Sunt oameni care trăiesc în afara lor mult mai mult decât trăiesc în interiorul lor. Trăiesc departe de ei. Trăiesc conduși de alții ascunși în mintea lor. Și asta se întâmplă când te raportezi la ei și nu la tine. Piticii de pe creier care te întreabă permanent ”Ce crede lumea despre mine?„, ”Mă iubesc?„, ”Dacă fac asta voi fi pe placul lor?”, ”Sunt obosită și nu am chef să îl aud vorbind despre ea, dar dacă nu o fac nu mai sunt o prietenă bună?”. Trăiești din exterior spre interior. Și asta nu e viața trăită pe-a-întregul. Viața se trăiește fix invers, din interior spre exterior.

Când trăiești prin validarea altora și pentru acceptarea lor, trăiești prizonieră în tine însăți.

Când trăiești așa, nu te întrebi cine ești și ce vrei. Te mulezi pe ceea ce crezi că ți se cere să fii, sau exact pe ce ți se cere pur și simplu să fii. Iar mecanismul acesta se vede în propoziții de tipul ”mama spune, soțul spune, șefa spune să …”. Și nu doar că ei spun, ideea e că tu faci, chiar dacă lucrul acela este total opus la ceea ce îți dorești. Sigur, se întâmplă și să ajungi până în punctul în care te anulezi cu totul și nici nu mai știi exact ce vrei. Chiar să te sacrifici pentru alții și renunți la binele tău.

Unii neagă adevărul acesta din ei și se scutură de câteva ori când le trece asta prin suflet, ca și când ar vrea să alunge praful de pe ei. Alții, în schimb, ar vrea să înceapă drumul înapoi spre ei, dar le este frică și mai mult nici nu știu măcar de unde să deschidă ușa. Și îi înțeleg și pe unii și pe alții. Când trăiești așa ani, mulți ani la rând, nici nu mai știi cine ești, n-ai nici cea mai mică idee cum să trăiești altfel. ”Cine mai rămân eu când nu sunt cine îmi cer ei?”.

Primul pas este întotdeauna să îți recunoști adevărul.

Este necesar să fii cu adevărat conștientă de cât de mult te conduce această nevoie de validare și de câtă validare și acceptare îți oferi tu. Să răspunzi sincer la întrebările de mai sus. Să vezi dacă nu cumva cauți în exterior ceea ce nu poți să îți oferi singură.

Apoi să începi să fii tu. Nu că asta ar fi ușor dacă nu ai contact cu tine însăți și nu ai trăit prin tine și pentru tine o vreme atât de lungă. Dar sunt întotdeauna căi să ajungi înapoi la tine cea reală. Să te asculți pe tine înainte de a face ce îți cer alții. Să înveți să gestionezi vinovăția care vine atunci când nu faci ca ei și te alegi pe tine. Să înveți să gestionezi și decăderile și contra-acțiunile celor care nu te vor schimbată. Să spui ce gândești în cel mai frumos mod posibil, dar să fie ce gândești tu, nu ce știi că vor oamenii să audă. Să te oprești din a mima fericirea, când în sufletul tău sunt cioburi, doar pentru a da bine pentru ceilalți. Să fii în rezonanță cu ce simți tu real. Să respecți ce e în tine.

Când reușești să ajungi înapoi la tine, la adevărul tău, la simțirea ta, când te validezi și te accepți mai întâi tu, altfel se simte totul în tine.

Este posibil să trăiești viața și altfel decât să le faci altora pe plac, dar să te rănești pe tine. Altfel decât să te vezi mică și neiubită când nu te plac toți. Asta nu înseamnă că nu trăiești cu ceilalți. Avem nevoie de oameni și de relații, dar de relații sănătoase care ne fac viața mai bună. Este până la urmă despre a învăța să dansezi cu ei …. cu ei importanți ție. Și ei să danseze cu tine. Chiar dacă, până învățați pașii și ritmul, vă mai călcați din când în când sub talpă .

Sursă poza: Denys Nevozhai @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când trăiești prin validarea altora și pentru acceptarea lor, trăiești prizonieră în tine însăți apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Și, deși majoritatea instituțiilor de tipul ”cămine pentru copii” s-au desființat în ultimii ani, mulți copii din întreaga lume trăiesc în familii și în medii în care lipsește afecțiunea și atingerea fizică. Iar acești copii prezintă un risc mai mare de întârzieri în dezvoltare și de probleme comportamentale și sociale atât ca adolescenți cât și ca adulți.

Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos.

Una dintre cele mai importante nevoi ale copiilor, pentru a se putea dezvolta sănătos, este nevoia de afecțiune și atingeri fizice oferite de părinți. Afecțiunea se manifestă atât verbal cât și fizic. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți, dar și să simtă. Au nevoie de îmbrăţişări, zâmbete, ținut de mână, atins pe umăr, mângâiat, pupat. Nu este vorba de a-ţi răsfăţa copilul, am mai scris despre asta. Este pur și simplu vorba de a veni în întâmpinarea nevoii sale umane: Nevoia de relații și de îngrijire emoțională.

Copiii care sunt extrem de privați de afecțiune, provoacă situații prin care să primească bătaie.

Chiar și atunci când atingerea produce durere (bătaia) ea tot satisface oarecum nevoia de atingere afectivă. Știu că sună dur dar studiile arată că acei copii care nu primesc afectiune, dar sunt obișnuiți cu bătaia, caută inconștient o atingere, provocând situații prin care să primească bătaie. Măcar așa sunt atinși și își asigură supraviețuirea. În aceeași măsură sunt expuși riscului de a fi abuzați ulterior.

Iar când atingerea părinților a fost înregistrată de psihic ca fiind periculoasă, se va asocia iubirea cu durerea. Iubirea înseamnă să te doară și eu vreau să fug de durere dar am nevoie de iubire. Va apărea și frica de intimitate. În același om va trăi o nevoie de intimitate și o frică de ea, un conflict greu de gestionat de psihicul uman. 

Oferiți atenție și afecțiune copiilor voștri! Luați-i în brațe, mângâiați-i, pupaț-i!

Este timpul să lăsăm în urmă ghidajul după vorbele „îl pup în somn ca să nu i se urce la cap” și ”bătaia este ruptă din rai”. Acestor copii, crescuți într-un astfel de mediu, li se plantează în suflet durerea că nu merită să fie iubiți. Este cea mai cruntă durere care poate exista!

Atingerea fizică transmite mesajului că nu sunt singuri, că au sprijin și empatie din partea părinților.  Și totodată reduce și tensiunea pentru că stimulează eliberarea de serotonină, care corespunde cu reduceri ale cortizolului, un hormon implicat în răspunsul la stres. Iar îmbrățișările eliberează hormonul oxitocină, un hormon produs în glanda hipofiză și este cunoscut pentru susținerea sentimentului de atașament.

Copiii care trăiesc cu afecțiune și atingeri fizice își dezvoltă abilitățile de autocontrol și abilitățile sociale. Sunt mai încrezători în ei și în părinți și în viață. Sunt mai fericiți și mai capabili să creeze relații sănătoase cu cei din jur. 

Acești copii simt că sunt iubiți!

Sursă poza: Bethany Beck @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie de afecțiune și atingeri fizice pentru a se dezvolta sănătos apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Structura pe care lucrez eu, atât cu copilul meu cât și în cabinet, pleacă de la clasificarea făcută de T. Barry Brazelton (pediatru) și Stanley I. Greenspan (psihiatru pediatru) și detaliată în cartea ”Nevoi esențiale ale copiilor”.

Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem?

– Nevoia de protecție fizică și siguranță. O dietă sănătoasă care exclude consumul de alcool, tutun, droguri atunci când copilul este în uterul mamei. Hrană sănătoasă, apă potabilă, aer, somn, igienă, locuință, mediu sigur, stabil și curat.

– Nevoia de relații și de îngrijire emoțională. Să fie iubiți, să primească afecțiune, atenție, respect. Să fie ascultați, să se simtă înțeleși, apreciați, valorizați de către cei din jur. Să primească sprijin în gestionarea temerilor, să aibă flexibilitate și răbdare din partea părinților. Să simtă că aparțin unei familii.

– Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale și nivelului dezvoltării. Să se țină cont de caracteristicile fiziologice și trăsăturile de personalitate, de etapa de dezvoltare în care se află. Să li se asigure experiențe care să îi stimuleze pentru a evolua. Să li se ofere timp de joacă liberă, de timp liber, timp redus petrecut la televizor, telefon și pe jocuri video.

– Nevoia de autorespect. Iubire necondiționată, sprijin în luarea deciziilor, acceptare a modului individual de a fi. Punerea în valoare a punctelor forte, sprijin în îmbunătățilea punctelor slabe. Ascultare, acceptare și înțelegere.

– Nevoia de autorealizare. Acces la cunoștințe și informaţii, acces la educație, susținere în procesul de educaţie. Înscrierea la activități extra-școlare pentru a-și potența talentul, pentru a-și dezvolta abilitățile. Libertate de a alege care sunt activitățile pe care se concentrează. Evitarea părinților de a proiecta asupra copiilor propriile nevoi neîmplinite în copilărie (de exemplu mama a vrut să fie balerină, dar nu a avut șansa să facă asta și apoi îi impune direct sau indirect fetiței să urmeze cursuri de balet).

– Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări. Limite și reguli clare și consecvente stabilite în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copiilor, fără a se folosi pedepse corporale, şantaj şi abuz emoţional. Așteptări în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copiilor.

– Nevoia de timp petrecut cu părinții. Jocuri, activități, vacanțe, acceptare a dorințelor care pot fi diferite de ale părinţilor, libertate în luarea unor decizii.

Pentru o dezvoltare sănătoasă este necesar să le satisfacem nevoile copiilor noștri, să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. 

Acestea sunt nevoile esențiale ale copiilor. Uneori poate fi mai dificil să le satisfacem aceste nevoi copiilor noștri, mai ales atunci când ne stau ca barieră propriile dureri și traume nevindecate. Nu spune nimeni că trebuie să facem asta singuri. Putem căuta ajutor și resurse în jurul nostru. Putem să ne informăm, putem apela la un psiholog care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Să ne vindecăm pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri.

Sursă poza: Guillaume de Germain @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care sunt nevoile de bază?

Plecând de la Abraham Maslow și mulți alții după el, au existat o mulțime de clasificări ale nevoilor de bază, Eu mă opresc la pediatrul T.B. Brazelton și psihiatrul de copii S.I. Greenspan, care vorbesc despre 7 nevoi esențiale ale copiilor:

1. Nevoia de relații de îngrijire permanentă.
2. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine.
3. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale.
4. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării.
5. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări.
6. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală.
7. Protejarea viitorului.

Oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Oricât de mult am înțelege nevoile copilului și oricât am face și imposibilul să i le satisfacem, tot vor fi situația când nu vom reuși. Nu vorbesc aici despre abuz, neglijare, manipulare, pedepse sau alte astfel de acțiuni negative. Vorbesc aici și acum chiar pentru părinții care practică o educație pozitivă, care sunt foarte atenți la copilul lor, care sunt acolo pentru ei și fizic și emoțional. Pentru că, oricât de mult am vrea, nu întotdeauna putem să satisfacem nevoile copilul nostru.

Și vă dau un exemplu foarte simplu. Să spunem că ești însărcinată cu al doilea copil, timp în care primul are 3 ani și se declanșează travaliul. Copilul plânge că nu vrea să pleci la spital. Poate că este speriat și obișnuit să stea mereu cu tine și are nevoie să stai acolo. Poți să stai? Sper că răspunsul este ”Nu”.

Ce e de făcut când nu putem să satisfacem nevoile copilului?

Să îi recunoaștem nevoia și să îi validăm reacțiile. Când nevoia este recunoscută, copilul se simte înțeles. Eu îi mai spun ”normalizarea trăirilor”. Asta fără critici și etichetări, evident. Mesajul de bază: ”Este normal ceea ce simți. Și eu am simțit asta când …”. 

Vă încurajez să îi povestiți copilului despre voi, ce ați trăit voi la vârsta lui și mai ales ce ați simțit. Suntem reperul lor, modelul lor.  Iar validarea și normalizarea trăirilor pe care le are îl vor ajuta să accepte propriile emoții si pe el, cu totul, așa cum este. 

De foarte multe ori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare. 

Sursă poza: Mi Pham @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Uneori durerea nu vine din nesatisfacerea unei nevoi, vine din invalidare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.