Așa că, hai să vedem “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească„. Cartea scrisă de Adele Faber și Elaine Mazlish este structurată în șapte capitole, fiecare tratând câte un aspect important al unei relații reușite părinte-copil:

1. Cum să-i ajutăm pe copii să se descurce cu propriile sentimente;
2. Atragerea cooperării;
3. Alternative la pedeapsă;
4. Încurajarea autonomiei;
5. Lauda;
6. Eliberarea copiilor de „rolurile” ce le-au fost atribuite;
7. O vedere de ansamblu.

Este o carte care îți oferă alternative la moduri mai puțin pozitive de a interacționa cu copilul tău. Îți spune și ce să faci, nu doar ce să nu faci.

În fiecare capitol, sunt oferite exemple concrete, sunt explicate consecințele modurilor noastre de a reacționa, sunt oferite idei despre cum să procedezi mai bine. Fiecare capitol cuprinde o parte teoretică și explicativă, dar și o parte practică cu exerciții de reflecție pentru părinți. Acestea ne ajută să înțelegem care sunt aspectele pe care le putem îmbunătăți la noi.

Este o carte care pune mult accent pe partea emoțională. Vă ofer un exemplu (pagina 9) care surprinde bine esența modului în care cartea este scrisă.

Cum să-i ajutăm pe cei mici să-și înțeleagă emoțiile:

1. Ascultați cu maximă atenție.
2. Aprobați-le sentimentele cu un singur cuvânt – ”Înțeleg”, ”Oh”, ”Mmmm”
3. Numiți-le sentimentele.
4. Ajutați-i să își imagineze că dorințele li se împlinesc.

În următoarele pagini sunt explicate diferența dintre aceste metode și modurile în care oamenii răspund de obicei unui copil aflat în suferință. Treptat sunt abordate mai multe teme, în funcție de etapele de vârstă ale copiilor. Nu este o carte doar pentru părinții de copii mici.

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă și de copiii voștri.

Articolul “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească” – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Peseapsa presupune să faci în mod deliberat copilul nefericit (nu mă credeți, citiți în dex) pentru a determina un comportament nedorit să dispară. Și dacă pedeapsa este eficientă, de ce tot trebuie să o repetăm la nesfârșit fix pe același copil? Cum putem să ne așteptăm să devină copilul nostru un adult fericit empatic, echilibrat dacă folosim pedeapsa pentru a-l educa și astfel îi provocăm nefericire? Și ce îl învățăm prin faptul că îi facem rău intenționat și repetat pentru că nu se supune dorințelor noastre?

Toate pedepsele corporale transmit mesajul că asta este o modalitate de a obține ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine.

Iar cei care au fost loviți fie îi cresc așa pe proprii copii, fie se luptă toată viața să nu reproducă aceeași istorie. Obositor mod de a trăi nu credeți? Nu doar pedeapsa fizică creează puternice efecte dăunătoare. De fiecare dată când folosim șantajul emoțional (dacă nu faci ce îți spun eu nu primești ce vrei tu) și time out-ul atât de popular, tot rău intenționat producem și nefericire prin impunerea puterii.

Time out-ul, adică izolarea copilului, transmite mesajul ”trebuie să fii izolat de mine, până te comporți exact cum spun eu și atunci vei fi demn de iubirea mea”. Oare time-out-ul este mai bun decât sa îl bați? La fel e mai bine să îl bați în loc să îl impuști nu ? Ăsta nu e un argument pro pedepse. Copilul în time-out se simte singur, neînțeles, insuficient de bun. La ce credeți că se gândește un copil izolat? La cât de greșit a fost ceea ce a făcut și cum nu va mai repeta în veci situația? Not realy! Mai degrabă la cum să nu fie prins data viitoare. Prin urmare învață cum să mintă. Copiii mint când nu se simt în siguranță să spună adevărul. Pedepsele îi încurajează să minte apoi sunt pedepsiți fiindcă au mințit.

Părinții care folosesc metoda time out și poate chiar și o palmă la fund prea rar sunt conștienți de consecințele pe termen lung.

Există foarte multe studii, prezentate și în cartea lui Alfie Kohn, care demonstrează efectul nociv, din punct de vedere psiho-emoțional, al folosirii pedepselor. Clar, pedeapsa obține schimbarea temporară a comportamentului, dar la un cost extrem de ridicat pe termen lung din punct de vedere emoțional. Care este soluția? Să trecem de la abordarea „doing to” la „working with”, prin urmare, de la impunerea regulilor noastre în fața copilului la colaborarea cu acesta pentru îndeplinirea unor scopuri comune.

Concluzie: De ce nu funcționează pedepsele?

1. Copilul se simte umilit, lipsit de putere, frustrat;
2. Copilul învață lecția puterii. Puterea este o modalitate de a obține ceea ce îți dorești de la cei mai slabi ca tine;
3. În timp își pierd eficiența așa că trebuie să vii cu alte pedepse și mai dure. Până unde vei merge oare?
4. Erodează relaţia părinte-copil. „Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!”

Și totuși de ce sunt a atât de populate pedepsele?

Pentru că este mai simplu așa. Să oprești cât mai repede comportamentul care nu îți place în loc să cauți alte metode. Pentru asta îți trebuie răbdare, gândire, efort, curajul de a fi altfel. De multe ori părinții se simt în pericol de a nu pierde copilul din mână. Așa că nu vor să îl lase să scape cu ceva.  Sau simte că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant și apoi ce va zice lumea? Pe de altă parte e în tradiția noastră să acționăm așa cum probabil am fost și noi crescuți. Mai sunt și părinți care susțin că fac asta ”din dragoste”. Copilul va primi mesajul că iubirea înseamnă durere. Sau că dragostea durează atât cât faci ce vrea părintele și te supui regulilor. Și apoi durerea nu îi face pe copii să își iubească mai mult părinții.

Pedepsele și recompensele sunt fețele aceleeși monede. Tot principiul cerere-supunere guvernează.

Alfie Kohn a vorbit despre un studiu care a demonstrat că acei copii recompensaţi pentru a fi generoşi s-au dovedit a fi mai puţin generoşi decât ceilalţi, mai ales atunci când recompensa nu a mai existat. Tot studiile arată că recompensele se dovedesc a fi contraproductive. De exemplu în cazul notelor, care sunt tot o formă de recompensă, copiii devin mai puțin implicați în procesul de învățare. Vor căuta în permanență calea cea mai ușoară (tema mai simplă, proiectul mai puțin solicitant etc), nu pentru că sunt leneși, doar fiindcă sunt raționali și îi determină să gândească mult mai superficial (ne dă lucrare din asta ca să învăț?). Notele devin o plată pentru rezultatul obținut, nu pentru procesul în sine. Notele ar trebui înlocuite cu un feedback legat de activitățile în sine, propune Alfie Kohn.

Când îi răsplătim pe copii pentru că au făcut ce le-am propus noi, le dăm o motivație extrinsecă și mesajul că sunt buni în ochii noștri doar când fac ce ne dorim, prin urmare iar condiționăm iubirea. Recompensele sunt manipulatoare prin definiție și nimănui nu îi place să fie manipulat. Dacă îți îmbrățișezi copilul fiindcă îl iubești este minunat, dacă îl iei în brațe fiindcă are performanțe la școală și a luat note bune transformi iubirea în metodă de control și manipulare.

Lauda, acel ”Bravo!” pentru orice, este tot o formă de recompensă care va duce treptat la o stimă de sine scăzută.

Asta se întâmplă atunci când copilul va realiza că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă ia note bune, premii la concursul, mănâncă tot etc. Și va căuta acel ”Bravo!” tot timpul chiar și adult fiind. Cum să procedăm în schimb? Să vorbim despre ce anume face copilul, nu despre efectele acelei activități. Să oferim feedback și ghidare, în loc de laude, în principiu să descriem nu să judecăm. Exemplu: când copilul desenează, să zicem o văcuță mov, putem să înlocuim lauda cu întrebări autentice, care să poată duce la o conversație (”Am observat că vaca pe care ai desenat-o este mov. De ce ai ales culoare asta ?”).

Aceeși soluție o oferă și în cazul notelor. Să discuți despre ce a făcut la școală, de ce i-a plăcut un autor anume, de ce nu i-a plăcut altă materie, dar nu despre note și ce crede profesorul. Alfie Kohn spune și parafrazez acum, ”Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia notă bună etc.”

Nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta.

Vorbește iar despre un studiu făcut cu un grup de tineri pe tema ”cum au perceput ei iubirea necondiţionată a părinţilor”. Unii au fost de parere că părinţii i-au iubit necondiţionat. Alţii nu: cei care s-au simţit manipulaţi de părinţii lor, motivaţi prin recompense, pedepsiți (totuși părinții acestora au afirmat că i-au iubit necondiţionat). Concluzia este că: nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el iubirea ta. Tu cum ai vrea să răspundă copilul tău la această întrebare peste câțiva ani?

La final Alfie Kohn oferă și un fel de ghid  care să ne ajute să ne tratăm copiii tot la fel de necondiționat pe cât îi iubim. Voi reveni și cu aceste ultime idei … știți voi, când îmi permite David, sper că foarte curând.

Articolul Pedepsiti prin recompense – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.