Toate aceste situații ”obișnuite” lasă răni adânci ale căror efecte se văd și în viața adultă:

– frecvent părinții neagă sau nu acceptă emoțiile și dorințele copiilor (”nu te doare”, ”nu îți place asta„, ”unei fete nu îi stă bine să fie furioasă”, ”băieții nu plâng” etc):

– în cazul divorțului copilul este folosit ca o unealtă de apărare, pedepsire, răzbunare, este prins la mijloc în tensiunile părinților;

– copilul este tras de ureche, primește ”doar o palmă la fund uneori”, este pedepsit, certat, făcut de rușine când face greșeli;

– copilul este umilit pentru a învăța o lecție;

– copilul este des comparat cu alții și apreciat doar pentru reușite;

– copilului i se cere să obțină mereu realizări (10 pe linie, cel mai bun în tot ceea ce face, să ia multe premii etc);

– copilul este des lăsat singur acasă de la vârste foarte mici când încă are nevoie de prezența unui adult;

– copilul este parentificat (cel care îngrijește emoțional părintele, cel care are grijă de frații mai mici etc);

– lipsa afecțiunii manifestate verbal și fizic;

– nașterea dificilă sau boli;

– părinți care sunt depresivi sau dependenți de substanțe (alcool, droguri etc);

– lipsa necesităților materiale (sărăcia).

Totuși, doar pentru că o experiență este dureroasă, nu este automat și traumatică. De exemplu, divorțul părinților cel mai probabil va afecta un copil, dar nu este automat și traumatizant pentru el. Un atașament sănătos cu un părinte disponibil emoțional, sau în lipsa lui cu un alt adult, este vital pentru sănătatea fizică și emoțională a unui copil. Tocmai partea aceasta poate ajuta copilul să integreze experiența pe care o trăit-o și să își dezvolte reziliența.

Este foarte important să ne dăm seama când un copil are nevoie de sprijin specializat pentru a procesa experiențele traumatice. Sprijinul oferit la timp va reduce și chiar va elimina efectele pe termen lung. La fel de important este să căutăm noi înșine sprijin atunci când nu putem gestiona ceea ce trăim.

Pentru a afla mai multe despre cum poți să devii un părinte mai bun pentru copilul tău, te poți înscrie în Programul online ÎMPREUNĂ.

Știu că nu este ușor să fii mereu acolo pentru copilul tău. Știu că uneori ne scap nevoile lui reale printre degete, dar el are în continuare nevoie de noi. Are nevoie să fim bine noi cu noi pentru a putea să fie bine el, cu el. Și are mare nevoie să putem să îi fim cu adevărat alături atunci când se va confrunta cu momente dificile. Îți promit că acest curs îți va răspunde la toate aceste întrebări! Și îți va oferi detaliile și instrumentele de care ai nevoie.

Sursă poza: Trym Nilsen @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Situații ”obișnuite” care pot produce traume copiilor  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Până la urmă structurile noastre sănătoase sunt cele care ne ajută să depășim traumele pe care le-am trăit. 

Și toți avem, fără doar și poate, structuri sănătoase în interiorul nostru. Asta este partea cea mai bună! Ele sunt în noi. Nu în afara noastră (soț, părinte, medicamente, doctori etc), sunt în interiorul nostru. Trebuie doar să le accesăm și să le creștem.

Care sunt caracteristicile unui psihic sănătos?

Vitalitatea. Te simți viu și acționezi cu vitalitate, ești dinamic/ă.

Stabilitate. O bună funcționare în viața de zi cu zi cât și o stare de bine. Reglarea mecanismelor emoționale.

Reglare. Psihicul se autoreglează și reglează ce se întâmplă cu sine și în raport cu ceilalți, astfel are loc selecția de informații și luarea unor decizii. Poți să gândești despre tine în raport cu tine și cu alții și să extragi concluzii. Aici intră și reglarea mecanismelor emoționale.

Coerența. Pare cumva că totul este la locul lui în noi.

Contact cu realitatea și procesarea realității. Orice structură sănătoasă vrea contact cu realitatea. O parte importantă este și capacitatea de a determina care este cu adevărat realitatea indiferent dacă îți place sau nu și care sunt părțile ”create” de psihicul tău, cele fanteziste.

Flexibilitate. Capacitatea de a reduce și gestiona stresul și chiar de a nu-l crea în anumite situații. Capacitatea de a te adapta la diferite situații și de a găsi soluții pentru a trăi cu bine.

Expresivitate. Capacitatea de a exprima verbal, nonverbal, relațional ce se întâmplă în interiorul tău ca răspuns la realitatea pe care o trăiești.

Claritate. Distingerea dintre lumea internă și cea externă, dintre realitatea subiectivă și cea obiectivă. Abilitatea de a gestiona propriile greșeli și slăbiciuni. Capacitatea de a recunoaște și îndeplini propriile nevoi. Asumarea responsabilității propriilor acțiuni, fără a te bloca nici în rolul de victimă și nici în cel de agresor.

Curiozitatea și deschiderea de a cunoaște și de a simți. Să fii deschis cu toate simțurile tale înseamnă să te deschizi către viață și să te bucuri de ea.

Contact cu sine și cu ceilalți. Capacitatea de a fi în contact cu propriul corp și cu propriile emoții. Încrederea că te poți baza pe tine însăți/însuți în contact cu realitatea. Capacitatea de a fi în contact real și sănătos cu ceilalți, dar și de a te delimita de ei.

Sexualitate sănătoasă. O sexualitate sănătoasă este una dezvoltată conform etapei de vârstă la care te aflii, când nu are loc o disociere psihică în momentul actului sexual și când nu este amestecată cu nevoia ”copilului interior” de a primi afecțiune sau contact fizic. Sexualitatea sănătoasă presupune și să îți asumi responsansabilitatea pentru tine însăți, în timp ce ai grijă și de nevoile partenerului.

Accesarea propriului adevăr. Psihicul sănătos știe întotdeauna ce s-a întâmplat cu el. Structura sănătoasă va căuta tot timpul bucata pierdută, uitată, adică partea traumatică. Devenim mai sănătoși din punct de vedere psihic atunci când ne recuperăm părțile pierdute din noi.

Agreabilitate. Sănătatea psihică înseamnă să fii un om bun – să ai capacitatea de a oferi lucruri bune în exterior, dar și ție însăți/însuți.

Sursă poza: Adrien King  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce înseamnă să fim sănătoși din punct de vedere psihic? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Opusul dependenței de relații și de oameni, nu este însingurarea, este conexiunea.

Unul dintre efectele pe termen lung al traumelor este deteriorarea capacității de a te conecta cu alții. Este așa, cumva, pe drumul nostru în viața asta, am învățat că, să te conectezi cu cineva înseamnă să te doară. Conectarea = relație = durere. Și atunci, ce a spus o parte din noi pentru a ne asigura supraviețuirea? ”Pentru a evita durerea, mai bine eviți relațiile. Rămâi pe cont propriu, doar cu tine, și gata, asta e suficient”. Problema e că nu are cum să fie suficient.

Pentru a nu mai avea nevoie de relații, adică de conexiune cu alții, trebuie să amortești sau să blochezi capacitatea de a simți.

Mânați de această dorință de a nu mai simți durere, ridicăm ziduri. Evităm oameni, blocăm intimitatea, investim tot timpul în tot felul de activități mai mult sau mai puțin productive sau sănătoase. Și facem asta, purtând acel gol în noi. Și oricât am face în exterior, noi doar cu noi și pentru noi, nu se va umple golul, nu vom simți efectul în interior. Pentru că nu este despre asta. Faptul că ne menținem singuri, cu această iluzie că ”și în siguranță”, nu înseamnă că nu simțim durerea. Și dacă totuși reușim să nu simțim durerea, adică să blocăm capacitatea de a simți, atunci nu mai simțim nimic … nici fericirea. E un cerc vicios oricum o dai.

Sigur că atunci când ne permitem să simțim și să ne conectăm într-o relație, devenim și vulnerabili. Dar conexiunea profundă și adevărată cu o altă ființă umană nu are cum să aibă loc fără această vulnerabilitate. Și tocmai atunci când ne permitem vulnerabilitatea într-o relație, adică să ne arătăm așa cum suntem cu adevărat – (nu cum ne străduim să părem, ca să ne apărăm) – atunci găsim conexiunea de care avem nevoie. Și atunci devenim de fapt și mai puternici. Și mai plini.

Când suntem deschiși să stabilim conexiuni reale cu ceilalți, de fapt creăm o conexiune cu noi înșine. 

De ce? Pentru că ne lăsăm să fim văzuți și iubiți pentru cine suntem, pentru cum gândim și ce simțim, și așa învățăm că este în regulă să fim exact așa cum suntem. Iar la această iubire de sine autentică și puternică nu putem să ajungem fără a avea relații cu alții. Dacă nevoia noastră umană de bază este să avem relații, atunci cea mai importantă parte a vindecării rănilor noastre emoționale este tocmai să ne permitem să ne deschidem din nou. Până la urmă și rănile tot în relație cu alții s-au produs, tot în relație cu alții se pot vindeca. În fiecare dintre noi există această nevoie arzătoare de a fi iubiți așa cum suntem. Important este să găsim oamenii potriviți să o facă, deschiși să se conecteze cu noi cei reali și să se arate pe ei, cei reali, cei de dincolo de ziduri.

Sursă poza: Jude Beck  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nevoia de a avea relații este o nevoie umană de bază, nu un semn de slăbiciune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

“Din momentul concepției, experiența trăită în pântecul matern ne modelează creierul și pune bazele personalității, temperamentului afectiv și capacității de gândire superioară.”

Avem o memorie celulară care reține emoțiile puternice. Acele emoții trăite în urma unor experiențe chiar și până la a treia sau a patra generație. 

”Istoria pe care o ai în comun cu familia ta începe înainte ca tu să fi fost măcar conceput. în cea mai timpurie formă biologică a ta, aceea de ou nefertilizat, deja ai în comun un mediu celular cu mama ta şi cu bunica ta. Când bunica ta era însărcinată în cinci luni cu mama ta, celula precursoare a oului din care tu te-ai dezvoltat era deja prezentă în ovarele mamei tale.

Aceasta înseamnă că înainte chiar ca mama ta să se fi născut, mama, bunica şi primele urme din tine se aflau toate în acelaşi corp — trei generaţii care împart acelaşi mediu biologic. Aceasta nu este o idee nouă: manualele de embriologie ne spun acest lucru de mai bine de un secol. La fel pot fi găsite începuturile tale şi pe linie paternă. Celulele precursoare ale spermatozoidului din care tu te-ai dezvoltat existau în tatăl tău încă de când era făt în pântecul mamei lui”.

Mark Wolynn explică foarte clar în cartea lui și vă las un pasaj:

“Ceea ce am învățat din propria mea experiență, formare și practică clinică este că răspunsul poate să nu se afle atât în povestea noastră proprie, cât în poveștile părinților, bunicilor și chiar ale străbunicilor noștri. (…) Cercetările științifice ne spun și ele că efectele traumelor pot trece de la o generație la următoarea. (…) Durerea nu întotdeauna se dizolvă de la sine sau se diminuează cu timpul. Chiar dacă persoana care a suferit trauma originară a murit, chiar dacă povestea lui sau a ei rămâne scufundată în ani și ani de tăcere, fragmente de experiență de viață, amintirea și senzațiile corpului pot rămâne vii.”

Sunt prezentate și explicațiile teoretice pentru a înțelege cum funcționează memoria celulară. Sunt oferite și exemple practice din cabinet, dar și exerciții care te pot ajuta să îți rezolvi propriile probleme. 

Veți citi despre un angajat cu experiență care ia decizii financiare nepotrivite, repetând, fără să știe, istoria tătălui său. Tatăl fusese un parior „ratat” pe care el nici nu avuse cu adevărat șansa să îl cunoască. M-a impresionat și povestea unei tinere cu depresie care a vrut să se sinucidă prin „evaporare”. Ulterior a aflat că bunica ei supraviețuise camerelor de gazare de la Auschwitz. Sau cazul unui băiat care avea insomnii și se trezea cuprins de senzații inexplicabile de frig. Nu știa că unchiul său murise înghețat. 

Mark Wolynn vorbește și despre metoda limbajului-nucleu, o practică pe care eu o folosesc de ceva vreme.

”Cu toţii ştim povestea lui Hănsel şi Gretel, care sunt păcăliţi şi lăsaţi să se rătăcească în pădurea întunecată. Îngrijorat că nu vor mai găsi niciodată drumul de întoarcere, Hănsel lasă în urma lui prin pădure o dâră de firimituri de pâine, ca să se asigure că se vor putea întoarce cu bine acasă”.

O analogie care mi-a plăcut extrem de mult. Și pe care am păstrat-o în mine, pentru mine și pentru clienții din cabinet … de azi și de mâine . O metaforă pentru cât de mult transmitem inconștient prin vorbele noastre, cele pe care le spunem cu voce tare și cele pe care le spunem în gând. Cum lăsăm o dâră de firimituri pentru a ne întoarce din nou la noi. Trebuie doar să le vedem. Iar un terapeut bun le va vedea întotdeauna pentru tine. Și doar îți va aprinde lanterna să le vezi și tu, singur. 

Și, ca și copiii din poveste, uneori ne rătăcim prea adânc în propria noastră pădure de frici și de dureri. Uneori, în loc să fim atenți la cuvinte, sau să ne găsim un om care să ne ghideze să le înțelegem, ajungem să apelăm la medicamente, mâncare, alcool, ţigări, sex, prea multă muncă, prea multe cluburi și tot așa. Dar drumurile astea nu ne duc niciodată înapoi la noi.

”Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite” este o carte pentru fiecare adult.

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă.

Articolul ”Povestea ta a început demult” – Mark Wolynn – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Eu te-am făcut, eu te omor!”

De parcă asta îți dă dreptul să îi iei viața, de fapt, nici măcar să ameninți cu așa ceva nu ar trebui să îți permiți. E viața lui, îi aparține într-un totul. E corpul lui și tot lui îi aparține. Că l-ai făcut nu îți dă dreptul să mutilezi corpul și sufletul cu palmele tale de mamă. Si apoi să îl omori, că doar tu l-ai făcut. 

Copiii nu sunt marionetele noastre. 

Nu i-am făcut, sau nu ar fi trebuit să îi facem, pentru că voiam o păpușă mai mare care să joace după cum gândim noi. Să stea drepți la masă, cu brocolli în furculița, să ia numai 10 și să poarte coroniță, să realizeze ce n-am fost noi în stare să facem și abia apoi să le arătăm că îi iubim. Iubirea de părinte nu e ceva ce trebuie câștigat! 

Copiii nu sunt arme de rănit oameni.

Copiii nu sunt arme de rănit oameni, oricât de mult îi urâm pe cei pe care vrem să îi rănim sau oricât ne-au rănit ei la rândul lor. Nu sunt obiecte de schimb, de șantajat, de manipulat. Nu sunt obiecte, sunt oameni. Și nu îi deținem. Nu avem dreptul să le dictăm pe care părinte să iubească mai mult. Și evident, dacă noi divorțăm de tatăl copilului, nu trebuie să o facă și ei. Dacă voi o urâți pe mama copilului, nu, nu trebuie să o urască și ei. Și apoi, să pui orice fel de ură în sufletul unui copil numai dovadă de iubire nu e.

Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră! 

Nu sunt obiecte. Nu funcționează cu telecomandă și baterii. Nu sunt obligați să facă doar ce vrem noi fiindcă noi suntem mai mari. Nu sunt mijloc de obținut plăceri sau creat dureri. Sunt oameni și își aparțin doar lor, chiar dacă e celulă celulă din tine și îi curg prin vene fire din sângele tău.

Sursă poza: Alex Pasarelu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii noștri nu sunt proprietatea noastră! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Chiar dacă tu, ca părinte, simți că duci o luptă grea pentru binele copilului tău, nu înseamnă că îi oferi tot ce are nevoie.

Chiar dacă deciziile tale par în interesul lui, nu înseamnă că așa se dovedesc a fi. Tu simți că faci mult și celălalt primește puțin. Ați auzit de părinți uimiți că ei s-au sacrificat pentru a-și crește copiii și copiii îi ignoră sau îi învinovățesc pentru diverse? Uneori au amândoi dreptate. Părinții au făcut, poate chiar cu un mare efort, tot ce au știut ei mai bine, dar copilului nu i-au fost satisfăcute cu adevărat nevoile. Cele mai multe nevoi neîmplinite sunt cele care nu se văd așa ușor cu ochiul liber. Iubire, afecțiune, acceptare, valorizare, încredere etc. Dacă te uiți la viață ca la un film, din exterior, poți să înțelegi tumultul fiecăruia. Dar în viața ta, ești în interior și nu este despre ceea ce vezi și ce înțelegi cu mintea. Este despre ceea ce simți, tot ceea ce ai simțit cu sufletul.

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții munceau foarte mult, inclusiv sâmbăta, mamele se întorceau la serviciu atunci când bebelușul avea 3-4 luni, nu existau teorii de parenting, cărți, ateliere și conferințe. Iar părinții părinților noștri vin din vremuri în care au trăit revoluții, războaie, deportări, violuri, sărăcie gravă. Dar adevărul acesta nu șterge cu nimic suferința copilului care nu a primit conectare, siguranță, acceptare, timp, nu a fost ascultat, îmbrățișat, înțeles. Nu au trăit cu adevărat împreună, ci mai degrabă doar prezenți în aceeași casă!

 Lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil ?

Noi, adulții de azi, venim din vremuri în care părinții nu au fost învățați să se exteriorizeze. Mai mult chiar, au fost crescuți sub zicala ”copilul se pupă în somn, să nu i se urce la cap”. Și lipsa conexiunii și ascunderea iubirii, cum credeți că dau în sufletul unui copil? Realitatea unui copil poate fi extrem de diferită de cea a unui adult. Adultul de acum nu gândește în aceeași termeni ca atunci când era copil. Dacă acum înțelege la nivel de logică, faptele părinților din copilărie, emoțional poate duce încă o luptă, și una grea, pendulând între copilului în suferință și adultul vinovat că își judecă părintele. Și logica nu șterge niciodată emoționalul. Rămân răni.

Nu e suficient să îi spui unui adult ”părintele tău te-a bătut frecvent și dur și umilitor pentru că atât știa și putea el, dar te iubea” și nici ”dacă nu se întâmpla asta, poate nu ai fi ajuns cine ești azi”. Când oferi o scuză pentru o acțiune care cauzează atât de multă suferința, pentru o traumă, minimalizezi și din durerea omului din fața ta. Adulții care încă își duc aplecați suferințele nu au cum să vadă ceva pozitiv în urma unei traume. Pentru că nu există nimic cu adevărat pozitiv. Chiar dacă pot înțelege limitarea părinților, tot simt suferința, pentru că nu este vorba despre scuzele celuilalt, ci despre propria suferință. Suferința copilului nevăzut, neiubit, neprotejat.

Și ce putem face ca părinți, să ne creștem altfel copiii? Să ne vindecăm!

Nu putem schimba trecutul, nici părinții, nici ce am trăit. Dar, dacă vrem să creștem copii bine cu ei, este nevoie să fim noi bine cu noi și să ne vindecăm rănile. Pentru că ceea ce facem de fapt nu este să îi învățăm pe copiii noștri ceea ce știm, achizițiile, teoriile și noțiunile noastre. În profunzime noi îi învățăm ceea ce suntem. Știți vorba cu copilul, oglinda părintelui? Dacă ești un părinte trist, anxios, agitat, pesimist, fără curaj și inițiativă și vrei un copil vesel, sociabil, curajos, încrezător, este ca și cum ai vrea să alergi când nu ai picioare.

Fericirea nu este o teorie, e o stare, o simți, și dacă o trăiești, tu ca părinte, o transmiți mai departe și copilului tău. Altfel nu prea ajută să vorbești din cărți, să adopți un zâmbet forțat și să încerci să profesezi fericirea. Și fericirea ca stare, nu ca teorie, se lovește de zidurile traumelor trăite și nevindecate.

Sursă poza: Kristina Tripkovic @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fericirea se oprește în zidurile traumelor trăite și nevindecate apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Dacă vrei să te detensionezi, joacă-te cu copilul tău!

Jocul nu ar trebui să fie o corvoadă pentru părinți, dar cred că pentru unii devine. Suntem prea obosiți, închiși, prea puțin atenți la noi. Prea fugim după timp și el din calea noastră. Prea sunt atâția stimuli care ne distrag. Prea suntem tentați să ne scuzăm prin toate și să credem că nu contează cantitatea timpului petrecut cu copiii ci calitatea lui. Când chiar nu ai timp și sunt convinsă că există o mulțime de cazuri, atunci da, mizează pe calitate, în alt caz, renunță la scuze și fii acolo lângă copilul tău cât încă te vrea lângă el, cât încă are nevoie de atât de multă atenție. Joacă nu e grea deloc! Am fost și noi copii, trebuie doar să ne amintim asta și să ne permitem să fim din nou.

E de fapt ceva foarte natural. În plus este cea mai ieftină și la îndemână metodă de a râde mult și a scăpa de toate tensiunile adunate adânc în suflet.

Dacă vrei să îl faci mare, joacă-te cu el!

Pentru copii joaca este esențială: așa învață, așa își dezvoltă imaginația, așa își descarcă bateriile, așa își spun ofurile, așa creează o legătură cu părintele. Nu cunosc altă tehnică mai bună decât jocurile libere și sincere. Uneori suntem tentați să spunem că ”doar se joacă”. Crede-mă pentru ei niciun joc nu este doar un joc, este dezvoltare.

Dacă vrei să îi dezvolți anumite abilități, joacă-te cu el!

Din punct de vedere psihologic există două tipuri de joc: jocul funcțional și jocul pretins. În primul caz copilul folosește obiectele cu scopul lor real – construiește din cuburi. În al doilea caz își folosește imaginația pentru a crea alte întrebuințări –  folosește cubul pe post de telefon, mai mult chiar vorbește cu cineva la el. În cazul lui David, întotdeauna îl sună pe Doru, un prieten . Acest proces se numește gândire simbolică și arată progresele pe care le-a făcut copilul din punct de vedere cognitiv, folosind activități mentale complexe într-o preocupare pe care noi, adulții, o vedem de multe ori ca ”un simplu joc”.

Dacă vrei să știi ce are pe suflet, joacă-te cu el!

Am folosit foarte des în ședințele de consiliere individuale și de grup cu copiii, jocul. De fapt, de cele mai multe ori, ei percepeau întâlnirile ca pe o joacă, mai ales în consilierea de grup. În schimb, eu luam totul în serios și căutam modalități să aflu, prin joc, cu ce situații dificile se confruntă pentru a-i ajuta, tot prin joc. Aceeași tehnică o voi folosi și acasă cu copiii mei. Deja am început cu David, chiar dacă este mic. Când și cât îmi permite ne jucăm cu bebelușii sau citim din cartea The Little Book of First Experiences pentru a-l pregăti câtuși de puțin cu schimbările care vor apărea după ce voi naște. Nu trebuie să fii psiholog pentru a putea face asta (sigur, nu vorbesc de cazurile în care copilul a suferit o traumă).

Dacă vrei să îți cunoști copilul joacă-te cu el!

Poți afla mai multe despre temerile, anxietățile și sentimentele lui doar prin observarea modului în care se joacă și apoi punându-i întrebări directe. La fel poți inventa tu un joc, simulând o situație care crezi că i-a produs o supărare. Vei vedea cu câtă ușurință transpun copiii realitatea, într-un joc. Folosește-te de asta și de faptul că părintele este pentru mulți ani jucăria preferată a copiilor … până îl detronează gadget-urile.

Dacă vrei să o creezi o legătură cu copilul tău, joacă-te cu el!

Viața este de fapt un joc, unul în care învățăm și dezvățăm caractere, unul cu lacrimi sau multe zâmbete, unul în care pierdem și totuși câștigăm, unul la finalul căruia preferăm să ne amintim oamenii pe care îi iubim și momentele frumoase petrecute cu ei. Nu minimalizați importanța jocului, nu fugiți de el, nu îl refuzați, el creează tocmai acele amintiri frumoase!

Mai multe idei de jocuri și activități pe categorii de vârstă și dezvoltare de abilități găsiți aici.

Sursă poza: Rui Xu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum te ajuta jocul sa creezi o legatura cu copilul tau apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.