Pentru unii dintre ei poți fi o salvare. 

Nu că aș vrea prin asta să ridic în slăvi pe cineva. Aș vrea mai degrabă ca asistenții sociali, coordonatorii din ong-uri, pedagogii și voluntarii din centrele de zi sociale, să înțeleagă cu adevărat cât de mult bine pot aduce în sufletul unui copil care acasă nu are exemplul unei familii sănătoase. Să înțeleagă că ei au puterea să le schimbe cursul vieții. Să îi treacă de la posibilitatea destul de mare, de a rămâne și ca adult în același timp de mediu sărăc și abuziv, la a evolua și la a vrea mai mult și mai bun pentru ei.

Șase ani am lucrat la Centrul Comunitar Generații, un centru de tip after school social foarte, foarte fain. Am fost voluntar, asistent social, psiholog și la final coordonatorul centrului. Au crescut sub privirile mele peste o sută de copii și tineri. Unii sunt cu mult, mult mai bine decât erau în copilărie, acasă la ei. Casă de care de multe ori fugeau. Veneau în fiecare zi la centru și ne rugau de fiecare dată să nu îl închidem în vacanțele școlare. Nu o făceam. Pentru unii dintre ei era pur și simplu un refugiu. 

Pentru unii dintre ei poți face diferența. 

Sunt copii cu care am lucrat, acum tineri, studenți sau angajați, cu copii sau cu iubite și logodnici, cu care mă întâlnesc și îmi spun, mai direct, mai indirect, cum s-au uitat la noi, angajații de acolo, ca la niște părinți. Cum spun că noi eram familia în care au crescut. 

Sigur, nu toți vedeau centrul ca pe o casă. Cei care se luptau doar cu sărăcia, nu cu lipsa fizică sau emoțională a unui părinte, nu aveau nevoie ca noi să fim mai mult decât ”prietenii” lor care îi ajutau o vreme. Pentru cei care ”acasă” era o casă goală, cu părinți alcoolici, violenți, sau fugiți pur și simplu pe undeva, o casă unde trăiau cu frică sau ca și cum nici nu ar fi existat, pentru ei, noi făceam diferența. Și de cele mai multe ori, în centrele de zi sociale, vin tocmai acești copii. 

Așa că, te rog să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii defavorizate!

Pentru ei puteți să fiți fix gura aia de aer de care au nevoie când cred că se vor îneca în propriile lor vieți. Fiți voi blânzi, și calmi, și disponibili să îi ascultați. Luptați voi pentru ca ei să rămână în școli, să învețe carte, să rupă cercul ăsta dureros al sărăciei. Luați-i voi în brațe când vă intră pe ușă. Pupați-i voi pe frunte din când în când. Spuneți-le voi că sunt minuni exact așa cum sunt, că îi iubiți, că merită să fie iubiți. Vorbiți-le voi frumos. Fiți voi exemplele pe care nu le-au avut niciodată! 

Articolul De ce ar trebui să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii dezavantajate  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Agresivitatea face parte din emoțiile de bază pe care le simțim și se manifestă ca un mecanism de apărare. Și doar cu noi se simte în siguranță să o facă.

La vârstele mici, până în maxim 5 ani, în anumite limite și pornită din cauze bine determinate agresivitatea este un comportament normal. Nu sunt încă dezvoltate abilitățile de autocontrol și inhibiție, sistemul nervos fiind încă imatur. Maturizarea lobilor frontali se produce ultima și durează până în adolescența târzie. De asemenea agresivitatea este mai des întâlnită la băieți decât la fete din cauza modului de structurare și funcționare a creierului.

Agresivitatea devine o situație care ar trebui să ne preocupe în mod serios și să ne ridice semne de întrebare când copilul se manifestă astfel față de multe persoane (adulți și copii), în mod repetat. Trebuie observat și dacă agresivitatea apare ocazional sau devine o modalitate obișnuită de manifestare a frustrărilor chiar și atunci când există consecințe negative asupra lor. Și mă refer la situațiile în care utilizează agresivitatea asupra persoanele mai în putere decât ei, copii mai mari, fără a calcula faptul că vor ajunge învinși.

Pentru copiii mici, până în 5 ani, care încă utilizează agresivitatea ca un rezultat al faptului că nu știu cum să reacționeze la stimuli frustranți, ceea ce putem să facem este:

1. Să vorbim cu copilul și să îi explicăm consecințele acțiunilor lui. E bine să așteptăm ca momentul tensionat să treacă, va fi greu să audă cu adevărat ce spunem atunci când este foarte furios. Ajută să îi explicăm pe înțelesul lui care pot fi consecințele, de exemplu că acel coleg pe care l-a lovit este posibil să nu mai dorească să se joace cu el pentru că l-a durut și îi va fi teamă.

2. Să discutăm cu el despre emoțiile pe care le trăiește. Să îl învațăm cum să își exprime supărările și frustrările într-un mod cât mai sănătos.

3. Să fim un model pentru el. Va învăța de la părinți zi de zi cum se gestionează furia. Furia este o emoție normală pe care o trăiesc toți oamenii.

4. Să evităm pedeapsa fizică. Ea devine o modalitatea prin care copilul doar învață că la situațiile stresante poate răspunde cu agresivitate. Așa cum spuneam mai sus, suntem model pentru copiii noștri.

5. Să îl oprim blând când ne lovește. Coborâm la nivelul lui și îi explicăm că îl înțelegem că este furios (ajută foarte mult să numim emoția pe care el de multe ori nici nu o înțelege și care îl sperie) și îi spunem că nu îl putem lăsa să ne lovească pentru că ne doare.

6. Să observăm factorii care declanșează agresivitatea, să fim preventivi și pregătiți să îi oferim alte alternative de a-și descărca furia.

7. Să excludem programele tv sau filmulețele de pe tabletă care au mesaje violente. Copiii sunt influențați de ele și copiii mici nu fac o diferență foarte clară între realitate și ficțiune. Cu cât mai puțină expunere la TV si tabletă, cu atât mai bine. Creierul lor are nevoie de liniște, nu de suprasolicitare.

8. Să ne conectăm cu ei, să le oferim timpul nostru cu statut de exclusivitate. Atât cât ne permitem, dar cu adevărat atenți la ei. Pentru copiii energici recomand 5 jocuri de conectare.

9. Să fim atenți și afectuoși cu el. Știți acea vorbă? Cu cât copilul pare că merită mai puțin, cu atât are mai mult nevoie de iubire .

Sursă poza: Stillness InMotion @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul La copiii mici agresivitatea este instictuala si se manifesta ca un mecanism de aparare   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-au îngrozit și comentariile unora care aprobă abuzul asupra copiilor ca metodă de a aduce performanță.

Da, cred că este nevoie de rigozitate, program, reguli, muncă, seriozitate, dedicație, sacrificiu. Dar bătaie, umilință, să calci în picioare bucata aia de om ? Cum să poți? Cu ce drept? Cum te mai numești tu ”om” și cum mai privești victorios la medaliile alea? M-am scuturat iar de câteva ori gândind că citesc despre alte vremuri. Că în lumea asta a mea nu este posibil ca cineva să facă asta, să aprobe sau să scuze oamenii care fac asta. Dar nu, din pacate, încă asta este societatea în care trăim. Încă există oameni încrâncenați după succes, medalii, diplome, renume. Adulți care se comportă ca și cum copiii din mâna lor nu valorează nimic fără titluri și premii. Și îi presează să sacrifice orice pentru asta, la o vârstă la care ei nici nu înțeleg prea bine ce sacrifică.

Am stat zilele trecute față în față cu astfel de oameni, mă rog, un fel de a spune ”oameni”. I-am ascultat cum se defineau prin diplome și premii și susțineau fără pic de reținere că succesul cere palme, multe, grele, consecvente. Am înlemnit. ”Oamenii” ăștia acum, în lumea asta, asta în care trăim și noi, învață alți copii un astfel de drum spre succes.

Priveam ”oamenii” ăia și dincolo de ei vedeam copiii pe care îi instruiesc, înghesuiți în suferința lor.

Copii care îi văd ca pe niște părinți, cu atât mai mult cu cât poate chiar nu mai au părinți. Îi idolatrizează până în punctul în care le găsesc scuze pentru comportamentul lor lipsit de orice picătură de umanitate și iubire. Vedeți, asta e marea problemă a performanței prin abuz. Ajungi să crezi cu adevărat că violența ți-a adus succes și mai mult, să o aplici fără regret, pe alți copii dornici de succes. De fapt același lucru se întâmplă și cu educația parentală abuzivă.

Da, sunt convinsă că Maria Olaru a scris o carte incomodă. Nu doar pentru antrenorii din ea, ci și pentru părinții care implementează violența ca metodă de educație. Și pentru profesorii care fără țipăt, frică, șantaj nu pot face copiii să asculte, riscând de fapt să nu audă. Și pentru atrenorii care nu sunt capabili să aducă performanță fără teroare.

Da, nu știu eu cât adevăr există în acea carte, dar din păcate știu sigur că încă sunt ”oameni” care caută succesul cu palmele lipite pe existența fragilă a copiilor și momentan mă rog ca băiatul meu să nu își dorească performanță în vreun sport sau dans sau cine știe ce altă formă de artă a durerii.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Performanta cere abuz ? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și din generația asta lovită, statistic vorbind, 37% se chinuie să schimbe ceea ce au trăit, să se vindece. Să rupă cercul, să facă mai mult și mai bine. Să crească oameni care nu au nevoie să își revină din propria copilărie, precum ei.

Ceilalți 67% rămân blocați, cu valul pe ochi, în teamă, negare și minciuni că sunt bine. Că n-au pățit nimic de la o palmă la fund. Că e corect să fii brutal cu propriul copil. Cel de o șchioapă, sau nu chiar, care te privește ca pe un zeu cu parul în mână

De ce mai cred oamenii din ziua de azi, chiar și cei cu educație și acces permanent la informație, că doar cu bătaie, frică și supunere poți crește un copil?

– Pentru că altfel e mai greu. Pentru că altfel înseamnă să ai răbdare, să explici, să asculți. Să te controlezi când îți vine să te urci pe tavan de nervi. Să cauți alte soluții pentru a calma conflicte. Să iubești și când ți se pare că numai de iubire nu e loc.

– Pentru că nimeni nu vrea să gândească rău despre proprii părinți. Pentru că oricât de mult ne-ar fi greșit cu abuzuri fizice sau psihice, tot vrem să nu îi judecăm și să le căutăm scuze. Pentru că îi iubim oricum și știm că într-o zi nu vor mai fi. Pentru că unii au crescut o viață întreagă simțind și auzind că au meritat fiecare palmă așa că le e greu să credea că vina nu e de fapt la ei.

– Pentru că ”am ajuns bine chiar și cu palme la fund”. Bine în comparație cu cine și cu ce? Uite că dacă te alături celor 67% care cred că e în regulă să lovești un copil, îți spun eu sigur, că nu ești bine deloc. Și nu vrei să te compari un pic cu cei care au crescut cu iubire și înțelegere și fără palme la fund?

– Pentru că ne este frică să nu avem copii ”alintați, râzgâiați, care ni se urcă în cap”. Pentru că nu ne-a învățat nimeni că se poate să educăm și altfel, că acești copii de care se tot teme lumea nu devin așa fiindcă habar nu au ce înseamnă urma unei palme.

– Pentru că e puterea la noi și unii au impresia că dacă ai făcut un copil îl deții, el trebuie să facă tot ce îi ceri, să fie marionetă, că doar părinții de-aia se sacrifică. Măi oameni buni, voi cunoașteți un copil care a cerut singur să vină pe lume? Dar unul care să vrea ca un părinte să se sacrifice? Eu, nu!

– Pentru că au impresia că o palmă la fund nu e același lucru cu bătaia.

Dar ce este? Când e tare și nu e tare? Cine decide asta? Tu sau copilul care o simte și care adună odată cu ea și neputință, frică, frustrare. Știți sechelele astea nu se văd cu ochiul liber, dar stau acolo ascunse în sufletul fiecărui om care a cunoscut ce este violența.

– Pentru că părinții nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că violența oferă o singură lecție: nu mai fac X lucru pentru că mă bate mama/tata. Și cum vrei să învețe el despre de ce e bine sau nu? Sau e în regulă dacă, de exemplu, umblă la aragaz când tu nu ești acasă, deci nu îl vezi, deci nu mănâncă bătaie?

– Pentru că un copil nu îți va da o palmă înapoi cum ar face un adult dacă l-ai lovi. Nu te poate concedia sau reclama la poliție. Când aud că nu poți compara bătaia dată copilului cu cea a unui adult mi se încâlcesc neuronii în minte. Când văd bărbați care susțin că nu este deloc în regulă să îți bați soția, dar poți face asta cu un copil, îmi vine să îi apuc bine de gulerul apretat de la cămașă și să îi pun să mai repete până vor înțelege exact ce aberații vorbesc.

– Pentru că un părinte care își lovește din când în când copilul ar trebui să aibă o uluitoare forță interioară să recunoască, în primul rând în fața lui, că a greșit. Și încă vreau să cred că mai există astfel de oameni puternici. Mi se pare o diferență incredibilă între un părinte care își pune valul pe ochi și continuă să creadă că în tot răul lui, face un bine, și un părinte care a făcut un rău și apoi il îndreaptă cu foarte mult bine.

Un părinte care crede că ”o palmă la fund” este metodă de educație, nu va da doar o palmă.

Nu zic că un copil care a primit o palmă la fund într-o viață de om, de la un părinte care a regretat-o suficient încât să nu o mai repete, va rămâne traumatizat pe viața. Dar un părinte care crede că ”o palmă la fund” este metodă de educație, nu va da doar o palmă. La fel cum nu doar palmele sunt abuzuri, dar despre asta altă dată.

Nu cred că, dacă am scris eu despre ”de ce nu e bine să îți bați copilul”, lucrurile se vor schimba simțitor dar îmi doresc să cred că, pe măsură ce noi, cei 37% ne străduim să arătăm că se poate și altfel, procentele acestea se vor inversa. Visez des la o lume în care oamenii să crească oameni fericiți. La o lume în care nu este nevoie să convingi că nu este în regulă să bați și să umilești copilul crescut din tine. Sper că nu visez la prea mult!

‪#‎37lasuta

(Este un hashtag pentru parintii si non-parintii care vor sa lupte impotriva bataii ca metodă de disciplina. Daca vreti sa participati, puneti pe wall-ul vostru o fotografie insotita de hashtagul ‪#‎37lasută . Pentru ca, in Romania, 63% dintre parinti îsi bat copiii. Noi suntem ceilalti).

Sursă poza: Trym Nilsen @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Bataia nu educa! 63%  sau 37% ? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Stiu, părinților le este teamă să își piardă din mână frâiele. Dar nu există frâie atât timp când nu încercăm să ne controlăm copilul ci să îl îndrumăm cu atenție și respect. Când ne bazăm pe relația pe care o creăm cu el și nu pe frica pe care i-o inducem.

Diferența o face stilul parental pe care alegi să îl adopți. Să recunoaștem, toți vrem un copil care să ne asculte de fiecare dată când îi interzicem un lucru, numai că un părinte sever va deveni agresiv pentru a obține ce își dorește, unul prea permisiv va renunța el și unul mai de mijloc (nu că ar exista fix un mijloc) va căuta să pună o limită cu empatie. Știți, de fapt, nu putem obliga pe nimeni, inclusiv un copil, să facă ce vrem noi. Și totuși de ce ne ascultă? Din frică, situație care da, funcționează pe moment până nu mai funcționează și ești nevoit să crești intensitatea ei, sau din dragoste, copilul având încredere în părinte și relația dintre ei. Fiecare alege.

Cum să pui limite care să funcționeze, dar să nu apelezi la frică, pedeapsă, forță și constrângere? 

1. Conectează-te cu copilul tău. El are nevoie să știe că îl înțelegi și ești mereu de partea lui. Tipul interacțiunii dintre voi doi depinde de cât de puternică este relația pe care o creezi în timp.

2. Înainte de a pune limita, asigură-te că te ascultă. Ajută să îl privești în ochi, să vorbești de la nivelul lui și chiar să îl atingi pentru a-i capta atenția, de exemplu să îl mângâi pe umăr.

3. Când impui limita fă-o cu calm, blândețe și empatie. „Pare foarte distractiv ceea ce faci, dar mă tem că te vei răni„. „Eu nu țip la tine, te rog să nu țipi nici tu la mine. Cred că ești foarte supărat dacă folosești acest ton. Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat? „.  „Știu că nu este ușor să te oprești din joacă și să intri în casă, dar acum este momentul să facem baie„.

4. Oferă-i opțiuni pentru a se simți mai puțin controlat. „Foarfeca este periculoasă pentru copii. Vrei să tai legume cu cuțitul tău sau să te joci cu mașinile?„.

5. Dă-i timp înainte de a-l lua de la ceea ce face. „Mai stăm 10 minute și apoi plecăm acasă și ne luăm la revedere de la parc„. Ajută și să obții acordul asupra limitei printr-un simplu „Hai să batem palma„. Limitează negocierele, încercând să rămâi calm chiar dacă el nu respectă înțelegerea. Dacă cedezi frecvent va ști că nu e musai să respecți ce ai spus.

6. Nu înseamnă că va reacționa cu bucurie oricât de calm și blând vei fi tu.

Continuă să îi arăți empatie fără a schimba limita pusă: „Știu că nu îți place să plecăm din parc când alți copii mai rămân. Acum trebuie să ajungem acasă, să mâncăm și să dormi pentru că ești obosit, te-ai trezit foarte devreme azi„.

 „Părintele are întotdeauna puterea să oprească furtuna sau să creeze o tornadă”

Laura Markham

7. Când nu îi poți îndeplini o dorință în realitate, îndeplinește-o în imaginație. „Cred că atunci când vei fi mare vei sta toată ziua în parc„.

8. Formulează nevoia sau sentimentul care determină comportamentul și „ascultă-i” supărarea. „Știu, plângi fiindcă ți-ar plăcea să mai stăm în parc. Sunt aici iubirea mea, să te îmbrățișez oricât vrei tu„.

9. Evită să ai o atitudine punitivă. Impunerea limitelor este suficientă pentra a-i învăța pe copii despre societate și regulile lor. Țipătul, lovirea și amenințările provoacă rezistență și îi învață cum să devină buni mincinoși  pentru a evita pedepsele.

10. Când copilul te sfidează acordă o mai mare atenție relației mai degrabă decât disciplinei. Nu zic să accepți atitudinile nepoliticoase din partea lui, dar nu uita că orice comportament neadecvat are la bază o nevoie esențială care nu este împlinită. Uneori nevoia este doar de a avea o relație mai bună cu tine, de a se conecta.

11. Și partea mea preferată: când nimic nu funcționează, încearcă să îl imbrățisezi. Asta nu înseamnă că îi susții comportamentul ci că încerci să te reconectezi pentru a-i da un motiv să își schimbe comportamentul nedorit și că îi oferi siguranță să își consume supărarea.

Sursă poza: Mali Desha @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sa punem limite cu blandete  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.