Separarea este firește o situație de criză, dar ca orice situație de criză poate fi și o oportunitate de creștere … asta, după, și dacă, parcurgem acest proces de recuperare și procesare. Este în fapt un proces de doliu pentru încheierea unei relații semnificative. Pentru că doliu nu ducem doar pentru oamenii pe care îi pierdem. Doliu trăim și când pierdem relații semnificative nouă, indiferent dacă noi suntem cei care am decis mai mult … sau dacă, nu.

𝗘𝗽𝗶𝘀𝗼𝗱𝘂𝗹 îl găsiți pe 𝗬𝗼𝘂𝗧𝘂𝗯𝗲, canalul Dialoguri pe Canapea.

In interviu am discutat despre:
– Importanța căsătoriei în viața oamenilor
– Cauzele divorțului în România
– Consecințele psihologice ale experienței divorțului pe termen scurt și lung
– Recuperarea propriei persoane și reconstrucția vieții după divorț
– Bonus …  câte ceva despre mine, ritualuri și oameni care mă inspiră în viața de zi cu zi.

Veți descoperi în interviu o perspectivă ceva mai optimistă a ceea ce înseamnă separarea. Optimistă în sensul că există luminiță la capătul oricărui tunel. Atât timp cât avem viață în noi, nu se termină lumea, chiar dacă se termină o relație, chiar dacă descoperim că am trăit mai mult într-o iluzie decât într-o realitate. Important este să nu renunțăm la noi. 

În fiecare dintre noi, există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

Articolul Despre divorț: cauze, consecințe și perspective (Interviu) apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Ce-ai simți dacă ai ști că viața ta se va repeta la infinit, exact așa cum e acum. Dacă ai retrăi iar și iar fiecare durere, fiecare bucurie, fiecare gând și fiecare suspin?”

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăiești încă o data și de nenumărate ori. Și nu va fi nimic nou în ea. Ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou. Totul la fel, în aceeași succesiune. Chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci și chiar și acest moment și chiar și eu.

Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou și tu odată cu ea, grăunte de țărână. Nu v-ați arunca la pământ și l-ați blestema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa? Sau v-ați gândi măcar o clipă că i-ați putea răspunde: ”Ești un zeu și ceea ce ai spus este divin”.

Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră.

Deși pentru unii dintre noi acest adevăr, al propriei responsabilități nu este ușor de acceptat, el rămâne în continuare un adevăr. Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră. Vă îndemn să meditați la acest exercițiu. Dacă gândul de a trăi la nesfârșit aceeași viață pe care o ai acum, îți creează un gol în stomac și un sentiment de regret, poate e timpul să te uiți care este de fapt viața pe care ți-o dorești. Până la urmă ești singurul care poate cu adevărat să ți-o ofere!

Sau cum spune Yalom „Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atât timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți bine se află în afara voastră”. Tu trăiești viața pe care ți-o dorești?

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tu trăiești viața pe care ți-o dorești? Află cu acest test simplu! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Atunci când ne confruntăm cu ideea propriei morţi – ”Privind soarele în față” – ne reașezăm viețile. Ne regândim prioritățile, relațiile și ne bucurăm mai intens de frumusețea din noi și din jurul nostru.

Nu este o carte despre cum să ne înfrângem teama de moarte. Este o carte despre cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o integra. Într-un fel sau altul toți ne temem de moarte în felul nostru. Yalom îi întreabă adesea pe clienții lui ”Ce anume te sperie cel mai mult în legătură cu moartea?”.

”Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pifnița ta” – îl parafrazează Ilvin Yalom pe Nietzche.

Se pare că, cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Poate pentru că … se termină timpul de a trăi cu bine pentru tine. Yalom vorbește de două concepte foarte utile – experiența revelatoare și transmiterea prin reverberație:

• Experiența revelatoare este acel tip de experiență în care te confrunți cu ideea propriei morți și care ajunge să îți îmbogățească viața. Expune și câteva exemple des întâlnite cum ar fi reuniunile de la școală sau ruperea unei relații. Experiențe revelatoare sunt și aniversările, mai ales cele de schimbare de prefix. Sau plecarea copiilor de acasă, pensionarea, bolile, accidentele, chiar și anumite vise. Discută pe larg acest aspect al viselor.
• Transmiterea prin reverberație este cea mai bună metodă prin care poți să liniștești anxietatea în fața morții. Este vorba de efectul pe care noi îl avem asupra altora, de-a lungul vieții, uneori pe parcursul a mai multor generații. Nu este vorba doar de a-ți lăsa numele pe o plăcuță. Să fie ridicată o statuie în numele tău sau denumită o stradă ca tine. Transmiterea prin reverberație înseamnă să lași în urmă ceva din experiența ta de viață, fie că vorbim de copiii și nepoții pe care îi creștem, sau orice altă formă prin care experiența noastră a pătruns în sufletul cuiva și i-a făcut viața mai bună.

Ultimul capitol al cărții este adresat psihoterapeuților, dar eu îl găsesc ca fiind util pentru oricine.

Scrie despre subiecte precum ”Cum să abordăm anxietatea morții”, ”Puterea relaționării în depășirea anxietății morții”, ”Cum să lucrăm în contextul aici și acum” și ”Dezvăluirea de sine a psihoterapeutului” Așa cum spuneam, abordează și visele, ca pe o cale către aici și acum.

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Privind soarele în față” – Irvin Yalom – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Depresia e un balaur care îți ia toate simțurile și te lasă gol.

Nimic nu te pregătește pentru depresie. Depresia nu e acea tristețe care te ajunge din când în când. E un gol care trăiește în permanență în tine și te scufundă când vrei să mai tragi o gură de aer. Ca o sinucidere lentă. Pentru că nu trăiești. Doar respiri.

„Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea.” Andrew Solomon

Cine te îndeamnă să bei un pahar cu vin ca să îți treacă depresia, habar nu are ce e ea. Cine îți spune să te uiți la câte ai, ca să îți treacă depresia, habar nu are ce e ea. Cine te sfătuiește să fii optimist ca să îți aduci bine, habar nu are ce e ea.

Diagnosticul depresiei se pune dacă se identifică prezența a 2 simptome majore și 4 minore, pentru o perioadă de cel puțin 2 săptămâni consecutive:

• tristețe profundă
• pierderea plăcerii și a interesului pentru activități care înainte îți făceau plăcere
• lipsă de poftă de mâncare sau apetit sever
• pierderi semnificative în greutate sau creștere în greutate
• incapacitate de a dormi sau somnolență excesivă
• agitație psihomotorie sau întârziere
• scăderea capacității de concentrare și de procesare a informațiilor
• sentimente de lipsă de valoare sau vinovăție excesivă
• gânduri recurente de moarte sau suicid

Și ce e cel mai dificil, balaurul ăsta stă invizibil în noi. Puțini aleg să vorbească, și mai puțini să ceară ajutor. E o boală care te face să te simți mai vinovat decât dacă ai avea vreo boală cu transmitere sexuală. Și veți vedea, că cei care vorbesc despre asta, sunt de cele mai multe ori cei care au ucis balaurul. Pentru că este mult mai confortabil să vorbești despre o boală după ce ai doborât-o. Nu mai există vinovăția excesivă că nu ești ca ceilalți. Că tu nu poți. Că tu nu simți. Că ție nu îți pasă de nimic. Eu l-am ucis. Nu știu dacă pentru totdeauna, dar sper. Pentru că atunci când te răpește pentru prima dată știi că balaurul poate reveni și mai târziu. Pentru că îl cunoști și îl recunoști. Și el te știe!

Emoțiile sunt miraculoase, dar îți dai seama de asta abia după ce le pierzi.

Îmi amintesc cât de bine a fost când am putut iar să simt supărări mărunte și plăceri la fel. Să zâmbesc real, nu doar pentru confortul celor din jur. Să mă enervez la fel și să îmi ocup mintea ciuntită cu dileme la fel: ce pantofi îmi stau mai bine în picior, câte kilograme arată cântarul, cum să îmi repar mașina zgâriată, cât de bine îmi stă părul și cum să îl conving pe David să mai dea din sutele de jucării. E un sentiment de viață care te inundă altfel când poți să simți, după ce nu ai mai simțim.

Depresia poate fi vizibilă sau invizibilă pentru ceilalți. Fiți atenți! Dacă lumina de viață din ochii voștri a dispărut de prea mult timp, dacă a dispărut din ochii celor pe care îi iubiți, fiți acolo și ajutați-i să caute ajutor. Depresia e un balaur parșiv și lipicios, dar nu de neînvins.

Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

***

Andrew Solomon explică foarte clar diferența dintre depresie, doliu și tristețe. Și vorbește din proprie experiență despre depresie, despre secretul acesta pe care îl ascundem și despre cât de adânc se cuibărește în noi și ne fură viața.

Articolul Depresia – acest balaur care iti ia toate simturile si te lasa gol apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-a întrebat Diana.

„Au fost crescuți departe de ei înșiși, privind din exterior spre interior. Atunci na, pare logic și normal să nu îți asumi.”

I-am răspuns.

Când eram copii și ne împiedicam de covor și loveam cu nasul în masă, era vina mesei că ne-a stat în cale și mama îi dădea ”na-na”.

Când luam note proaste la școală, adică 8 sau 9, era vina profesorului. El ne-a ascultat pe neanunțate sau a schimbat ordinea de la catalog.

Când nu luam coroniță, sigur învățătoarea avea preferințe sau era cumpărată cu sacoșe de rafie pline cu găini de țară și ouăle ei.

Când un băiat nu te plăcea, era el orb, sau surd, sau cam prost sau ceva. De asta nu înțelegea clar ce minunăție de fată nu primește în inima lui.

Când luam notă ceva mai mică la bacalaureat era pentru că nu am avut bani de meditații. Și oricum am picat pe lângă subiect, de parcă n-ar fi trebuit să le știm pe toate.

Când aveam o relație abuzivă, era pentru că iubeam, punct, de parcă iubeam cu forța sau iubirea ne forța să și rămânem.

Când ne afundau emoțional conflictele la muncă, era pentru că lucram cu un șef dobitoc, noi fiind sfințenia întruchipată.

Când copilul țipa furios la noi că mingea e prea puțin rotundă, era pentru că habar nu are să își controleze emoțiile, nu pentru că la fel ni le gestionam și noi pe ale noastre.

Adică na, eu vă dau exemple din viața mea, da, sunt toate din viața mea, dar miram-aș să nu fi trăit și voi ceva asemănător.

Am învățat devreme să mergem prin viața noastră cu degetul îndreptat spre alții. Ei sunt vinovați de orice ne dărâmă nouă fericirea.

Să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce trăiești înseamnă să faci tot ce îți stă în putință să schimbi ce nu îți place din ce trăiești. Pentru că nu e treaba nimănui să facă asta pentru noi. Să stai așa cu mâinile în buzunare și să aștepți să vină schimbarea din exterior este iluzia celui care umblă prin lume cu eșarfa la ochi, dar se așteaptă să se bucure de lumină.

Și pentru a ne da seama dacă suntem responsabili pentru viața noastră sau fugim din ea, putem doar să ne întrebăm dacă ce facem acum ne ajută să fim mai bine cu noi, împăcați, liniștiți, mulțumiți, mândri de cine suntem și dacă prin ceea ce facem rezolvăm ce ne nemulțumește, sau doar rămân în loc cu tot ce nu ne stă bucurie în suflet.

Noi cedăm puterea celor din jur când ne așezăm comod în fotoliu și așteptăm să ne repare viața.

Dar putem lua puterea înapoi, putem să ne asumăm responsabilitatea vieții noastre! Știu că am fost învățați să îmi altruiști, să tăcem, să nu deranjăm, să nu supărăm, să nu ne gândim prea mult la noi, să îi protejăm pe cei pe care îi iubim, chiar și în defavoarea noastră. Știu că vrem să facem asta pentru a fi apreciați, și văzuți, și iubiți. Ne uităm în exterior și ne construim viața în funcție de alții și apoi ne așteptăm ca și ei să facă asta pentru noi. Numai că din când în când unii își mai asumă responsabilitatea vieții lor, au grijă de ei, și de nevoile lor, și de ce simt. Unii se mai iubesc. Și nu este egoism. Este iubire. Își trăiesc viața pentru ei. Viața așa se trăiește! Din interior spre exterior.

Și nu așa vrem de fapt să ne creștem și copiii? Să îi privim și să vedem că nu sunt printre cei care nu isi asuma responsabilitatea pentru ce trăiesc? Nu uitați că ei învață din ceea ce suntem!

Sursă poza: Javier Allegue Barros @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce unii oameni nu isi asuma responsabilitatea pentru ce traiesc? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Heraclit din Efes spunea acum mai bine de 2.500 de ani că „Nimic nu este permanent cu excepţia schimbărilor”. Și da, schimbările se petrec în jurul nostru indiferent că suntem conștienți sau nu, indiferent că ne dorim sau nu. Și oamenilor, de fapt, nu le plac schimbările atât de mult pe cât se străduiesc să o afirme. Am fost crescuți să glorificăm trecutul, obiceiurile, rutina și tiparele. Pentru că toate astea ne oferă de fapt singuranță. Oamenii vor să se simtă în siguranță mai mult decât orice. Se numește protecție.

De ce ne sperie schimbarile?

Pentru că ne este frică de ceea ce nu cunoaștem. Pentru că nu avem capacitatea să anticipăm cum va fi diferită viața noastră dacă vom schimba ceva. Va fi mai bună? Va fi mai rea? Ne dorim rezultatele pozitive care vin odată cu schimbarea, dar de multe ori evităm efortul sau poate chiar sacrificiul pe care ar trebui să îl facem să ajungem acolo.

Ne dorim un job nou, dar nu muncim mai mult, nu studiem mai mult, nu căutăm mai mult.

Ne dorim o nouă relație, dar nu suntem dispuși să investim iar, să muncim iar, să riscăm iar.

Ne dorim o casă nouă, dar fugim de stresul mutării și al asigurării financiare că vom plăti toate ratele la timp.

Ne dorim prieteni noi, dar nu găsim timp să  investim în ei.

Ne dorim să fim altfel, să creștem, să ne îmbunătățim, să excelăm, dar când trebuie să renunțăm la părți din noi pentru care am lucrat și zeci de ani să le construim, ne pierdem curajul.

Și ca să fac o comparație mai simplă, ne dorim abdomen de atlet, dar asta dacă am putea să ne culcăm seara cu burtă și să ne trezim a două zi cu pătrățele … nu de ciocolată.

Un nou job? O nouă relație? O casă nouă? Prieteni noi? Un nou Eu? Să renunți la părțile pe care deja le știi din noul job? Din relația pe care o trăiești? De la casa în care stai? De la prietenii pe care îi ai? Să dezlipești părți din tine? Dar știți, uneori avem nevoie să închidem un geam pentru a deschide altul nou, altfel se face curent și ceva sigur se trântește și se sfărâmă.

Rezistența la schimbare este o modalitate de apărare. Să decizi să rămâi în confortul cu care ești obișnuit, este o modalitate de apărare. Dar zona de confort nu îți oferă mai mult decât ai, dincolo de ea te așteaptă câștigurile.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce ne sperie schimbarile chiar si atunci cand le cautam? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.