care organismul încearcă să se adapteze la stres, la conflicte emoționale sau la situații de viață care ne-au depășit resursele la un moment dat. Sigur, știam asta deja și am scris de multe ori pe această temă. Voi sintetiza în acest articol câteva dintre ideile de bază ale cursului, adăugând și câteva explicații suplimentare din teoria traumei. Din păcate, partea de exerciții nu o pot cuprinde aici, dar o voi folosi în cabinet, cu clienții mei și la cursurile pe care le predau.

Sistemul nervos: echilibrul dintre mobilizare și relaxare

 Funcționarea noastră este reglată în mare măsură de două sisteme ale nervului autonom:

• sistemul ortosimpatic, responsabil de reacțiile de mobilizare de tipul luptă, fugă sau îngheț
• sistemul parasimpatic, care susține relaxarea, digestia și refacerea organismului

În situații de stres, activarea sistemului ortosimpatic este firească. Problema apare atunci când organismul rămâne blocat în această stare de mobilizare sau, dimpotrivă, cade într-o stare de epuizare profundă. De multe ori, după o perioadă intensă de activare apare un moment scurt de ajustare fiziologică, în care sistemul încearcă să își regăsească echilibrul. Dacă acest proces este susținut și înțeles, organismul poate reveni la o stare de reglare. Dacă nu, simptomele pot continua.

Unele persoane dezvoltă probleme digestive atunci când trăiesc conflicte emoționale sau stres prelungit: reflux gastric, dureri de stomac sau senzația de „nod în stomac”. Sistemul digestiv este puternic influențat de sistemul nervos, iar atunci când suntem în stare de mobilizare sau anxietate, digestia se dereglează. În acest sens, corpul poate transmite că există o tensiune emoțională care nu a fost încă integrată.

Ce sunt, de fapt, tulburările psihosomatice?

Tulburările psihosomatice apar la intersecția dintre biologie și experiența psihologică. Corpul și mintea nu sunt separate, iar emoțiile intense sau prelungite pot influența funcționarea organismului. Uneori, simptomele pot avea un rol adaptativ. O întrebare utilă este: „Ar fi acest simptom folositor într-o situație de luptă sau supraviețuire?”. Dacă răspunsul este da, este posibil ca sistemul nervos să fie încă într-o stare de mobilizare. În astfel de situații, este important să ne întrebăm cât de real este pericolul pe care îl percepem și care ne determină să ne mobilizăm. Dacă pericolul nu există în prezent, este posibil ca reacția noastră să fie declanșată de experiențe traumatice din trecut. În acest caz, răspunsul organismului nu mai este adaptat realității actuale, ci unei experiențe vechi care continuă să fie activată.

O persoană care trăiește mult timp sub presiune sau în relații tensionate poate dezvolta dureri frecvente de gât și umeri. Mușchii rămân în permanență încordați, ca și cum corpul s-ar pregăti pentru o situație de luptă sau apărare. Chiar dacă persoana nu mai este într-un pericol real, sistemul nervos continuă să funcționeze ca și cum ar fi. În acest fel, corpul transmite că tensiunea trăită nu a fost încă procesată.

În alte situații, corpul intră într-o stare de epuizare și neputință, în care energia scade, apare lipsa speranței, iar organismul încearcă să conserve resursele rămase. Astfel, extenuarea emoțională și sentimentul de neputință pot contribui, în timp, la dezvoltarea unor simptome fizice. În aceste momente, corpul nu mai încearcă să lupte sau să fugă, ci să supraviețuiască cu energia minimă disponibilă. Uneori, simptomele devin modul prin care organismul ne obligă să încetinim, atunci când noi nu am reușit să o facem singuri.

În alte situații, corpul poate răspunde prin epuizare profundă. Persoana simte că nu mai are energie, că orice activitate devine dificilă. Uneori, această stare apare după perioade lungi în care cineva a încercat să facă față unor situații dificile fără suficient sprijin sau fără posibilitatea de a se opri. În acest caz, corpul pare să spună: „Resursele sunt epuizate, este nevoie de oprire și reglare.”

Nu schimbăm doar simptomul, ci relația cu el

O idee care mi-a plăcut foarte mult este că în psihoterapie nu încercăm doar să eliminăm simptomele, ci să schimbăm relația pe care o avem cu ele. Simptomul devine o formă de mesaj al corpului. Atunci când începem să îl observăm fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a-l face să dispară imediat, apare spațiu pentru înțelegere și integrare. Mindfulness-ul clinic susține exact această poziție: observatorul conștient care poate privi experiența din interior, fără să fie complet copleșit de ea.

Importanța relației terapeutice

Un alt element esențial în lucrul cu simptomele psihosomatice este relația terapeutică. Mi-a plăcut această exprimare folosită la curs, de „loving presence”, prezență iubitoare, o prezență atentă, caldă și empatică a terapeutului. Această formă de prezență creează siguranță și permite clientului să exploreze experiențele dificile fără să se simtă singur. Uneori, simplul fapt de a fi ascultat cu adevărat și de a simți că cineva este prezent cu tine poate avea un efect profund de reglare.

Corpul ca loc al emoțiilor

Oamenii se uită adesea la emoții ca fiind ceva mental, dar în realitate ele sunt experiențe corporale. Multe dintre ele sunt resimțite în zona dintre gât și abdomen, în piept, în stomac sau în zona diafragmei. Cortexul prefrontal, responsabil de reflecție și autoreglare, poate influența aceste experiențe atunci când reușim să adoptăm o poziție de observare conștientă, fără grabă și fără presiunea de a schimba imediat ceea ce simțim.

Pași mici către schimbare

Un alt principiu important este acela că schimbarea nu se face prin salturi bruște. În terapie, este util să construim o „scară a schimbărilor”, pornind de la pașii cei mai mici și mai ușor de realizat. Între etapele de procesare a experiențelor dureroase, lucrăm la construirea unui stil de viață mai sănătos și mai stabil. Activitatea fizică, contactul cu propriul corp, relațiile de susținere și momentele de autoîngrijire devin astfel resurse esențiale.

Când avem grijă de noi, corpul nu mai trebuie să strige

Un mesaj important al cursului a fost că autoîngrijirea reduce nevoia de somatizare. Atunci când avem grijă de corpul nostru, când ne permitem odihnă, relații autentice și momente de conectare cu noi înșine, sistemul nervos începe treptat să se regleze. Corpul nu mai trebuie să transmită mesaje prin simptome atât de puternice.

”Suntem mai mari decât emoțiile noastre”

Mi-a plăcut foarte mult această exprimare din curs. Așa este. Adevărul este că emoțiile, chiar și cele intense, ocupă doar o mică parte din interiorul nostru. Prof. dr. Luca Ostacolli se referea la aceste emoții ca fiind emoții protective. Știți cum avem tendința să spunem emoții pozitive și emoții negative? Zic adesea la cursurile mele ”Nu există emoții pozitive și emoții negative, toate emoțiile au funcție pozitivă. Există emoții care ne plac și emoții care nu ne plac, asta este altă poveste”.

Atunci când emoțiile noastre se află în fereastra noastră de toleranță, avem acces la resursele noastre interne, la capacitatea de a înțelege, de a ne regla și de a merge mai departe. Doar atunci când suntem complet copleșiți pierdem temporar acest acces. Iar psihoterapia, în esență, este tocmai acest proces: regăsirea accesului la propriile resurse și la propria vitalitate.

Corpul nostru nu se manifestă împotriva noastră. De cele mai multe ori, încearcă doar să spună o poveste care nu a avut încă spațiu să fie ascultată. Iar atunci când învățăm să îl ascultăm cu blândețe, procesul de vindecare poate începe. Pentru că vindecarea nu începe atunci când simptomele dispar, ci atunci când începem să înțelegem mesajul pe care corpul nostru încearcă să ni-l transmită.

Sursă poza: Giulia Bertelli @ Unsplash

Articolul Tulburările psihosomatice: când corpul spune ceea ce nu am putut spune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma este consecința unui eveniment care depășește capacitatea psihicului uman de a-l regla, de a-l conține, de a-l integra.

Trauma psihică este o experiență personală de rupere internă, datorată factorilor situaționali amenințători care copleșesc capacitatea personală de autoreglare, situație care produce sentimente profunde de neputință, frică, vulnerabilitate fără protecție și care conduce la o deteriorare pe termen lung a vitalității, a înțelegerii de sine și de lume și a capacităților de autoreglare. Deși tindem să credem că trauma pe care am trăit-o are legătură strict cu psihicul nostru, realitatea ne demonstrează că ea rămâne înregistrată și în corpul nostru. Celulele noastre păstrează urmele adevărului pe care l-am trăit. 

Simptomele psihice și fizice de suferință sunt urmări ale traumelor.

Amintirile evenimentelor pe care le trăim sunt păstrate atât de psihicul uman cât și de celulele corpului nostru. Studiile arată o corelație între trauma suferită în copilărie și dereglarea sistemului imunitar la vârsta adultă care conduce la apariția anumitor boli – Childhood trauma and adulthood inflammation: A meta-analysis of peripheral C-reactive protein, Interleukin-6 and Tumour Necrosis Factor-α – D.Baumeister. Tot studiile realizate pe soldații traumatizați arată atât efectele psihologice ale războiului cât și fizice, prin prezența markerilor biologici care arată un proces de îmbătrânire accelerată – Longitudinal changes of telomere length and epigenetic age related to traumatic stress and post-traumatic stress disorder – M.P.Boks.

Bessel Van Der Kolk  explică pe larg în carte ”The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma” despre faptul că după un eveniment traumatic ”organismul poartă cu el forța traumei”. 

Traumele noastre cer să se facă auzite și recunoscute prin bolile noastre.

Atunci când durerile psihice rămân stocate în noi, dar nu se pot face cu adevărat auzite în conștiința noastră, ele vor căuta să se facă auzite prin simptome fizice pe care noi am învățat să le numim ”boli”. Știu că medicina consideră adesea că bolile își au originea în ”genele„ noastre. Iar medicii pot doar să încerce să trateze simptomul, pentru că n-ai cum să tratezi genele. Dar, dacă adevărata cauză rămâne necunoscută, simptomul este tratat azi și va reapărea mâine. Iar atunci când eliminarea simptomului nu se poate face în totalitate, medicilor le mai rămâne doar varianta de a reduce la minim efectul simptomului. Chiar cu riscul ”efectelor adverse” ale unor medicamente. Efecte adverse care duc la apariția altor simptome. Un cerc în care ne învârtim.

Sigur, nu înseamnă că toate bolile noastre sunt un efect al traumelor trăite.

Cel puțin aparent există boli care nu au o legătură directă cu traumele noastre. De exemplu un accident auto sau casnic, o intoxicație cu un aliment expirat, un virus luat din piscina la care am fost. Riscul pe care îl întrevăd este să privim bolile noastre și simptomele lor doar printr-o lentilă – medicală sau psihoterapeutică. Adesea o abordare din ambele perspective poate aduce o vindecare mai rapidă și mai cuprinzătoare. De exemplu, problemele de greutate pot fi eliminate printr-un regim alimentar de slăbire/îngrășare și o reglare a funcțiilor endocrinologice. Dar fără a elimina cauza care duce la nevoia de a ingera o cantitate mare de alimente sau de a elimina o cantitate mare de alimente, nu vei realiza o amelioare de lungă durată și o vindecare profundă. Doar vei reduce simptomele. 

Consecințele unei experiențe traumatice vor persista atât timp cât nu ne uităm cu adevărat în noi. Și vor continua să ne afecteze toate domeniile vieții. Ne vor afecta relația cu copiii, relația de cuplu, performanța și satisfacția în muncă. Va influența iubirea de sine, pofta de viața, perspectiva unui viitor bun etc.

Traumele noastre vorbesc prin corpul nostru. Să îl ascultăm!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Traumele noastre vorbesc prin corpul nostru apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.