Trauma nu este doar despre ce ți s-a întâmplat

Unul dintre cele mai valoroase mesaje ale acestei cărți este că trauma nu este doar despre evenimentul în sine, ci și despre felul în care corpul și mintea au fost nevoite să răspundă pentru a supraviețui. Acest cadru schimbă fundamental felul în care ne putem privi pe noi înșine și pe cei din jur. Să eliminăm judecata, să ne privim cu înțelegere și empatie.

Dr. Bruce Perry aduce în carte o fundamentare științifică solidă despre dezvoltarea creierului, răspunsurile la stres și neurobiologia traumei. Alături de el, Oprah contribuie cu relatări personale și povești de viață care emoționează și aduc un plus de umanitate fiecărei pagini.

O invitație la introspecție

Pentru mine, fiecare capitol a fost o invitație la introspecție. Am regăsit în paginile cărții confirmarea unui adevăr pe care îl văd zi de zi în cabinet: multe dintre reacțiile noastre emoționale sau comportamentale își au rădăcina în experiențele timpurii, în felul în care am fost (sau nu am fost) văzuți, înțeleși, ținuți în brațe.

Este o carte care nu doar că oferă explicații, dar propune și un cadru de reflecție, sprijinind cititorul în procesul propriei vindecări. Este relevantă pentru oricine s-a simțit vreodată copleșit de trecut sau dorește să înțeleagă mai bine persoanele apropiate.

Un ghid, o sursă de speranță

„Ce s-a întâmplat cu tine?” nu este doar o lectură, ci un ghid. Un instrument de lucru, dar și o sursă de inspirație. Un reminder că dincolo de orice rană, există speranță și reziliență. O recomand cu toată încrederea tuturor celor care simt că a venit timpul să-și asculte povestea cu mai multă blândețe. Pentru mine, cartea a fost o reamintire importantă: vindecarea începe cu înțelegerea.

Dacă simți că această temă a rezonat cu tine…

…și îți dorești să explorezi mai profund felul în care trecutul tău te influențează în prezent, te invit cu drag în cabinetul meu – un spațiu sigur, în care povestea ta poate fi ascultată, înțeleasă și onorată. Poți afla mai multe sau să programezi o întâlnire accesând www.cristinabuja.ro.

Articolul „Ce s-a întâmplat cu tine?” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Scopul terapiei este să îți recunoști propriul adevăr pentru a putea să diminuezi sau să elimini o anumită suferință.

Până nu faci asta, nu te uiți sincer la ce ai trăit, cum ai trăit și ce a produs asta în tine, nu ai cum să te vindeci. Scopul terapiei este să înțelegi despre tine azi, ca rezultat a ceea ce ai trăit până acum. Să analizezi trecutul pentru a înțelege prezentul. Și mai mult de atât discuțiile despre copilărie apar în cadrul ședințelor de terapie doar atunci când au legătură cu momentul actual al clientului. Cumva ghidarea spre trecut vine natural atunci când ne dorim să identificăm originea unui simptom, de exemplu un anumit tipar de comportament.

Terapia nu este despre a-ți judeca părinții, este despre a te înțelege pe tine.

Părinții au făcut atât cât au putut ei. Asta știu sigur despre orice părinte, fără să cunosc toate poveștile. La fel de adevărat este că unele acțiuni sau lipsă de acțiuni rănesc. Sigur că un părinte care își bate copilul când face o prostioară, îl bate pentru că se simte neputincios. Și pentru că își pierde controlul și nu știe cum altfel să facă … sau chiar crede că asta îi face bine. Dar asta nu face să fie mai puțin adevărat că un copil care este bătut se simte umilit, rănit, neputincios, furios … furios pe el însuși și pe părinte. Și la fel de adevărat este că ajunge un adult în care rămân înregistrate toate aceste informații.

De fapt, cred că pe mulți oameni această teamă inconștientă îi ține departe de terapie, deși ar avea nevoie de un sprijin. Pentru că o parte din ei știu adevărul a ceea ce au trăit, dar le este greu să pună în cuvinte și să lase să se evapore iluzia pe care și-au creat-o pentru a putea supraviețui … iluzia părinților buni.

Sursă poza: Roman Kraft @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mituri despre terapie – Terapia înseamnă să îți judeci părinții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Traumele pot fi:

– Traumă simplă: un eveniment unic (de exemplu accident de mașină, fenomene grave ale naturii etc)

– Traumă complexă: situații traumatizante de lungă durată, repetitive, prelungite (abuz fizic sau sexual, abuz emoţional, violenţă domestică, război etc).

Tipuri de traume și impactul lor:

– Traumele existenţiale 

Apar atunci când viața îți este pusă în pericol. Fie că vorbim de accidente, de fenomene naturale periculoase. Fie că vorbim de acțiunea mamei de a renunța la sarcină (la tine). În cazul din urmă bebelușul se clivează de sine, se rupe, pentru a putea să supraviețuiască. În astfel de traume existențiale ești copleșit de panică și frică de moarte. Prin urmare ești nevoit să te clivezi pentru a supraviețui șocului. Ulterior trăiești reprimând această surescitare. Iar anxietatea din tine este asociată acelei părți traumatizate care se află încă într-o stare de urgență maximă.

– Traumele de pierdere

Sunt cauzate de pierderea unui om de care te-ai atașat puternic la nivel emoțional. Moartea unui părinte sau a propriului copil sunt printre cele mai profunde traume. O astfel de pierdere crează în psihicul uman un conflict psihic și o rupere interioară imposibil de oprit. Se produce o durere atât de mare, insuportabilă, încât intră în funcțiune mecanismele de supraviețuire – iluzia unei reîntâlniri în ”altă lume”, gândirea permanentă la eveniment și ce ai fi putut să faci altfel, vinovăția, iluzia că persoană pierdută este încă aici, într-o pisică, vrabie, plantă, simțirea unui spirit în casă, menținerea camerei neschimbate, idealizarea celui dispărut, o nouă sarcină după pierderea unui copil, pentru a-i lua locul, minimalizarea pierderii etc.

– Traumele de identitate 

Sunt o formă de traumatizare care apar atunci când nu ești dorit de propria mamă (de multe ori nici de propriul tată). Faptul că exiști, deși părinții tăi nu ar vrea să o faci și îți transmit asta, poate fi greu de suportat. Copilul trăiește într-o permanentă luptă pentru existență. Iar pentru a exista într-un mediu extrem de ostil copilul renunță la el, la nevoile lui, pentru a se adapta la nevoile celorlalți și a fi lăsat să trăiască. Renunți la propriul eu pentru a rămâne de pază într-un mediu care nici nu te lasă cu adevărat să te dezvolți.

Acest tip de traumă apare și când mama sau tatăl își doresc, să zicem, un băiat și au o fată. Nu am dat întâmplător acest exemplu. În societatea noastră băieții sunt văzuți ca având cumva o valoare mai mare. În ambele cazuri copilul nu își poate defini propria identitate și se luptă să își ascundă rușinea că nu este dorit. Prin urmare, ca adult eviți cât poți de mult să privești în trecut. Te identifici cu opiniile, credințele și atitudinile altora. Privești exclusiv în exterior și îți consumi vitalitatea acolo. Îți conturezi propria persoană după spusele altora pentru că te simți gol în interior și nu ai contact cu sine.

– Traumele de iubire 

Atunci când un copil nu primește afecțiune și iubire de la mama lui, sau de la tatăl lui, psihicul are nevoie de strategii de supraviețuire, pentru că, o astfel de respingere este prea mult de dus. Atunci copilul intră într-o luptă de a le demonstra părinților că merită să fie iubit. Își idealizează părinții. Se identifică cu tot ce i-au spus părinții că este. Încearcă să își salveze părinții, chiar și când aceștia nu se cer salvați. Își ignoră propriile dureri, propriile traume și pe sine însăși. Propriile tale nevoi devin, în fapt, nevoile persoanelor de la care aștepți iubire. Te pui în serviciul lor. ”Dacă tu ești fericit și eu sunt fericit”. ”Dacă tu ești trist, eu fac orice să îți alung tristețea”. ”Dacă tu ai o problemă, eu o rezolv pentru tine”. Trauma de iubire produce această nevoie de a veni mereu în sprijinul celor din exterior. Iluzia iubirii devine mecanism de supraviețuire.

– Traumele de sexualitate

Abuzul sexual, sub diferitele lui forme de stimulare sexuală forțată (viol, atingeri, masturbare, vizionare scene sexuale etc) este o lezare atât de profundă a psihicului uman încât nu îți  mai rămâne decât să te rupi pentru a te ascunde de tot războiul din interior. Durere, umilință, trădare, rușine, scârbă, vină, neputință, frică, deconectarea de propriul corp. Ca efect al acestei rupturi profunde, cine a suferit un abuz sexual în copilărie, are dificultăți în a recunoaște că a suferit o agresiune sexuală, nu mai are acces la acea parte. Ca și cum ai luat totul, l-ai pus într-o cutie și ai aruncat-o pe fundul mării din disperare că realitatea asta te va ucide. Ai nevoie de ani de terapie pentru a ajunge la amintirile înregistrare în psihic și în corp. Deși corpul îți transmite de ani de zile semnale (inflamații ale organelor sexuale, dureri din timpul actului sexual, infertiltate etc). Un efect al traumelor de sexualitate devine tocmai sexualizarea ca mecanism de supraviețuire, ca iluzie că nu ești singur și lipsit de apărare, că deții controlul prin actul sexului. Act care îți oferă, prin orgasm, cel puțin pentru o perioadă scurtă, sentimentul de a fi ”plin de viață”. 

– Traumele de ataşament (simbiotică)

Au loc atunci când copilul nu poate realiza o relație de atașament sănătos în principal cu mama, sau cu tatăl în lipsa mamei. Atașamentul nu se poate realiza atunci când părinții nu sunt lângă copil sau atunci când sunt fizic, dar din cauza propriei traumatizări sunt absenți emoțional. Cea de a doua variantă este chiar și mai bulversantă. Părintele este lângă tine și cu toate acestea este absent. Indiferent ce faci, dacă ești cuminte, sau furios, tăcut sau gălăcios, ascultător sau sfidător, nu primește iubirea, înțelegerea și atenția de care ai imperios nevoie pentru a trăi. Când nu poți ajunge la mamă, te îndrepți către tată, dar nici pe el nu îl găsește acolo. Pentru că, de cele mai multe ori amândoi sunt în fapt traumatizați. Oamenii traumatizați se atrag în relații de cuplu. Iar oamenii traumatizați sunt blocați în mecanismele lor de supraviețuire care nu le permite să creeze acea legătură de atașament sănătos de care orice copil are nevoie.

– Traumele unui întreg sistem de ataşament

Când oamenii care au suferit traume se găsesc și întemeiază o familie, sunt predispuși la a crea chiar ei traume de atașament cu copiii lor tocmai pentru că sunt deja traumatizați. Când acești copii nu își procesează traumele și la vârsta adultă intră în relație cu alți adulți traumatizați vor crea și ei traume de atașament și tot așa. Astfel se crează din generație în generație sisteme de atașament în care relațiile sunt marcate de traume și continuă să producă traume. Acestea sunt familiile în care există membri care nu pot ieși din rolul de agresor și membri care nu ies din rolul de victimă. Sunt familii în care există foarte multă indiferență, lipsă de respect și de iubire, violență și alte tipuri de abuzuri. 

Un tip de traumă duce la un alt tip de traumă și astfel omul trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși, cu un gol intern pe care nu reușește niciodată să îl umple.

Trauma existențială și Trauma de pierdere duc la Trauma de atașament și la Trauma unui întreg sistem de atașament. Dacă ”Nu pot trăi!”, ”Nu mai am omul iubit!”, atunci ”Nu sunt văzut și auzit!” prin urmare ”Nimeni nu mă iubește!”.

Trauma de identitate duce la Trauma de iubire, ea duce la Trauma de atașament și ea la Trauma de sexualitate. Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Ce ne rămâne de făcut atunci când realizăm măcar parțial, măcar puțin, ce impact puternic negativ au avut evenimentele la care am fost expuși, cum sunt ele de fapt o traumatizare, este să intrăm într-un proces de psihoterapie a traumei. Să ne accesăm partea sănătoasă din noi, să vindecăm partea traumatizată și să renunțăm la partea supraviețuitoare care luptă să ne țină departe de traumă … luptă totuși în defavoarea noastră. 

”În fiecare dintre noi, există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!” 

Recomandări de lectură pentru aprofundare:

* Corpul meu, trauma mea, eul meu – Franz Ruppert

* Traumă, anxietate și iubire – Franz Ruppert

Sursă poza: Sydney Sims @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tipuri de traume și impactul lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dincolo de ceea ce vrem noi să transmitem, se întâmplă frecvent ca celălalt să audă altceva. Fie că stăm cu o prietenă la un Aperol. Sau cu mama la o cafea. Sau poate dacă încercăm invers iese mai bine Sau cu colegii în ședință. Sau în fața unui public unde ne scoatem discursul din buzunar.

Ne luăm din jurul nostru ce avem nevoie să primim. Chiar și atunci când auzim doar vocile critice din propriul cap. Le auzim pentru că suntem obișnuiți să o facem. Pentru că încă avem nevoie să le auzi. Pentru că încă credem că le merităm.

Percepția noastră este întotdeauna selectivă. Mesajul pe care îl luăm de la cel care ne vorbește, din ceva ce am citit, ce ne sare în urechi și în ochi dintr-o mare de subiecte este selectat prin propriul cadru de referință. Trăim în aceeași lume și totuși o simțim diferit. Și asta pentru că o descifrăm în funcție de propria personalitate, cultură, educație, experiență, în funcție de propriile dureri și fericiri.

Auzim și vedem în funcție de propriile nevoi, valori, convingeri și experiențe.

Suntem egocentrici prin definiție. Unii chiar prin excelență. Așa că înțelegem ce avem nevoie să auzim. Și fiecare păstrează în el atât cât poate să înțeleagă și să cuprindă. Și acesta este unul dintre motivele pentru care reacțiile celui din fața noastră spun mai multe despre el decât despre noi înșine.

Oamenii aud, văd, evaluează în funcție de ceea ce știu și cred deja și de multe ori în funcție de ceea ce au nevoie să continue să creadă.

Ne amintim când am primit primul sărut și uităm unde am pus cheile cu o seară în urmă. Intrăm pe Facebook și ne rămân în ochi postările care zgârie o sensibilitate de a noastră. De altfel și propriile postări spun multe despre noi înșine. Cele în care ne dorim să părem lucrați prin interior și ne iese frustrarea prin fiecare cuvânt tastat, alea sunt cele mai evidente că interpretăm totul în funcție de ce avem nevoie să auzim, de la alții, de la noi, de peste tot.

Și fiecare aude ce are nevoie să vadă.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fiecare înțelege ce are nevoie să audă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu-l poți ”duce la psiholog”, îi poți doar recomanda.

Ce șanse ai să te asculte și să meargă la terapie? Nu atât de multe pe cât ai avea cu o femeie. De ce femeile sunt mult la deschise la a merge la terapie? Pentru că lor nu le este rușine să primească ajutor și pentru că sunt mai conectate cu ce simt.

Bărbații se văd acești gladiatori, “A-U! A-U!”, imaginați-vă că mă bat cu pumnul în piept când scriu asta. Acești gladiatori crescuți pe principiul “mă descurc singur, oamenii puternici nu suferă, bărbații nu plâng”. Bărbații nu sunt în contact cu ce simt și fug de durere, ca țânțarul de busuioc. Când un bărbat vine la terapie și îl întrebi ce simte în raport cu situația care l-a adus la tine, el spune ce s-a întâmplat. Apoi îl întrebi iar ce simte și spune care este soluția, ce ar trebui să facă. Îl întrebi și a treia oară, uneori de mai multe ori, în mai multe nuanțe și abia apoi numește emoția (tristețe, rușine, neputință, furie etc).

Bărbații sunt mai centrați pe soluții și mai puțin pe cauze.

Bărbații vorbesc mai clar, scurt, cu mai puține detalii, la subiect. Sunt mai centrați pe viitor în sensul de a găsi soluții. Vorbesc mai puțin despre dificultățile pe care le resimt. Femeile ventilează durerea pentru că sunt educate să se descarce, să se lase să simtă, să fie văzute “slabe”. Ele vorbesc despre ce simt cu prietenele, colegele, vecinele, chiar și vânzătoarea de la Mega.

Acum ce nu înțeleg oamenii despre durere este că oricât te vei strădui să o bagi sub preș ea îți va exploda în nas când te vei aștepta mai puțin.

Dacă privim procesul terapeutic în 3 pași …

1. Atenție pe probleme, simptome, obiective;
2. Vreau mai mult, vreau să îmi fie mai bine;
3. Eu vreau să fiu cea mai bună variantă a mea;

… bărbații vor sta multe ședințe în pasul 1, câteva în pasul 2 și posibil să nu ajungă în pasul 3. Și dacă ajung, abia atunci discută partea cu adevărat profundă a “durerii” cu care a venit.

Ca psihoterapeuți vor căuta femei din simplul motiv al competiției. Cu femei se simt mult mai confortabili să devină umani, să renunțe la armuri, să fie vulnerabili, să își expună durerile.

Cunosc bărbați care merg la psiholog și îi admir pentru curajul de a-și permite să fie vulnerabili și de a cunoaște ce le urlă durerea. Numai cei care merg la terapie știu de fapt câtă putere îți trebuie să te cauți prin interior. La exterior ne pricepem toți să punem ce vrem alții să vadă din noi.

Sursă poza: Nik Shuliahin @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Barbații și mersul la psiholog apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Heraclit din Efes spunea acum mai bine de 2.500 de ani că „Nimic nu este permanent cu excepţia schimbărilor”. Și da, schimbările se petrec în jurul nostru indiferent că suntem conștienți sau nu, indiferent că ne dorim sau nu. Și oamenilor, de fapt, nu le plac schimbările atât de mult pe cât se străduiesc să o afirme. Am fost crescuți să glorificăm trecutul, obiceiurile, rutina și tiparele. Pentru că toate astea ne oferă de fapt singuranță. Oamenii vor să se simtă în siguranță mai mult decât orice. Se numește protecție.

De ce ne sperie schimbarile?

Pentru că ne este frică de ceea ce nu cunoaștem. Pentru că nu avem capacitatea să anticipăm cum va fi diferită viața noastră dacă vom schimba ceva. Va fi mai bună? Va fi mai rea? Ne dorim rezultatele pozitive care vin odată cu schimbarea, dar de multe ori evităm efortul sau poate chiar sacrificiul pe care ar trebui să îl facem să ajungem acolo.

Ne dorim un job nou, dar nu muncim mai mult, nu studiem mai mult, nu căutăm mai mult.

Ne dorim o nouă relație, dar nu suntem dispuși să investim iar, să muncim iar, să riscăm iar.

Ne dorim o casă nouă, dar fugim de stresul mutării și al asigurării financiare că vom plăti toate ratele la timp.

Ne dorim prieteni noi, dar nu găsim timp să  investim în ei.

Ne dorim să fim altfel, să creștem, să ne îmbunătățim, să excelăm, dar când trebuie să renunțăm la părți din noi pentru care am lucrat și zeci de ani să le construim, ne pierdem curajul.

Și ca să fac o comparație mai simplă, ne dorim abdomen de atlet, dar asta dacă am putea să ne culcăm seara cu burtă și să ne trezim a două zi cu pătrățele … nu de ciocolată.

Un nou job? O nouă relație? O casă nouă? Prieteni noi? Un nou Eu? Să renunți la părțile pe care deja le știi din noul job? Din relația pe care o trăiești? De la casa în care stai? De la prietenii pe care îi ai? Să dezlipești părți din tine? Dar știți, uneori avem nevoie să închidem un geam pentru a deschide altul nou, altfel se face curent și ceva sigur se trântește și se sfărâmă.

Rezistența la schimbare este o modalitate de apărare. Să decizi să rămâi în confortul cu care ești obișnuit, este o modalitate de apărare. Dar zona de confort nu îți oferă mai mult decât ai, dincolo de ea te așteaptă câștigurile.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce ne sperie schimbarile chiar si atunci cand le cautam? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Chiar dacă tu, ca părinte, simți că duci o luptă grea pentru binele copilului tău, nu înseamnă că îi oferi tot ce are nevoie.

Chiar dacă deciziile tale par în interesul lui, nu înseamnă că așa se dovedesc a fi. Tu simți că faci mult și celălalt primește puțin. Ați auzit de părinți uimiți că ei s-au sacrificat pentru a-și crește copiii și copiii îi ignoră sau îi învinovățesc pentru diverse? Uneori au amândoi dreptate. Părinții au făcut, poate chiar cu un mare efort, tot ce au știut ei mai bine, dar copilului nu i-au fost satisfăcute cu adevărat nevoile. Cele mai multe nevoi neîmplinite sunt cele care nu se văd așa ușor cu ochiul liber. Iubire, afecțiune, acceptare, valorizare, încredere etc. Dacă te uiți la viață ca la un film, din exterior, poți să înțelegi tumultul fiecăruia. Dar în viața ta, ești în interior și nu este despre ceea ce vezi și ce înțelegi cu mintea. Este despre ceea ce simți, tot ceea ce ai simțit cu sufletul.

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții munceau foarte mult, inclusiv sâmbăta, mamele se întorceau la serviciu atunci când bebelușul avea 3-4 luni, nu existau teorii de parenting, cărți, ateliere și conferințe. Iar părinții părinților noștri vin din vremuri în care au trăit revoluții, războaie, deportări, violuri, sărăcie gravă. Dar adevărul acesta nu șterge cu nimic suferința copilului care nu a primit conectare, siguranță, acceptare, timp, nu a fost ascultat, îmbrățișat, înțeles. Nu au trăit cu adevărat împreună, ci mai degrabă doar prezenți în aceeași casă!

 Lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil ?

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții nu au fost învățați să se exteriorizeze. Mai mult chiar, au fost crescuți sub zicala ”copilul se pupă în somn, să nu i se urce la cap”. Și lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil? Realitatea unui copil poate fi extrem de diferită de cea a unui adult. Adultul de acum nu gândește în aceeași termeni ca atunci când era copil. Dacă acum înțelege la nivel de logică, faptele părinților din copilărie, emoțional poate duce încă o luptă, și una grea, pendulând între copilului în suferință și adultul vinovat că își judecă părintele. Și logica nu șterge niciodată emoționalul. Rămân răni.

Nu e suficient să îi spui unui adult ”părintele tău te-a bătut frecvent și dur și umilitor pentru că atât știa și putea el, dar te iubea” și nici ”dacă nu se întâmpla asta, poate nu ai fi ajuns cine ești azi”. Când oferi o scuză pentru o acțiune care cauzează atât de multă suferința, pentru o traumă, minimalizezi și din durerea omului din fața ta. Adulții care încă își duc aplecați suferințele nu au cum să vadă ceva pozitiv în urma unei traume. Pentru că nu există nimic cu adevărat pozitiv. Chiar dacă pot înțelege limitarea părinților, tot simt suferința, pentru că nu este vorba despre scuzele celuilalt, ci despre propria suferință. Suferința copilului nevăzut, neiubit, neprotejat.

Și ce putem face ca părinți, să ne creștem altfel copiii? Să ne vindecăm!

Nu putem schimba trecutul, nici părinții, nici ce am trăit. Dar, dacă vrem să creștem copii bine cu ei, este nevoie să fim noi bine cu noi și să ne vindecăm rănile. Pentru că ceea ce facem de fapt nu este să îi învățăm pe copiii noștri ceea ce știm, achizițiile, teoriile și noțiunile noastre. În profunzime noi îi învățăm ceea ce suntem. Știți vorba cu copilul, oglinda părintelui? Dacă ești un părinte trist, anxios, agitat, pesimist, fără curaj și inițiativă și vrei un copil vesel, sociabil, curajos, încrezător, este ca și cum ai vrea să alergi când nu ai picioare.

Fericirea nu este o teorie, e o stare, o simți, și dacă o trăiești, tu ca părinte, o transmiți mai departe și copilului tău. Altfel nu prea ajută să vorbești din cărți, să adopți un zâmbet forțat și să încerci să profesezi fericirea. Și fericirea ca stare, nu ca teorie, se lovește de zidurile traumelor trăite și nevindecate.

Sursă poza: Kristina Tripkovic @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fericirea se oprește în zidurile traumelor trăite și nevindecate apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.