Sunt Diana. Si de cand ma stiu scriu, cred ca magie si in oameni. Am scris in adolescenta, noaptea sub patura, sa nu ma prinda parintii ca in loc sa dorm eu imi asterneam emotiile si trairile. Era un moment intim si nu doream ca cineva sa stie inca despre asta.

Uneori scriam catre destinatari, dar nu ajungeau intotdeauna mesajele mele la ei. Nu aveam curaj sa le destainui ce simteam sau credeam. Eram timida. De fapt, asa sunt si acum . Si inca mai scriu si nu trimit „scrisorile”. Cand am inceput sa lucrez pe calculator si am aflat ca puteam sa pun parole la documente, am continuat sa scriu, dar uitam parolele si probabil ca au ramas multe ganduri abandonate in tehnologie.

Apoi am crescut si cumva destinul (prin bunavointa unor oameni minunati carora le sunt recunoscatoare) mi-au indrumat pasii catre lumea fascinanta la PR-ului, desi eu studiam dreptul, pe care l-am si abandonat si ulterior am urmat facultatea se comunicare si relatii publice.

Urmez si acum principiile echitatii, dar nu profesez, ci actionez conform normelor, valorilor si al bunului simt.

Asa se face ca de 15 ani ma ocup de comunicare, timp in care am si scris mult. Prima data am inceput sa fac acest lucru pentru clientii agentiilor mari in care am lucrat cu tot ce presupune munca unui specialist/ consultant in comunicare. Mai apoi mi-am dat seama ca antreprenoriatul mi se potriveste mai bine si de 8 ani ofer consultanta in PR pentru si despre proiectele in care am fost implicata.

De aici pana la blog a fost un pas simplu.

Pentru ca munca unui om de comunicare presupune sa expuna si in scris ce fac clientii sai pe diverse canale, prin media relations, advocacy etc ,dar imi doream sa scriu despre emotiile mele, despre ce imi place, ce fac, ce vad frumos sau nu, despre oameni faini, lucruri care ma emotioneaza.

Si fac si acum acest lucru, cand am timp, desi mi-ar placea sa o fac mult mai des. Mereu am scris pentru mine si nu am cautat sa fiu pe plac altora. Nu stiam ca blogul va ajunge sa aiba asa o notorietate si ca ceea ce asterni ca intr-un jurnal poate atinge si alti oameni, ii poate influenta sau ajuta. Sau ca poate deveni un job in sine.

Evident ca acum imi dau seama de puterea sa de influenta, dar pentru mine ramane locul acela intim in care astern ce traiesc, ce vad, ce fac sau ce vad ca fac altii si imi place sau nu. Nu caut sa fac trafic, nu urmaresc cifre etc. Nu am timp de asa ceva. Pentru ca timpul meu se imparte intre familie si cauza umanitara careia ma dedic de mai bine de 4 ani.

Foto credit: Catalin Nastase.

Nasterea copiilor nostri survenita inainte de termen a fost ca o revelatie pentru mine si cum latura mea sociala a fost mereu pregnanta am decis sa las ceva in urma mea, sa incerc sa aduc o raza de soare intr-o perioada vulnerabila din viata parintilor cu bebelusi vulnerabili. Sa intind o mana de ajutor, sa ofer un umar de sprijin, sa fiu partenerul cadrelor medicale din neonatologie.

Mi-am dat seama ca societatea civila nu poate evolua fara implicare.

Nu putem sa asteptam ca altii sa faca, sa miste lucrurile. Si evident ca scriu… despre probleme din sanatate, despre solutii, despre si pentru beneficiarii nostri. Adun oameni, energii, finantari ori evenimente caritabile care sa vina in sprijinul lor. Si zic ca reusesc daca ma gandesc la miile (poate zeci de mii) de parinti cu care am intrat in contact, pe care i-am ajutat, i-am indrumat, daca cuantific sutele de mii de euro atrase prin finantari sau sponsorizari pentru proiectele caritabile pe care le derulez.

Evident ca nu am fost singura pe acest drum si mereu au fost oameni frumosi care au crezut in cauza si s-au implicat si iarasi le sunt recunoscatoare si le voi multumi neincetat: Tily Niculae, Nina Sofian, Ana Nicolescu, Ioana Chicet-Macoveiciuc, Bogdana Dobre, Ana Maria Mitrus, Florina Badea, Corina Drugan, Madalina Codreanu si muuuti, multi altii.

Sau companii care sustin aceste demersuri. Oamenii aduna oameni si energii bune pentru o cauza filantropica.

Si atunci cand faci din suflet, se vede si oamenii aleg sa se alature. Pentru ca au credinta ca ceea ce faci aduce valoare/ schimbare / beneficii pe termen lung. Si sper sa continuam sa facem bine, impreuna, la Asociatia Prematurilor.

Mai multe despre activitatea mea public si aici https://www.facebook.com/DGamulescu/.

Foto credit: Catalin Nastase.

Articolul Despre activism si blogging – Diana Gamulescu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De peste doi ani și jumătate, băiatul meu Remus trăiește într-o lume în care mi-ar plăcea și mie să pot evada din când în când.

În lumea lui nu există răutate, nu există stigmatizări, nu există alb-negru. În lumea lui, curcubeul este covor magic și personajele din desene animate sunt cei mai buni prieteni ai omului. De puțin peste un an de zile, reușește să-mi spună și mie câteva dintre poveștile din mintea lui. Nu pe toate, însă. Pe cele mai multe le citesc doar prin ochii lui mari și negri ca abanosul. Dar dacă nu făcea terapie comportamentală aplicată (ABA) de la o vârstă fragedă, nici pe alea nu le aflam vreodată.

Sursa poză:  Vanilla Roads

„Terapia il ajuta sa imi spuna povesti cu happy-end„

Acum trei ani și ceva, mergeam cu el în parc şi se juca singur cu pietre şi beţe. Unde găsea găuri sau coşuri de gunoi, băga pietrele şi beţele în găuri. Erau zile în şir în care nu aveam voie să ieşim din casă fără o sticlă goală, în care să bage pietricele găsite pe jos.  Nu vorbea, nu răspundea la nume nici măcar din a doua sau a treia strigare. Nu făcea contact vizual decât forţat. Mergea pe vârfuri mereu şi-şi flutura mâinile. Alerga în cerc. Era mai interesat să alinieze jucăriile sau să le trântească decât să se joace adecvat cu ele. Nu imita pe nimeni din jurul lui, nu reacţiona la sunete sau la oameni. Pur şi simplu, era un copil extrem de cuminte şi izolat, care reacţiona la interacţiunea cu mine doar din când în când, cel mai mult dacă primea ceva de mâncare la schimb.

La vârsta de doi ani și trei luni am început să-l plimb pe la toți așa-zișii specialiști de la stat în domeniul psihologiei infantile.

Policlinica Titan, Spitalul Obregia s.a.. Nici unul nu îmi oferea răspunsuri concrete. Nici unul nu-i oferea copilului meu atenție mai mult de 10 minute. Abia după sărbătorile de iarnă, la trei luni distanță de la începutul periplului nostru, am întâlnit două psiholoage în care am simțit că pot avea încredere. Fetele erau specializate în terapia comportamentală aplicată (ABA), Corina Vișan și Alexandra Filotti. Și au fost în stare să mi-l evalueze concludent pe Remus, în micul lor cabinet de pe lângă Gara Obor.

La vârsta de doi ani și șase luni, Remus a fost diagnosticat cu autism infantil pe palier lingvistic, cognitiv și social.

Practic, avea comportamentul și cunoștințele unui copil de 1 an de zile. Și era extrem de opoziționist. Timp de două luni, fetele astea două au muncit, sub ochii mei, pentru că nu puteam să ies din cabinet fără să urle cel mic, să-l facă compliant, să accepte și voința altcuiva, să nu urle dacă plecam din cameră. Au reușit relativ repede să-l facă responsiv. Dar costurile terapiei ne secau pe mine și pe soțul meu în fiecare săptămână.

În România, sunt peste 30.000 de persoane diagnosticate cu autism.

Actualmente, la nivel mondial, 1 din 50 de copii este diagnosticat cu o formă sau alta de autism sau de tulburare de comportament. Din păcate, sunt doar o mână de asociații sau centre cu adevărat specializate în recuperarea acestor copiii.

Fetele care au început să lucreze cu băiatul meu nu puteau să facă mai mult de două-trei ședințe pe săptămână dacă nu aveau fonduri, ceea ce era normal, dar tot ele m-au sfătuit să caut o asociație unde Remus putea să primească terapie zilnică și să o pot plăti prin sponsorizări de la companii și formulare de 2% de la prieteni și familie. Norocul lui Remus este că locuim în București și am avut de unde să încep lupta. Pentru zeci și sute de familii în țara asta, norocul ăsta nu există.

Așa că am găsit repede o astfel de asociație, specializată în ABA.

La șase luni după ce începuse terapia, la nivel cognitiv, recuperase foarte mult. Alte șase luni de zile mai târziu, Remus a început să vorbească. Programul lui zilnic era compus din trei ore de terapie specializată la centru și trei ore acasă, împreună cu mine, unde nu pot spune că parcurgeam terapia la același nivel cu terapeutele lui, dar făceam tot posibilul pentru a parcurge planul de recuperare cum trebuie.

„Terapia il ajuta sa imi spuna povesti cu happy-end„

Week-end-urile i le umpleam cu ieșiri în oraș și alte ore de terapie acasă cu mine sau în parc. Și acum mă bufnește râsul când îmi aduc aminte cum se uitau mămicile din parc la mine că mă dădeam pe topogan cu el sau stăteam pe jos, în nisip, lângă el și cântam cântecele sau inventam jocuri. Poate pentru ele eram nebună, dar copiii din parc adorau să le cânt sau să le arât cum e cu șotronul. Iar eu adoram când ei îl băgau în seamă pe băiatul meu și încercau să se joace cu el. Chiar dacă nu vorbea sau nu înțelegea ce voiau ei.

Terapia lui costa 2.600 de lei pe lună. Eu lucram pe un salariu de 1.500 de lei, iar soțul meu lucra pe un salariu de 2.000.

Locuiam cu socrii mei, care aveau și un cățel pe atunci. Din fericire, eu lucram într-un domeniu asemănător marketing-ul, care m-a învățat să nu accept un „nu‟ pe post de răspuns. Într-un an de zile, din sponsorizări și 2% de la diverse companii și cunoștințe, am strâns în contul băiatului meu 670 de milioane de lei vechi.

Remus are acum cinci ani și trei luni de zile. Are autism înalt funcțional, recuperat 80%. Este în grupa mijlocie la grădiniță de stat. Deși pentru mulți pare doar un băiețel mai ciudat, pentru că e mereu vesel, nimeni din afară nu știe câtă muncă s-a depus pentru ca el să poată vorbi, să poată socializa sau să se poată comporta adecvat social. Are alături cei mai buni specialiști din țară. Mai mult nu este nevoie.

Sursă poză: arhivă personală, Remus la absolvire Grupa Mică, gradiniță

„Terapia il ajuta sa imi spuna povesti cu happy-end„

În aceeași perioadă în care băiatul meu a fost diagnosticat cu autism pentru prima dată, în ianuarie 2015 mai exact, am întâlnit-o pe Ioana Budeanu, care m-a ajutat să îmbrățișez Legea Atracției. Ea m-a forțat să văd lucrurile bune, să fiu recunoscătoare. Să cred și să văd că Universul lucrează pentru mine, nu împotriva mea. Nu va ști vreodată cât bine a putut să-mi facă atunci. Din când în când, încerc să-i mai aduc aminte cum pot. Universul lucrează cum știe el mai bine. Și sper să o țină sănătoasă și fericită 100 de ani de acum încolo.

Un an și ceva mai târziu, în aprilie 2016, ATCA – Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată își căuta un om pentru Fundraising.

Am aplicat pentru job și, ce să vezi, am fost acceptată. Am renunțat la tot ceea ce știam că e sigur în mediul privat și am intrat în mediul ONG. De un an și jumătate, sunt trup și suflet lângă băiatul meu și cei 138 de colegi ai lui de terapie, din centrele ATCA. Muncesc cot-la-cot cu cei mai buni și mai vechi analiști comportamentali din țară. Sunt fericită în fiecare zi că pot contribui la binele societății, oricât de puțin sau de mult reușesc. Nu știu dacă există ceva mai bun de atât.

În timpul în care Remus este la grădiniță cu însoțitor (shadow), apoi la terapie, eu strâng bani pentru ceilalți copii ai mei. Organizez evenimente pentru ei, pentru că știu ce înseamnă să nu ai. Să fii disperat că nu știi de unde să faci rost de soluții pentru terapia copilului. Să nu ai ce-ți trebuie acasă, ca să continui munca terapeuților. Nu este ușor, nicidecum, dar nu este nici imposibil. Toți vrem să ajutăm, dar nu știm cum. Tot ceea ce trebuie să faci este să te înarmezi cu o încăpățânare de catâr. Și să știi mereu ce să ceri și cui să ceri.

În ciuda a orice, sunt recunoscătoare pentru afecțiunea de care suferă băiatul meu, chiar dacă sună dubios. Dacă nu ar fi fost pentru autismul lui, eu nu aș putea acum să ajut alți 138 de copii cu autism să aibă o șansă la normalitate, cum are el. Dacă nu ar fi fost pentru diagnosticul lui, nu aș fi știut niciodată ce înseamnă să fii mai tolerant decât Papa, mai răbdător decât păianjenul. Mai bătăios decât pitbull-ul sau mai creativ decât Andy Worhall. Trebuie să fii toate lucrurile de care am menționat mai sus dacă vrei să nu o iei razna.

Să fii părinte de copil cu nevoi speciale este o binecuvântare și un blestem în același timp.

Să ai un copil cu nevoi speciale te învață la modul cel mai crud posibil toate lucrurile alea despre parenting despre care citim mereu: trebuie să fii atent zilnic cu copilul tău; să îl asculți și cu sufletul, nu numai cu urechile; să-l înveți despre lume în pași mici, dar siguri; să petreci tot timpul tău liber cu el într-un mod proactiv și constructiv; să treci peste ce cred alții/ce zic alții despre copilul tău; să nu judeci până nu ai dovezi; să iubești necondiționat și să te lași iubit în același sens; să nu uiți de tine sau de partenerul tău; să muncești pentru tine, pentru el și pentru copil; să fii un exemplu pentru copilul tău, nu doar adultul care dă ordine, etc.

Dacă aș înșira tot ceea ce m-a învățat și mă învață zilnic copilul meu și toți cei 138 de colegi ai lui, aș scrie un roman de peste 500 de pagini. Familii lor au nevoie de ajutor. De 9 ani, sub atenta supraveghere a Ancăi Dumitrescu, care este primul specialist roman acreditat internațional in terapia ABA, fiecare copil care ajunge să facă terapie la ATCA este integrat în programe de recuperare și pentru peste 80% dintre aceștia, anual, se deschid noi orizonturi la grădiniță sau școală.

Nu este ușor, dar nu este nici imposibil. Dacă fiecare companie, din București măcar, aptă de a redirecționa 20% din impozitul lor pe profit, ar sponsoriza copiii din centrele ATCA, am putea să mai deschidem un centru. Să recuperăm și mai mulți copii. Să fie cât mai multe povești cu happy-end. Trebuie doar insistat, militat, perseverat. Zi de zi de zi.

Nu toți copiii cu autism sunt ca Remus. Dar fiecare este special în felul lui și are nevoie de ajutor, sub o formă sau alta. Autismul nu este o tragedie, ignoranța este. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să fie mai tolerant cu cel de lângă el, lumea ar fi cu adevărat frumoasă pentru toată lumea.

Despre alte ONG-uri și cum poți să le sprijini citește aici. Să facem bine!

Articolul Copilul meu cu autism – Terapia il ajuta sa imi spuna povesti cu happy-end   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Zi cu fapte bune” înseamnă în termeni practici:

– un program de nutriție care conține: broșuri pe fiecare patologie în parte cu informații despre ce alimente sunt permise și nepermise copilului bolnav de cancer, cum se combină alimentele corect și reguli de igiena;

–  ateliere de nutriție lunare la fiecare spital. Îi învăță cum să prepare un mic dejun sănătos, gustări sănătoase și sucuri din fructe și legume;

– o carte de bucate special creată pentru copii, cu rețete sănătoase astfel încât să existe mai multe alternative;

– timp de 2 luni au oferit și o masă sănătoasă pe zi celor 35 de copii bolnavi de cancer de la Institutul Oncologic București. Dar din lipsă de fonduri au fost nevoiți să se oprească .

– sărbătoresc zile de naștere în spital;

– organizează petreceri tematice pe 14 februarie, 1 martie, 1 iunie, 31 octombrie. Și încearcă să le ofere copiilor de fiecare dată costume de supereroi și de prințese.

– uneori îi ajută cu produse de igienă, pijamale, geluri de duș, săpun, periuțe de dinți, pasta de dinți etc. … și în principiu ce e nevoie.

În termeni reali, ”Zi cu fapte bune” este ceea ce spune Alexandra Răureanu, Președintele Asociației Spitale Curate, atât de cald și plin de bine, ” Pe cât posibil încercăm să îi bucurăm pe copii cu tot ce putem. Până la urmă ”Zi cu fapte bune” este o poveste despre dragoste . Totul se face din dragoste si cu dragoste.”.

Acum își doresc foarte tare să facă o ședință foto cu costumele de prințese și de supereroi, cu decoruri specifice. Sunt în căutare de voluntari care să se costumeze în prințese și supereroi. Să viziteze împreună cu ei, secțiile de oncologie din spitale. Și strâng fonduri pentru a asigura costum fiecărui copil, sunt în jur de 150. Iar un costum calitativ și nou, pentru a fi sigur pentru copiii care au probleme cu imunitatea, costă între 150 lei și 250 lei.

Dacă vă doriți să îi sprijiniți îi puteți scrie Alexandrei pe pagina de Facebook „Zi cu fapte bune” sau puteți să achiziționați un tricou din colecția de tricouri „Zi cu fapte bune”. De altfel vă las și contul lor în cazul în care doriți să faceți o donație în bani, RO46RZBR000060016949927, deschis la Raiffeisen Bank, beneficiar fiind Asociația Spitale Curate

Despre alte ONG-uri și cum poți să le sprijini citește aici. Să facem bine!

Articolul Zi cu fapte bune – Asociatia Spitale Curate apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sursă poză: arhivă Asociația Indiana

După experiența asta aș fi vrut să fac și altceva, poate înot, sau patinaj, sau teatru, sau volei. Am făcut volei la ora de sport de la școală și atletism la un club din Brăila care te primea gratuit. Pentru altceva, la noi acasă, nu aveam buget. Adult fiind am rămas cu of-ul ăsta. Se pare că în mine a existat mereu o atragere către orice fel de artă. De fapt cred că așa sunt copiii.

Sigur, pe vremea mea erau puține opțiuni, acum sunt mai multe, dar cer bani. Tot contexul de mai sus a făcut click în mintea mea când Diana Lolescu, președintele Asociației Indiana mi-a cerut suportul pentru o vreme. Ea este cea care a înființat asociația. Și cea care crede cu fiecare părticică din ființa ei în nevoia copiilor de a avea o copilărie activă.

Și nu le cere performanță, ci iubire pentru activitățile pe care le aleg.

Asociația Indiana si-a început activitatea in septembrie 2014 cu 7 copii din București și imprejurimi, pe care câteva firme din România s-au decis să-i sponsorizeze pe perioade de minim un an, să practice o activitate extracurriculară în mod constant, fie ea sportivă sau artistică. După aproape 3 ani de activitate în program au fost peste 40 de copii care au făcut activități precum tenis, dans sportiv, fotbal, canto, vioară, scrimă și altele, cu rezultate foarte bune.

Locul 1 în clasamentul FRT, campioni naționali și internaționali la dans sportiv, podium de cele mai mult ori la scrimă si multe trofee câștigate la festivaluri de muzică, dar și cupe câștigate la fotbal. Da, copiii au rezultate foarte bune, dar așa cum vă spuneam echipa Indiana nu impune performanță.

Obiectivul este de a asigura copiilor sănătatea emoțională și fizică, câștigarea încrederii în propriile puteri, disciplină și creșterea randamentului școlar.

 Sursă poză: arhivă Asociația Indiana

Diana și echipa ei lucrează acum să ducă proiectul în spațiul online, vor să facă o platformă de crowdfunding transparentă și ușor accesibilă pe care poate sponsoriza oricine cu orice sumă pentru a sprijini cât mai mulți copii să-și descopere pasiunile, copii nu doar din București, ci din toată țara. ”Ne referim la copii cu vârsta cuprinsă între 7 și 12 ani care nu au un talent deosebit, care nu învață extraordinar la școală și nu excelează în nimic, care nu au cel mai prietenos mediu acasă și nici la școală. Lor, și tuturor copiilor care au nevoie ne dorim să îi sprijinim să aibă o copilărie cât mai sănătoasă și echilibrată”, Diana Lolescu.

 Sursă poză: arhivă Asociația Indiana

Dacă vrei să te implici poți să te alături echipei Indiana ca voluntar. Aceștia se ocupă de monitorizarea copiilor, redactara raportului lunar al activității fiecărui copil cu date și poze de la antrenori, părinți și copii, dar și vizite regulate la antrenamentele sau cursurile copiilor.

Persoanele fizice și juridice pot sponsoriza un copil sau mai mulți luând legătura cu echipa Asociației Indiana. Sponsorizarea acordată se deduce, conform noii reglementări a legii nr. 32/1994, 19% din impozitul pe profit, iar persoanele fizice pot redirecționa 2% din impozitul pe venit pe care îi platește fiecare angajat statului.

Contact:

office@asociatiaindiana.org
+40799 597 105
http://www.asociatiaindiana.org/

Despre alte ONG-uri și cum poți să le sprijini citește aici. Să facem bine!

Articolul O copilarie activa incepe cu tine! – Asociatia Indiana apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Peste 10% din bebelușii veniți pe lume in România au fost născuți prematuri.

Pentru anul 2016 natalitatea în România a înregistrat 190.238 de bebeluși născuți vii. Din care 14.989 de bebeluși s-au născut prematur, adica nașteri survenite sub 28 de săptămâni până în săptămâna 35. Mulți dintre ei au nevoie de spitalizare îndelungată, iar părinții au nevoie de suport.

Asociația Unu și Unu  este prima și singura asociație de părinți care apăra drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora, oferind suport pe perioada spitalizării și după externare.

Misiunea Asociației Unu și Unu este de a îmbunătăți sănătatea bebelușilor prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind bebelușii abandonați, nașterea înainte de termen, oferirea de suport prematurilor și bebelușilor spitalizați, precum și derularea de proiecte privind urmărirea, monitorizarea copiilor după externare până la vârsta de 7 ani. Viziunea Asociației Unu și Unu este să devină vocea prematurilor și a bebelușilor spitalizați din România.

Asociația Unu și Unu, sprijinită de Nutricia Early Life Nutrition România, a demarat proiectul Alo, Prematuritate – 0800 390 678, singura linie telefonică gratuită care poate fi apelată din toate rețelele de pe teritoriul României. Proiectul vine în sprijinul familiilor cu bebeluși îndelung spitalizați, oferind suport și informații telefonic, direct de la specialiști (în fiecare luni între 13.00-17.00 – psiholog, în fiecare joi între 15.00-19.00 – neonatolog).

Alo, Prematuritate a împlinit 1 an de funcționare și însumează peste 900 de apeluri înregistrate la nivel național, cu o medie de 16 apeluri în fiecare săptămână. În cele 54 de săptămâni de funcționare, beneficiarii au solicitat transferul cel mai frecvent către neonatolog, psiholog, iar acestea au fost majoritatea din mediu urban.
*Sursa datelor INS – iunie 2017

Un lucru cu adevarat mare este sa lupti pentru cei mici !

Contact Asociatia Unu si Un:

Diana Gamulescu
Vicepresedinte Asociatia Unu si Unu
Tel: 0737.933.511
Web: www.unusiunu.com
Facebook:  https://www.facebook.com/DGamulescu/
Blog: http://dianagamulescu.unusiunu.com/

Despre alte ONG-uri și cum poți să le sprijini citește aici. Să facem bine!

Sursă poza: Luma Pimentel @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Alo, Prematuritate – Asociatia Unu si Unu   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.