Ce înseamnă o respingere reală?

E atunci când cineva spune clar – direct sau prin comportament – că nu dorește o anumită conexiune sau relație. Poate fi un refuz la o invitație, o lipsă de interes exprimată sincer sau o decizie care pur și simplu nu ne include. Durerea, în aceste cazuri, este firească, dar de cele mai multe ori rămâne proporțională cu situația. E ca un oftat lung, o tristețe care trece. Înțelegem, chiar dacă nu ne place. Și mergem mai departe.

Pentru că, da, ca adulți, avem tot ce ne trebuie ca să gestionăm asta. Putem înțelege că nu toți ne plac… așa cum nici noi nu îi plăcem pe toți. Sau cum le mai spun eu clienților: „Avem tot ce ne trebuie să reglăm ce simțim când cineva nu ne vrea și să mergem mai departe, pe principiul – ok, nu vrea Gigel, dar găsim un Marcel.”

Și ce e durerea care vine din traumă?

E durerea aceea care pare să ne acopere tot. Când cineva nu ne răspunde la mesaj și, brusc, simțim că nu valorăm nimic. Când un refuz punctual devine, în mintea noastră, dovada că nimeni nu ne vrea. Acolo nu mai e vorba doar de ce s-a întâmplat acum. Ci de ce s-a întâmplat cândva. Poate când am fost neglijați, poate când ne-am simțit invizibili, poate când am fost respinși iar și iar. Și prezentul apasă exact pe acel buton dureros.

Cum se trăiește fiecare dintre ele? Cum se manifestă la nivel emoțional?

Respingerea reală: e tristă, poate frustrantă, dar are granițe. Nu ne face să ne îndoim complet de noi.

Respingerea activată de traumă: e intensă, copleșitoare, și vine cu gânduri automate – „nu sunt suficient”, „nimeni nu mă vrea”, „e ceva în neregulă cu mine”.

Diferența o simțim în corp, în gânduri, în reacții. Și nu e despre a ne învinovăți pentru asta, ci despre a învăța să observăm ce ni se întâmplă cu adevărat.

Și dacă nu e chiar respingere?

Mai e și varianta în care interpretăm greșit o situație. Cineva are nevoie de spațiu, dar noi simțim că ne respinge. Cineva nu răspunde la un mesaj, iar noi ne simțim abandonați. De multe ori, rana din trecut proiectează un scenariu dureros în prezent, chiar dacă realitatea e cu totul alta.

Ce putem face?

Observă: Ce simt acum? E legat doar de momentul ăsta sau e ceva mai adânc?

Acceptă: Da, respingerea face parte din viață. Nu spune nimic despre cât valorez.

Validează: „Mă doare și e firesc să doară. Dar pot avea grijă de mine.”

Fii blând/ă cu tine: Nu respingerea ne definește, ci felul în care alegăm să răspundem.

Pune limite sănătoase: Uneori, faptul că cineva pleacă e o protecție, nu o pierdere.

Poate că cea mai importantă întrebare nu este „De ce mă doare atât de tare?”, ci „De ce doare în felul ăsta?”. Și acolo începe vindecarea. Respingerea, oricât de neplăcută ar fi, nu e un verdict despre tine. E doar un moment. Iar tu ai toate resursele de care ai nevoie ca să mergi mai departe – cu blândețe, claritate și un pic mai multă încredere în cine ești.

Sursă poza: Eutah Mizushima @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Când cineva spune „nu” și tu auzi „nu ești suficient” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Furia este o emoție puternică și intensă care poate fi pornită de triggeri, de stimuli, de alte emoții. Păpușarii din spate care sunt? Uneori frustrarea, alteori dezamăgirea, poate chiar și rușinea, dar de cele mai multe ori sunt suferința și neputința. Astea două stau ascunse sub costumul de Halloween. Furia este de fapt mecanismul nostru de apărare pentru a nu intra în contact cu emoțiile acelea vulnerabile și greu de stat cu ele. Și dacă ar fi să fiu mai exactă, aș declara ca șef de trib, neputința. E cam așa, apare furia să mascheze suferința. Iar în spatele suferinței, ceea ce a produs de fapt suferința, este neputința. Neputința de atunci, din traumele noastre. Și neputința de acum.

Furia este costumul de Halloween pentru alte emoții … pentru suferință și neputință.

Neputința este emoția cea mai grea de dus. La toate celelalte avem senzația că e ceva de făcut. De țipat, de plâns, de râs, de spus, de urlat, de ascuns, de dat, de luat, de … orice. Dar cu neputința ce să faci !? Spun adesea clienților mei că neputința nu se rezolvă cu și mai multă voință. Pentru că poți să vrei, dar să nu poți.

Vă invit să analizați ce simțiți de fapt când vine furia.

Ce se simte în corpul vostru? Ce gândiți atunci? Ce vă lipsește? Ce vă zgârâie sufletul de fapt? Este important să ne recunoaștem și să ne înțelegem emoțiile și senzațiile asociate cu furia, pentru a putea regla această emoție. Și primul pas din reglare este întotdeauna tocmai această înțelegere.

De exemplu, să știu că atunci când copilul comentează că nu îi place mâncarea, deși am gătit ce a vrut el, nu ce pofteam eu și încep să mă înfurii, să înțeleg că nu este atât de mult despre comentariul lui cât despre suferința noastră că ne-am străduit și nu a fost suficient pentru celălalt. Pentru că asta atinge suferința aia veche a noastră că ”nu suntem suficient de buni”. Pentru că nu am fost ”suficient de buni” pentru părinții noștri, fiindcă dacă am fi fost ne-ar fi iubit și ne-ar fi protejat [așa percepe un copil lucrurile atunci când nu simte că este iubit]. Și nu am putut să schimbăm nimic din asta și am simțit foarte multă neputință. Și asta este la suprafață când copilul comentează despre amărâta aia de mâncare și noi ne înfuriem. Pentru că, dacă nu ar fi fost tot șirul ăsta de conexiuni despre care v-am scris, nu ne-am înfuria, ne-am uita la copil, i-am spus ”îmi pare rău că nu a ieșit așa cum îți doreai, încerc data viitoare altă rețetă”.

Nu ne-ar trigger-ui pentru că nu ar fi avut ce durere să zgândere. Pentru că nu triggerii sunt problema … ei nu pot funcționa în lipsa unei dureri din noi.

Sursă poza: Alexas Fotos @ Unsplash

Articolul Furia este costumul de Halloween pentru alte emoții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.