Un prim pas important este să cunoaștem adevărul despre ceea ce am trăit.

Printre mecanismele cele mai des întâlnite în lucrul cu abuzul sexual sunt minimalizarea și negarea. Și pentru a putea să pansăm durerile și să reglăm suferințele avem în primul rând nevoie să le vedem. Atât timp cât vom nega ce am trăit (”Nu mi s-a întâmplat mie”, ”Poate am visat”, ”Îmi amintesc câte ceva, dar nu cred că e adevărat”) sau vom minimaliza ce am trăit (”Nu a fost atât de grav”, ”Am trecut peste”, ”Doar m-a pus sa fac X lucru”, ”Dar nu m-a violat” etc) va fi greu să vindecăm ce doare atât de mult și nu reușim să punem în cuvinte.

Rușinea, auto-blamarea și evitarea sunt și ele mecanisme prezente în interiorul victimelor.

Un studiu realizat pe 100 de adolescente (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study) sugerează că intervențiile psihoterapeutice ar trebui să includă abordarea sentimentului de rușine, auto-blamare și evitarea pentru a favoriza recuperarea victimelor abuzului sexual.

În cazul clienților care au suferit un abuz sexual în copilărie, alianța terapeutică joacă un rol extrem de important. Ea ajută atât la recrearea sentimentului de siguranță cât și la autoreglare. Un factor important în lucrul terapeutic este și împuternicirea clientului și permiterea de a avea control atât în ritm cât și în direcția procesului terapeutic.

Psihoterapia va conduce la ameliorarea dinamicii interne victimă-agresor și la stimularea procesului natural de reglare internă.

Franz Ruppert abordează subiectul abuzului sexual și al recuperării în cartea sa „Traumă, anxietate și iubire”. El spune că, pentru a susține procesul vindecării avem nevoie să parcurgem următorii pași:

• creșterea structurilor sănătoase (ele există în orice psihic uman, oricât de traumatizat ar fi el)
• renunțarea la strategiile de supraviețuire și recunoașterea iluziilor
• procesarea amintirilor traumatice la nivel emoțional, cognitiv și somatic
• completarea autonomiei câștigate, cu țeluri de viață alese în mod independent

Sursă poza: Aleksandr Ledogorov @ Unsplash

Articolul Cum poate ajuta psihoterapia victimele abuzului sexual apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Franz Ruppert prezintă în ultima lui carte (2020) cum un tip de traumă duce la un alt tip de traumă. Strategiile de supraviețuire dezvoltate în trauma inițială, deși salvează viața, duc ulterior la riscul unei noi traumatizări pentru că ele presupun reprimarea sentimentelor și perceperea propriilor impulsuri sănătoase ca fiind amenințățoare. Cu cât trauma apare mai devreme în viață cu atât consecințele devin mai persistente pe toată durata vieții. Mai mult de atât, un psihic traumatizat nu mai are capacitatea de a face o diferență între interior și exterior. Între realitate și ficțiune. De exemplu, cel mai mic detaliu le poate provoca un stres. Sau un posibil pericol nu mai este perceput ca fiind pericol. Astfel trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși. Cu acel gol intern pe care nu îl înțelege și pe care simte că nu reușește să îl umple.

Trauma identității duce la Trauma iubirii. Ea duce la Trauma sexualității. Apoi la Trauma provocată de propria agresivitate (Franz Ruppert, 2020). Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”. (Franz Ruppert, 2020).

Printre situațiile clar traumatizante sunt incluse și experiențele directe de ameninţare sau abuz sexual.

De asemenea, violul și bătaia severă sunt considerate ca având riscul cel mai mare de dezvoltare a sindromului de stres posttraumatic 49%, respectiv 31,9% (Brelsau, 1998). O situația traumatică este cu atât mai profundă și complexă dacă agresorul este o persoană în care victima are încredere (așa cum se întâmplă în cazul copiilor agresați fizic de un părinte și/sau agresați sexual de o persoană cunoscută în grija căreia se află).

Traumele duc cu siguranță la negare, anestezie emoțională și disociere. Și ele sunt efecte care rămân ulterior în viața victimei.  Reacțiile simptomatice în cazul abuzului sexual sunt cu atât mai mari cu cât a apărut mai devreme în viața copilului, a fost mai sever (s-a folosit forța), agresor a fost cineva din cercul apropiat, frecvența a fost mai mare și au existat mai puțini factori protectivi și corectori.

Printre efectele pe termen lung au fost identificate niveluri mai ridicate de vinovăție, rușine, auto-culpabilitate, tulburări de alimentație, somatizări, anxietate, disociere, negare, probleme sexuale și probleme relaționale. Simptomele supraviețuitorilor abuzului sexual survenit în copilărie sunt observate în idei suicidare, tulburări de somn și tulburări alimentare. Supraviețuitorii pot avea dificultăți în a povesti abuzul, gândesc negativ despre ei înșiși și ajung după ani de zile funcționând în acest mod, să dezvolte sentimente de lipsă de valoare și astfel să îi evite pe ceilalți pentru că cred nu au nimic de oferit (Self-Blame, Shame, Avoidance, and Suicidal Ideation in Sexually Abused Adolescent Girls: A Longitudinal Study).

Disocierea este “esenţa traumatizării”. 

Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual? De mult ori victimele abuzului sexual se disociază pentru a se proteja de impactul psihologic. Disocierea este un mecanism inconștient care ajută victimele să gestioneze trauma. Ea este o deconectare mentală de corp și de emoţii. Ca adulți, victimele pot folosi în continuare acest mecanism de apărare atunci când se simt nesiguri sau amenințați. În cazul supraviețuitorilor abuzului sexual din copilărie, disocierea poate include sentimente de confuzie, sentimente de dezorientare, coșmaruri, flashback-uri, dificultăți în a ”simți”, negarea și reprimarea abuzurilor sexuale.

Adulții care au fost victime ale abuzului sexual în copilărie pot întâmpina dificultăți în stabilirea relațiilor interumane, dificultăți create de neîncredere, frica de intimitate, frica de a fi diferit sau ciudat, dificultatea de a stabili granițe interpersonale, comportamente pasive și implicarea în relații abuzive.

Feinauer, Callahan și Hilton (1996) au examinat relația dintre capacitatea unei persoane de a se adapta la o relație intimă, depresie și nivelul de severitate al abuzului din copilărie. Studiul efectuat pe un eșantion de 737 de femei adulte a arătat că, cu cât severitatea abuzului sexual a fost mai mare (contact sexual, forță, abuzator din mediu apropiat) cu atât capacitatea de a crea relații intime a scăzut. De asemenea studiul a arătat că, cu cât un supraviețuitor s-a putut adapta mai bine la relațiile intime, cu atât s-au inregistrat niveluri mai scăzute de depresie, indiferent de gravitatea abuzului.

Prin urmare, relațiile intime bune pot fi benefice pentru supraviețuitori, oferindu-le siguranță, experiențe interpersonale și reconectare.

Și psihoterapia poate ajuta o victimă a abuzului sexual (indiferent cât de recent sau foarte îndepărtat a fost) să își vindece această parte și să recapete contactul cu propriul corp și propriile emoții. Pentru că ambele sunt necesare pentru a ne simți bine cu noi, în interiorul nostru. Cum mai exact ajută terapia? Voi reveni în curând.

Sursă poza: Ian Keefe @ Unsplash

Articolul Cum supraviețuiesc victimele abuzului sexual și care sunt efectele cu care se luptă apoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Sunt rarisime cazurile în care violul se soldează cu graviditate. Vă rog să rețineți, sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul”. – declară domnul preot într-o emisiune la Radio Trinitas.

Nici nu pot să îmi imaginez ce ar putea fi în sufletul unei femei abuzate care aude astfel de declarații. Și știți ce îmi mai pare iar groaznic de grav? Că el predică asta către alți preoți, viitori preoți care vor gândi la fel. Biserica ar trebui să fie o protecție. Preotul un duhovnic cu sufletul, nu cu hârtia. Un om în care să te încrezi pentru a te ajuta să îți aduci pace în suflet. Și cu siguranță orice om abuzat are nevoie de sprijin, și cu atât mai mult o femeie care a fost violată.

Fiindcă nu e doar un trup violat, e un suflet ucis.

Care sunt o parte dintre efectele psihologice ale abuzului sexual? 

– traumatizare profundă cu efecte până în vârsta adultă (chiar dacă abuzul are loc la vârstă mică și ai crede că un copil nu conștientizează ce se întâmplă. Nu conștientizează, dar efectele se instalează).

– frică intensă.

– pierderea încrederii în oameni (cu atât mai mult cu cât abuzul sexual este înfăptuit de cele mai multe ori de către un apropiat). Incestul și molestarea intrafamilială sunt cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

– vinovăție (de multe ori victimele sunt stigmatizate sau acuzate din diverse motive, citiți ce zice și domnul preot, ba că nu s-au împotrivit suficient, ba că s-au îmbrăcat neadecvat, ba că au zis sau că nu au zis, ba că mint sau exagerează, ba că de fapt le-a plăcut și multe altele).

– sentiment profund de rușine și umilință. 

– sentiment de murdărie corporală … pentru că nimic nu spală un viol.

– furie (de multe ori ascunsă, care stă la dospit, mai ales dacă abuzul nu este demascat).

– somatizări (dureri de cap, de stomac, astm, dureri pelviene, infecții, boli cronice, infertilitate).

– predispunere la consum de droguri și alcool.

– posibilitatea de a dezvolta bulimie sau anorexie.

– probleme școlare (incapacitate de concentrare, scădere a performanțelor școlare, absenteism școlar, conflicte cu profesorii – procese care duc unele spre altele ca un domino dărâmat).

– dificultăți în a stabili sau menține relații interpersonale (inclusiv comportamente sexuale nesănătoase, masturbări compulsive, alegeri de parteneri care duc la revictimizare).

– comportamente autodistructive, disociere, sentimente de izolare și stigmatizare, stimă de sine scăzută, tendințe spre revictimizare (Sperry & Gilbert, 2004).

– tulburări psihologice severe (stres posttraumatic, anxietate crescută, depresie cu tendințe suicidale, tulburare de personalitate Borderline (Polusny & Follette, 1995)).

Sursă poza: Larm Rmah @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nu e doar un trup violat, e un suflet ucis apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.