După o perioadă de terapie, autoanaliză și căutare personală, mintea știe. A analizat, a pus etichete, a înțeles logica din spatele unor reacții sau evenimente. Știe că am supraviețuit, știe că acum suntem în siguranță. Dar în plan emoțional, ceva tot nu se simte bine. Trăim cu frică, agitație în corp, reacții disproporționate, rușine sau vinovăție greu de explicat. Este ca și cum emoțiile nu țin cont că prezentul este diferit de trecut. De ce? Pentru că procesarea emoțională nu este același lucru cu înțelegerea rațională.

Ce înseamnă, de fapt, procesare emoțională și vindecare?

Procesarea este un proces activ și conștient de integrare a emoțiilor rămase blocate în urma unor experiențe dificile sau traumatice. Este acel moment în care corpul și emoțiile tale „recuperează” și reușesc să simtă că acum este, într-adevăr, altfel decât atunci. Este acel moment în care plânsul vine după luni întregi de ”sunt bine„ spus automat, respiri altfel într-un moment în care, înainte, te-ai fi închis, apare gândul: „Nu a fost vina mea” și îl simți cu adevărat, nu doar îl spui. Mintea poate formula și explica. Dar întregul corp, cu amintirile lui somatice, cu emoțiile reprimate, cu sistemul nervos hiperactiv, are nevoie de altceva: de timp, de siguranță și de prezență.

De ce nu se întâmplă „peste noapte”?

Pentru că, în fața durerii, sistemul nostru ne protejează, reprimă, disociază, ne închide. Și face asta ca să putem merge mai departe. Dar la un moment dat, dacă vrem cu adevărat să ne vindecăm, e nevoie să ne întoarcem cu blândețe spre acele părți din noi care au rămas „înghețate în timp”. A sta cu ceea ce doare nu înseamnă să suferi din nou. Înseamnă să creezi un spațiu în care durerea se poate transforma: în înțelegere, în acceptare, în eliberare.

În psihoterapie, nu grăbim procesul. Îl onorăm. Îl însoțim.

Vindecarea nu vine când înțelegi. Vindecarea vine când poți simți, în siguranță, ceea ce înainte era de nesuportat. Când nu te mai sperii de tine. Când poți rămâne acolo, prezent, cu ceea ce e. Când începi, încet-încet, să te simți din nou… acasă în tine.

Dacă te regăsești în acest articol, poate e momentul să îți oferi spațiul în care procesarea emoțională să devină posibilă. Terapia nu este despre a repara ceva „stricat”. Este despre a reconstrui o relație de siguranță cu tine însuți.

Pentru întrebări, programări sau mai multe informații despre procesul terapeutic, mă poți contacta aici. Ești binevenit(ă) exact așa cum ești.

Sursă poza: Esther Wechsler @ Unsplash

Articolul Când înțelegerea nu e suficientă: despre procesare emoțională și vindecare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Cum arată aceste tipare familiale toxice

Tiparele familiale toxice nu sunt întotdeauna evidente. Uneori nu se văd în agresiuni directe, ci în lucruri mult mai subtile, dar la fel de dureroase. Pot arăta așa, să ți se ceară direct sau prin manipulări:

– să taci exact atunci când ai nevoie să vorbești
– să fii „copilul bun” care nu deranjează și nu cere prea mult
– să îți ignori nevoile pentru liniștea celorlalți
– să eviți adevărul doar ca să nu apară conflictul
– să mergi „pe vârful degetelor” în jurul unei persoane care nu își poate regla emoțiile
– să sacrifici constant ce simți, ce gândești sau ce ai nevoie pentru a menține aparenta pace

În astfel de medii, copilul sau adultul învață treptat că siguranța nu vine din a fi el, ci din adaptare. Nu din adevăr, ci din evitare. Nu din relație reală, ci din supraviețuire emoțională.

„Așa se face” poate ascunde multă suferință

 Există familii în care anumite idei sunt tratate ca adevăruri absolute:

– e mai bine să nu deschizi subiecte grele
– trebuie să ierți, indiferent ce s-a întâmplat
– trebuie să mergi mai departe și gata
– familia trebuie păstrată cu orice preț
– trebuie să îl înțelegi pe cel care rănește
– trebuie să menajezi persoana cea mai disfuncțională, ca să fie liniște

Toate aceste mesaje pot părea, la suprafață, mature sau înțelepte. În realitate, ele normalizează abuzul și cer, de multe ori, exact victimei să se adapteze, să tacă și să ducă mai departe ceea ce nu i-ar fi trebuit niciodată. Acolo unde adevărul este sacrificat pentru aparențe, relațiile nu devin mai sănătoase, ci doar mai greu de suportat.

Ce învață un copil într-o familie toxică

Un copil care crește într-un astfel de sistem nu învață doar niște reguli de comportament. Învață ceva despre sine și despre lume. Și poate învăța că: nevoile lui sunt prea mult, emoțiile lui încurcă, adevărul trebuie ascuns, iubirea se câștigă prin conformare, siguranța depinde de cât de bine se adaptează la ceilalți.

Mai târziu, aceste lecții se pot transforma în dificultăți relaționale, în vinovăție exagerată, în incapacitatea de a pune limite, în teamă de conflict, în rușine, în anxietate sau în tendința de a rămâne în relații care rănesc.

De multe ori, adultul de azi nu înțelege de ce îi este atât de greu să spună „nu”, să se aleagă pe sine sau să creadă că merită respect. Dar răspunsul este adesea legat de ce a trebuit să facă, foarte devreme, ca să rămână conectat cu oamenii de care depindea.

Miturile care întrețin dinamici toxice

În jurul acestor familii apar și o serie de mituri care țin sistemul în picioare: „Familia rămâne familie, orice ar fi.”, „Au făcut și ei ce au putut.”, „Ești prea sensibilă.”, „Trebuie să ierți.”, „Nu mai răscoli trecutul.” Problema nu este că unele dintre aceste afirmații conțin, uneori, un sâmbure de adevăr. Problema este felul în care sunt folosite: pentru a minimiza durerea, a nega impactul unor răni reale și a descuraja confruntarea cu adevărul. Când astfel de mesaje se repetă ani la rând, ele nu vindecă. Ele protejează disfuncția. 

Ruptura de tipar nu este lipsă de respect

Mulți oameni se simt vinovați atunci când încep să pună întrebări despre familia din care vin. Se tem că sunt nerecunoscători, egoiști sau că „ei sunt problema”. Dar a pune sub semnul întrebării un tipar toxic nu este lipsă de respect. Este un act de claritate, de maturizare, de grijă față de tine.

Să vezi clar ceea ce te-a rănit nu înseamnă că îți urăști familia. Înseamnă că nu mai vrei să confunzi iubirea cu tolerarea durerii. Înseamnă că alegi să nu mai numești „normal” ceva ce ți-a făcut rău. Ruperea unui tipar toxic este, adesea, un act de iubire matură: pentru tine, pentru viața ta, pentru copiii care pot veni după tine și pentru tot ceea ce ai fi avut nevoie să primești.

De unde poate începe schimbarea

Schimbarea nu începe neapărat cu confruntări mari. Uneori începe foarte simplu: să observi, să recunoști, să nu mai negi, să îți dai voie să simți, să te întrebi ce este al tău și ce ai preluat din familie. Poate începe cu întrebări precum: ”Ce simt eu cu adevărat? Ce am eu nevoie cu adevărat? Ce anume am învățat să tolerez, deși mă doare? Ce consider normal doar pentru că a fost mereu așa?”. Apoi pot veni limitele sau uneori distanțarea dacă limitele nu sunt respectate. Refuzul de a mai acoperi tăcerea cu zâmbete false. Refuzul de a mai proteja aparențele în timp ce tu te abandonezi pe tine. 

Vindecarea nu înseamnă întotdeauna împăcare

Este important să spunem și asta: vindecarea nu înseamnă întotdeauna apropiere, împăcare sau reluarea unei relații. Uneori înseamnă doar să vezi adevărul. Să îl numești, să nu îl mai minimizezi. Să nu te mai îndoiești de tine pentru că ceilalți nu pot sau nu vor să recunoască ce s-a întâmplat.

Iertarea nu se forțează și nu este o condiție obligatorie pentru vindecare.

Depinde de mai mulți factori, dintre care câțiva sunt esențiali:

– Dacă celălalt recunoaște răul făcut și își asumă responsabilitatea, manifestând regret real
– Cât de profund a fost impactul asupra ta. Pentru că una este să ierți pe cineva care ți-a zgâriat mașina și cu totul altceva este să ți se ceară să ierți pe cineva care te-a abuzat sexual
– Dacă situația aparține trecutului sau dacă răul continuă și în prezent

Relațiile nu se repară unilateral. Iar legăturile de sânge nu garantează siguranța emoțională.

Unele dintre cele mai dureroase răni nu vin din ceea ce s-a întâmplat o singură dată, ci din ceea ce s-a repetat atât de mult, încât a ajuns să pară normal. Dar și normalul merită luat la întrebări din când în când. Pentru că a merge mai departe nu înseamnă să fugi de trecut, ci să înveți să nu îl repeți. Și a avea grijă de tine nu înseamnă că trădezi pe cineva, înseamnă că alegi să nu te mai abandonezi pe tine.

Sursă poza: Katherine Chase @ Unsplash

Articolul Tipare familiale toxice: ce am învățat să numim „normal”, dar ne rănește apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Dacă rana ta sufletească profundă a fost neglijarea pe care ai simțit-o în copilărie, aceasta va crea ulterior o convingere limitativă subconștientă că nu ești demn de iubire. Convingerea va sădi emoția rușinii toxice, care apoi va da naștere ideii că relațiile sunt inutile, care apoi duce la comportamentul de adaptare manifestat prin evitarea și abandonarea totală a relațiilor.”

Un adevăr esențial pe care l-am regăsit în paginile cărții este acesta: nu trebuie să ne dorim un sistem nervos relaxat permanent, ci un sistem flexibil, capabil să revină, iar și iar, în starea de siguranță. Trauma nu se dizolvă printr-un exercițiu rapid sau printr-o ședință în cabinet. Este o călătorie pe termen lung. În ea învățăm să ne simțim din nou corpul. Să ne apropiem de el cu blândețe. Să îl acceptăm și, odată cu el, să ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem, cu ce putem și cu ce putem gestiona în acel moment.

Atunci când nu suntem conectați la corp, mintea preia controlul, încearcă să explice, să rezolve, să găsească sens.

Un alt aspect care mi-a atras atenția este perspectiva că gândirea excesivă nu este o problemă de „prea mult”, ci de „prea puțin simțit”. Așa cum spun adesea și în cabinet: „cu cât gândim mai mult, simțim mai puțin.” Atunci când nu suntem conectați la corp, mintea preia controlul, încearcă să explice, să rezolve, să găsească sens. Însă adevărata recuperare începe atunci când coborâm din cap în corp și ne permitem să simțim. Și nu este un proces ușor, necesită multă răbdare, compasiune și acceptarea ritmului propriu.

Scopul nu este să ne „reparăm”, ci să învățăm să fim prezenți în corpul nostru, să trăim întreaga sa complexitate.

Starea de siguranță este esențială pentru a ne putea regăsi. Și pentru a crea, a râde, a juca și a ne conecta autentic cu noi și cu ceilalți. Pentru a ajunge acolo avem nevoie de resurse reale. De exemplu coreglarea prin prezența unor oameni de încredere. Dar și compasiune și curajul de a accepta propriul ritm. Piper subliniază că tehnicile somatice, oricât de valoroase, sunt doar o parte dintr-un proces mult mai amplu. Scopul nu este să ne „reparăm”, ci să învățăm să fim prezenți în corpul nostru. Să trăim întreaga sa complexitate.

”Vindecarea Somatică” nu este doar o carte. Este o invitație la a asculta corpul, la a înțelege că recuperarea înseamnă mișcare, tăcere, joacă, lacrimi și prezență. Este o lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să privească propria lor vindecare cu mai multă blândețe și curiozitate.

Mai multe recomandări de cărți despre autocunoaștere și recuperare post-traumatică, găsiți aici.

Articolul ”Vindecarea somatică” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Una dintre ideile centrale ale cursului a fost că simptomele corpului nu apar întâmplător. De multe ori, ele sunt modul prin care organismul încearcă să se adapteze la stres, la conflicte emoționale sau la situații de viață care ne-au depășit resursele la un moment dat. Sigur, știam asta deja și am scris de multe ori pe această temă. Voi sintetiza în acest articol câteva dintre ideile de bază ale cursului, adăugând și câteva explicații suplimentare din teoria traumei. Din păcate, partea de exerciții nu o pot cuprinde aici, dar o voi folosi în cabinet, cu clienții mei și la cursurile pe care le predau.

Sistemul nervos: echilibrul dintre mobilizare și relaxare

 Funcționarea noastră este reglată în mare măsură de două sisteme ale nervului autonom:

• sistemul ortosimpatic, responsabil de reacțiile de mobilizare de tipul luptă, fugă sau îngheț
• sistemul parasimpatic, care susține relaxarea, digestia și refacerea organismului

În situații de stres, activarea sistemului ortosimpatic este firească. Problema apare atunci când organismul rămâne blocat în această stare de mobilizare sau, dimpotrivă, cade într-o stare de epuizare profundă. De multe ori, după o perioadă intensă de activare apare un moment scurt de ajustare fiziologică, în care sistemul încearcă să își regăsească echilibrul. Dacă acest proces este susținut și înțeles, organismul poate reveni la o stare de reglare. Dacă nu, simptomele pot continua.

Unele persoane dezvoltă probleme digestive atunci când trăiesc conflicte emoționale sau stres prelungit: reflux gastric, dureri de stomac sau senzația de „nod în stomac”. Sistemul digestiv este puternic influențat de sistemul nervos, iar atunci când suntem în stare de mobilizare sau anxietate, digestia se dereglează. În acest sens, corpul poate transmite că există o tensiune emoțională care nu a fost încă integrată.

Ce sunt, de fapt, tulburările psihosomatice?

Tulburările psihosomatice apar la intersecția dintre biologie și experiența psihologică. Corpul și mintea nu sunt separate, iar emoțiile intense sau prelungite pot influența funcționarea organismului. Uneori, simptomele pot avea un rol adaptativ. O întrebare utilă este: „Ar fi acest simptom folositor într-o situație de luptă sau supraviețuire?”. Dacă răspunsul este da, este posibil ca sistemul nervos să fie încă într-o stare de mobilizare. În astfel de situații, este important să ne întrebăm cât de real este pericolul pe care îl percepem și care ne determină să ne mobilizăm. Dacă pericolul nu există în prezent, este posibil ca reacția noastră să fie declanșată de experiențe traumatice din trecut. În acest caz, răspunsul organismului nu mai este adaptat realității actuale, ci unei experiențe vechi care continuă să fie activată.

O persoană care trăiește mult timp sub presiune sau în relații tensionate poate dezvolta dureri frecvente de gât și umeri. Mușchii rămân în permanență încordați, ca și cum corpul s-ar pregăti pentru o situație de luptă sau apărare. Chiar dacă persoana nu mai este într-un pericol real, sistemul nervos continuă să funcționeze ca și cum ar fi. În acest fel, corpul transmite că tensiunea trăită nu a fost încă procesată.

În alte situații, corpul intră într-o stare de epuizare și neputință, în care energia scade, apare lipsa speranței, iar organismul încearcă să conserve resursele rămase. Astfel, extenuarea emoțională și sentimentul de neputință pot contribui, în timp, la dezvoltarea unor simptome fizice. În aceste momente, corpul nu mai încearcă să lupte sau să fugă, ci să supraviețuiască cu energia minimă disponibilă. Uneori, simptomele devin modul prin care organismul ne obligă să încetinim, atunci când noi nu am reușit să o facem singuri.

În alte situații, corpul poate răspunde prin epuizare profundă. Persoana simte că nu mai are energie, că orice activitate devine dificilă. Uneori, această stare apare după perioade lungi în care cineva a încercat să facă față unor situații dificile fără suficient sprijin sau fără posibilitatea de a se opri. În acest caz, corpul pare să spună: „Resursele sunt epuizate, este nevoie de oprire și reglare.”

Nu schimbăm doar simptomul, ci relația cu el

O idee care mi-a plăcut foarte mult este că în psihoterapie nu încercăm doar să eliminăm simptomele, ci să schimbăm relația pe care o avem cu ele. Simptomul devine o formă de mesaj al corpului. Atunci când începem să îl observăm fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a-l face să dispară imediat, apare spațiu pentru înțelegere și integrare. Mindfulness-ul clinic susține exact această poziție: observatorul conștient care poate privi experiența din interior, fără să fie complet copleșit de ea.

Importanța relației terapeutice

Un alt element esențial în lucrul cu simptomele psihosomatice este relația terapeutică. Mi-a plăcut această exprimare folosită la curs, de „loving presence”, prezență iubitoare, o prezență atentă, caldă și empatică a terapeutului. Această formă de prezență creează siguranță și permite clientului să exploreze experiențele dificile fără să se simtă singur. Uneori, simplul fapt de a fi ascultat cu adevărat și de a simți că cineva este prezent cu tine poate avea un efect profund de reglare.

Corpul ca loc al emoțiilor

Oamenii se uită adesea la emoții ca fiind ceva mental, dar în realitate ele sunt experiențe corporale. Multe dintre ele sunt resimțite în zona dintre gât și abdomen, în piept, în stomac sau în zona diafragmei. Cortexul prefrontal, responsabil de reflecție și autoreglare, poate influența aceste experiențe atunci când reușim să adoptăm o poziție de observare conștientă, fără grabă și fără presiunea de a schimba imediat ceea ce simțim.

Pași mici către schimbare

Un alt principiu important este acela că schimbarea nu se face prin salturi bruște. În terapie, este util să construim o „scară a schimbărilor”, pornind de la pașii cei mai mici și mai ușor de realizat. Între etapele de procesare a experiențelor dureroase, lucrăm la construirea unui stil de viață mai sănătos și mai stabil. Activitatea fizică, contactul cu propriul corp, relațiile de susținere și momentele de autoîngrijire devin astfel resurse esențiale.

Când avem grijă de noi, corpul nu mai trebuie să strige

Un mesaj important al cursului a fost că autoîngrijirea reduce nevoia de somatizare. Atunci când avem grijă de corpul nostru, când ne permitem odihnă, relații autentice și momente de conectare cu noi înșine, sistemul nervos începe treptat să se regleze. Corpul nu mai trebuie să transmită mesaje prin simptome atât de puternice.

”Suntem mai mari decât emoțiile noastre”

Mi-a plăcut foarte mult această exprimare din curs. Așa este. Adevărul este că emoțiile, chiar și cele intense, ocupă doar o mică parte din interiorul nostru. Prof. dr. Luca Ostacolli se referea la aceste emoții ca fiind emoții protective. Știți cum avem tendința să spunem emoții pozitive și emoții negative? Zic adesea la cursurile mele ”Nu există emoții pozitive și emoții negative, toate emoțiile au funcție pozitivă. Există emoții care ne plac și emoții care nu ne plac, asta este altă poveste”.

Atunci când emoțiile noastre se află în fereastra noastră de toleranță, avem acces la resursele noastre interne, la capacitatea de a înțelege, de a ne regla și de a merge mai departe. Doar atunci când suntem complet copleșiți pierdem temporar acest acces. Iar psihoterapia, în esență, este tocmai acest proces: regăsirea accesului la propriile resurse și la propria vitalitate.

Corpul nostru nu se manifestă împotriva noastră. De cele mai multe ori, încearcă doar să spună o poveste care nu a avut încă spațiu să fie ascultată. Iar atunci când învățăm să îl ascultăm cu blândețe, procesul de vindecare poate începe. Pentru că vindecarea nu începe atunci când simptomele dispar, ci atunci când începem să înțelegem mesajul pe care corpul nostru încearcă să ni-l transmită.

Sursă poza: Giulia Bertelli @ Unsplash

Articolul Tulburările psihosomatice: când corpul spune ceea ce nu am putut spune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Corpul nostru „ține scorul”. Asta nu e doar o expresie, ci o realitate susținută de știință. Corpul își amintește, chiar și atunci când mintea vrea să uite. Însă vestea bună e că, atunci când ne reconectăm cu propriul corp și îi oferim sprijin activ, putem începe un proces real de vindecare – unul care reduce inflamația, reglează sistemul nervos și ne aduce mai aproape de un echilibru interior.

1. Expunerea la lumină naturală și somnul de calitate

Sunt printre cele mai simple, dar esențiale gesturi pentru reglarea tonusului vagal și reducerea răspunsului inflamator. Începe prin a-ți lăsa chipul să fie mângâiat de lumina dimineții și creează-ți o rutină de somn care să devină ritual, nu corvoadă.

2. Mișcarea blândă și constantă

Nu e nevoie să ne forțăm, ci doar să rămânem activi. Mersul pe jos, dansul, yoga, înotul – orice ne mișcă și ne face plăcere contează. Așa întărim sistemul nervos și ne eliberăm de tensiuni.

3. O alimentație hrănitoare

Alimentele bogate în proteine, grăsimi sănătoase și nutrienți contribuie la echilibrul nostru interior. Ce mâncăm ne influențează nu doar corpul, ci și starea de spirit.

4. Relațiile sigure și granițele sănătoase

Relațiile vindecă – dar doar cele care sunt sigure, calde și blânde. Să învățăm să punem limite nu înseamnă să ne închidem, ci să ne protejăm. Să spunem „nu” atunci când e prea mult și „da” doar acolo unde ne simțim cu adevărat în siguranță.

5. Sprijinul terapeutic

Psihoterapia ne ajută să punem ordine în haos, să ne înțelegem rănile și să le dăm un sens nou. Să ne regăsim vocea, ritmul și capacitatea de a ne ține cu blândețe atunci când doare.

6. Conexiunea cu propriul corp

Mindfulness, meditație, exerciții de respirație – toate ne pot ajuta să ne întoarcem spre interior, să ascultăm ce ne spune corpul și să învățăm să îl tratăm ca pe un aliat, nu ca pe un dușman.

7. Îngrijirea zilnică, cu pași mici

Îngrijirea nu înseamnă doar băi lungi sau zile de relaxare (deși și ele ajută!). Înseamnă și o cană cu ceai băută în liniște, un „nu” spus din inimă, o seară fără ecrane sau o zi fără vinovăție. Asta e rutina reală de refacere.

Vindecarea nu e o linie dreaptă, dar este posibilă

Refacerea corpului și a minții după traumă nu vine peste noapte. E un drum, uneori cu pași mici și opriri dese, alteori cu revelații mari și transformări profunde. Dar fiecare alegere conștientă contează. Fiecare gest de grijă ne aduce mai aproape de noi înșine. Vocea copilului din noi încă așteaptă să fie ascultată. Iar azi, ca adulți, avem puterea să-i spunem: „Sunt aici. Și o să avem grijă de noi.”

Sursă poza: Dingzeyu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Cum ne putem ajuta corpul și mintea să se refacă după experiențe traumatice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Parentificarea”: trauma „invizibilă” din copilărie

”Parentificarea„ are loc atunci când un copil trebuie să își îngrijească propriul părinte. Sau, când i se cer responsabilități pentru care nu este pregătit emoțional. Acești copii sunt adesea mediatori, responsabili pentru pacea în casă și încărcați cu așteptări care le depășesc capacitățile de dezvoltare. Ca rezultat, aceștia cresc rapid, fără să-și împlinească nevoile esențiale de copil. Asta duce la un nivel de inflamație cronică și la o vulnerabilitate mai mare față de stres și boli autoimune.

Din păcate, discuția despre ”parentificare” rămâne adesea într-un con de umbră. Însă, nu mai putem nega studiile care demonstrează că există o legătură profundă între experiențele trăite și starea de bine la vârsta adultă. De exemplu, copilul obligat să își asume responsabilități adulte înainte de vreme, devine adesea adultul disociat, predispus la afecțiuni autoimune și alte probleme de sănătate.

Corpul ține scorul …. chiar și în lipsa amintirilor explicite. Experiențele din copilărie lasă amprente biologice care se manifestă prin inflamații, fluctuații hormonale și modificări ale ritmului cardiac. Acești markeri influențează susceptibilitatea noastră la boli la vârsta adultă. De asemenea, pot avea un impact semnificativ asupra sănătății pe termen lung.

Există câțiva markeri fiziologici care sunt afectați de experiențele noastre timpurii:

– Răspunsul inflamator: Stresul persistent din copilărie poate declanșa o stare inflamatorie cronică. Asta ne face vulnerabili la boli autoimune și alte afecțiuni inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoidă, diabetul sau lupusul. Această inflamație cronică este rezultatul unei hiperactivități a sistemului imunitar, care încearcă să facă față stresului prelungit.

– Tonusul vagal: Nervul vag joacă un rol crucial în comunicarea dintre creier și organele interne, influențând răspunsurile de relaxare și capacitatea organismului de a se adapta la stres. Când o persoană trece prin experiențe traumatice, sistemul nervos simpatic (responsabil de răspunsul „luptă sau fugi”) este adesea activat în mod exagerat, ceea ce poate duce la o activitate redusă a sistemului parasimpatic, inclusiv a nervului vag. Ca urmare, tonusul vagal scade. Astfel, afectând capacitatea corpului de a se calma și de a reveni la o stare de echilibru după stres. Un tonus vagal ridicat este corelat cu o capacitate mai mare de reglare emoțională, reziliență și performanță cognitivă. În schimb, un tonus vagal scăzut este frecvent întâlnit la persoanele anxioase sau depresive. Și este un indicator de risc pentru afecțiuni cardiovasculare și autoimune.

– Hormonii de stres: Nivelurile de cortizol, hormonul stresului, pot rămâne crescute în urma experiențelor traumatice, contribuind la o serie de probleme de sănătate, inclusiv obezitatea, hipertensiunea și tulburările de somn.

– Microbiomul intestinal: Experiențele timpurii pot influența și compoziția microbiomului intestinal. El joacă un rol crucial în sănătatea mentală și fizică, afectând atât sistemul imunitar, cât și starea de spirit.

Acești markeri fiziologici nu doar că afectează sănătatea pe termen scurt, ci pot predispune individul la o serie de afecțiuni pe parcursul vieții, evidențiind importanța intervenției timpurii și a sprijinului psihologic.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul „Parentificarea” – efectele unei copilării „prea mature” asupra sănătății fizice și psihice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce înseamnă o respingere reală?

E atunci când cineva spune clar – direct sau prin comportament – că nu dorește o anumită conexiune sau relație. Poate fi un refuz la o invitație, o lipsă de interes exprimată sincer sau o decizie care pur și simplu nu ne include. Durerea, în aceste cazuri, este firească, dar de cele mai multe ori rămâne proporțională cu situația. E ca un oftat lung, o tristețe care trece. Înțelegem, chiar dacă nu ne place. Și mergem mai departe.

Pentru că, da, ca adulți, avem tot ce ne trebuie ca să gestionăm asta. Putem înțelege că nu toți ne plac… așa cum nici noi nu îi plăcem pe toți. Sau cum le mai spun eu clienților: „Avem tot ce ne trebuie să reglăm ce simțim când cineva nu ne vrea și să mergem mai departe, pe principiul – ok, nu vrea Gigel, dar găsim un Marcel.”

Și ce e durerea care vine din traumă?

E durerea aceea care pare să ne acopere tot. Când cineva nu ne răspunde la mesaj și, brusc, simțim că nu valorăm nimic. Când un refuz punctual devine, în mintea noastră, dovada că nimeni nu ne vrea. Acolo nu mai e vorba doar de ce s-a întâmplat acum. Ci de ce s-a întâmplat cândva. Poate când am fost neglijați, poate când ne-am simțit invizibili, poate când am fost respinși iar și iar. Și prezentul apasă exact pe acel buton dureros.

Cum se trăiește fiecare dintre ele? Cum se manifestă la nivel emoțional?

Respingerea reală: e tristă, poate frustrantă, dar are granițe. Nu ne face să ne îndoim complet de noi.

Respingerea activată de traumă: e intensă, copleșitoare, și vine cu gânduri automate – „nu sunt suficient”, „nimeni nu mă vrea”, „e ceva în neregulă cu mine”.

Diferența o simțim în corp, în gânduri, în reacții. Și nu e despre a ne învinovăți pentru asta, ci despre a învăța să observăm ce ni se întâmplă cu adevărat.

Și dacă nu e chiar respingere?

Mai e și varianta în care interpretăm greșit o situație. Cineva are nevoie de spațiu, dar noi simțim că ne respinge. Cineva nu răspunde la un mesaj, iar noi ne simțim abandonați. De multe ori, rana din trecut proiectează un scenariu dureros în prezent, chiar dacă realitatea e cu totul alta.

Ce putem face?

Observă: Ce simt acum? E legat doar de momentul ăsta sau e ceva mai adânc?

Acceptă: Da, respingerea face parte din viață. Nu spune nimic despre cât valorez.

Validează: „Mă doare și e firesc să doară. Dar pot avea grijă de mine.”

Fii blând/ă cu tine: Nu respingerea ne definește, ci felul în care alegăm să răspundem.

Pune limite sănătoase: Uneori, faptul că cineva pleacă e o protecție, nu o pierdere.

Poate că cea mai importantă întrebare nu este „De ce mă doare atât de tare?”, ci „De ce doare în felul ăsta?”. Și acolo începe vindecarea. Respingerea, oricât de neplăcută ar fi, nu e un verdict despre tine. E doar un moment. Iar tu ai toate resursele de care ai nevoie ca să mergi mai departe – cu blândețe, claritate și un pic mai multă încredere în cine ești.

Sursă poza: Eutah Mizushima @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Când cineva spune „nu” și tu auzi „nu ești suficient” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma nu este doar despre ce ți s-a întâmplat

Unul dintre cele mai valoroase mesaje ale acestei cărți este că trauma nu este doar despre evenimentul în sine, ci și despre felul în care corpul și mintea au fost nevoite să răspundă pentru a supraviețui. Acest cadru schimbă fundamental felul în care ne putem privi pe noi înșine și pe cei din jur. Să eliminăm judecata, să ne privim cu înțelegere și empatie.

Dr. Bruce Perry aduce în carte o fundamentare științifică solidă despre dezvoltarea creierului, răspunsurile la stres și neurobiologia traumei. Alături de el, Oprah contribuie cu relatări personale și povești de viață care emoționează și aduc un plus de umanitate fiecărei pagini.

O invitație la introspecție

Pentru mine, fiecare capitol a fost o invitație la introspecție. Am regăsit în paginile cărții confirmarea unui adevăr pe care îl văd zi de zi în cabinet: multe dintre reacțiile noastre emoționale sau comportamentale își au rădăcina în experiențele timpurii, în felul în care am fost (sau nu am fost) văzuți, înțeleși, ținuți în brațe.

Este o carte care nu doar că oferă explicații, dar propune și un cadru de reflecție, sprijinind cititorul în procesul propriei vindecări. Este relevantă pentru oricine s-a simțit vreodată copleșit de trecut sau dorește să înțeleagă mai bine persoanele apropiate.

Un ghid, o sursă de speranță

„Ce s-a întâmplat cu tine?” nu este doar o lectură, ci un ghid. Un instrument de lucru, dar și o sursă de inspirație. Un reminder că dincolo de orice rană, există speranță și reziliență. O recomand cu toată încrederea tuturor celor care simt că a venit timpul să-și asculte povestea cu mai multă blândețe. Pentru mine, cartea a fost o reamintire importantă: vindecarea începe cu înțelegerea.

Dacă simți că această temă a rezonat cu tine…

…și îți dorești să explorezi mai profund felul în care trecutul tău te influențează în prezent, te invit cu drag în cabinetul meu – un spațiu sigur, în care povestea ta poate fi ascultată, înțeleasă și onorată. Poți afla mai multe sau să programezi o întâlnire accesând www.cristinabuja.ro.

Articolul „Ce s-a întâmplat cu tine?” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Când o mamă își ține în brațe nou-născutul și zâmbește și gângurește, toate semnalele senzoriale primare – informațiile vizuale din zâmbetul mamei, informațiile auditive din gângurit, semnalele olfactive din mirosul mamei și informația tactilă care provine din căldura și presiunea atingerii mamei – se transformă în tipare de activitate neuronală care se duc în creierul bebelușului și efectiv stimulează părțile din creier care corespund părților cerebrale pe care mama le folosește ca să zâmbească, ca să gângurească, ca să legene și așa mai departe. Creierul copilului este format de stimularea repetitivă, ca un tipar al interacțiunilor care provin de la mamă.”

O lectură indispensabilă pentru toți cei interesați de sănătatea mentală și bunăstarea copiilor.

„Noi, cei care lucrăm cu copiii problematici, trebuie să fim foarte atenți la preconcepțiile legate de o situație; „adolescentul problematic” din punctul de vedere al unei persoane ar putea fi „victima abuzului sexual” al altei persoane, iar eticheta pe care o primește un copil determină deseori modul în care este tratat. Un copil considerat obraznic va fi tratat diferit de unul considerat furios. Iar comportamentele ambilor vor fi văzute într-o lumină foarte diferită, în funcție de cum îl percepe medicul pe fiecare. Fie ca pe o victimă, fie ca pe un agresor. Mai mult, în funcție de cum vede cineva lucrurile, exact același comportament poate fi catalogat ca o fugă de acasă sau ca o mișcare spre căutarea unei forme de ajutor. Perspectiva va influența profund deciziile legate de ce se va face pentru copil și ce consecințe va suporta el.”

Cartea este structurată în capitole ce descriu cazuri concrete.

Fiecare poveste este o mărturie a rezilienței umane, dar și a fragilității copiilor. Titlul provine dintr-o situație specifică. Autorul a lucrat cu un băiat care a fost tratat ca un câine de către cel în grija căruia a ajuns. Este o poveste care subliniează dintr-un anumit punct de vedere, modul în care sunt/au fost ”văzuți” copiii. Și mă refer aici la mitul conform căruia copiii ar fi mai rezistenți decât adulții în fața traumelor.

Timp de decenii, s-a crezut că cei mici „vor uita” sau „se vor adapta” mai ușor în situații dificile. Atenția era adesea concentrată asupra adulților, lăsând copiii în plan secundar. Această percepție greșită a dus la neglijarea profundelor efecte pe care traumele le pot avea asupra dezvoltării emoționale și cognitive a copiilor. Bruce Perry arată însă că, dimpotrivă, creierele în dezvoltare ale celor mici sunt mult mai vulnerabile. Astfel neglijarea nevoilor emoționale poate avea consecințe grave pe termen lung.

„Contează în mod special o anumită serie de factori care sunt influențați genetic. Temperamentul, care este afectat de genetică și de mediul intrauterin (influențat la rândul lui de ritmul cardiac al mamei, de nutriție, de nivelurile de hormoni și de medicamente) este unul dintre ei. Așa cum am observat anterior, copiii ale căror sisteme de reacție la stres sunt bine reglate în mod natural încă de la naștere sunt bebeluși mai ușor de crescut. Prin urmare părinții lor sunt mai puțin predispuși la frustrare din cauza lor și la abuzuri ori neglijență.”

Ce face cartea aceasta specială?

Unul dintre aspectele care fac cartea remarcabilă este modul în care Bruce Perry reușește să explice concepte complexe de neurobiologie. Scrie despre plasticitatea creierului sau stresul toxic, integrând perfect aceste idei în povești reale, profund emoționante. Emoția nu este separată de știință. Ea face parte din înțelegerea modului în care funcționează creierul uman, mai ales atunci când e supus traumei. Stilul său de scriere este empatic și accesibil, fără a pierde din claritatea informației științifice. Asta face cartea ușor de înțeles chiar și pentru cei fără o pregătire în psihologie.

„Faptul că un creier se dezvoltă secvențial – și atât de rapid în primii ani de viață – explică de ce copiii extrem de mici sunt expuși riscului atât de mare de a suferi efecte de durată în urma traumei: creierul lor este încă în plină dezvoltare. Din păcate, aceeași plasticitate miraculoasă care îi permite unui creier tânăr să învețe rapid ce sunt iubirea și limbajul îl face să fie și foarte sensibil la experiențele negative. Exact așa cum feții sunt vulnerabili în special la anumite toxine – în funcție de trimestrul sarcinii când sunt expuși la ele –, la fel și copiii sunt vulnerabili la efectele de durată ale traumei în funcție de momentul în care aceasta se petrece. Ca urmare, pot să apară simptome diferite în urma traumei în funcție de etapa de dezvoltare în care a fost experimentată trauma.”

Trauma modifică atât structura, cât și funcționarea creierului.

„Și odată cu frica prelungită pot să se producă schimbări cronice sau aproape permanente în creier. Modificările cerebrale care rezultă din frica permanentă, în special în primii ani de viață, pot provoca o schimbare de durată în comportament. Copilul devenind mai impulsiv, mai agresiv, mai puțin rațional și mai puțin înțelegător în interacțiunea cu lumea.

Acest lucru se datorează faptului că sistemele din creier se schimbă într-un mod „dependent de utilizare”. Exact ca un mușchi, cu cât un sistem din creier, precum rețeaua neuronală de răspuns la stres, este mai antrenat, cu atât mai mult se schimbă și cu atât mai mult există riscul [instalării] unei funcționări defectuoase. În același timp, cu cât sunt mai puțin folosite, cu atât mai mici și mai slabe devin zonele cortexului care de obicei controlează și gestionează stresul.”

Relevanța pentru părinți, educatori și profesioniști în sănătate mentală. 

Bruce Perry ne arată cum traumele din copilărie pot avea consecințe pe termen lung. Și cum intervențiile corecte, bazate pe înțelegerea dezvoltării creierului, pot ajuta copiii să se vindece și să își recâștige potențialul. Cartea este esențială nu doar pentru părinți și educatori, dar și pentru oricine lucrează cu copii, oferindu-le o viziune despre cât de important este sprijinul și iubirea în viețile celor mici.

„Cu toate că utilizarea drogurilor de către adolescenți este deseori catalogată ca simplu hedonism sau rebeliune, de fapt, tinerii care sunt cei mai expuși riscului unor probleme îndelungate cu drogurile sunt cei ca Amber, ale căror sisteme de reacție la stres au suferit o lovitură timpurie și de durată. Cercetările realizate asupra dependenților de droguri și a alcoolicilor au descoperit existența unui număr extrem de mare de evenimente traumatice suferite în primii ani de viață ai oamenilor care au ajuns dependenți, comparativ cu cei care nu au suferit de dependențe.„

Despre rezilineță și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca …

Deși cartea explorează subiecte extrem de dureroase, Bruce Perry reușește să sublinieze constant reziliența extraordinară a copiilor. Și capacitatea remarcabilă a psihicului de a se adapta și vindeca, chiar și în fața celor mai grele circumstanțe. Această perspectivă a recuperării este inclusă în fiecare capitol. Bruce Perry subliniază că niciun copil nu este „stricat” sau „pierdut” definitiv. Prin îngrijire și înțelegere adecvată, majoritatea pot să-și depășească traumele și să ducă vieți împlinite.

Această capacitate de recuperare nu poate fi activată însă în izolare. Este esențial sprijinului pe care copiii îl primesc din partea adulților. Fie că vorbim despre părinți, profesori, terapeuți sau comunitate, este esențial ca cei mici să aibă un sistem de suport care să le ofere siguranță, încredere și resursele emoționale necesare pentru a depăși traumele. Iubirea, înțelegerea și răbdarea joacă un rol vital în procesul de vindecare. La fel și joaca și conectarea bună cu părinții. Fără aceste elemente, potențialul lor de a se adapta și de a se vindeca rămâne adesea neexploatat.

„Din fericire, spirala virtuții se autoamplifică și are efect de cascadă exact la fel ca spirala violenței. De exemplu, un cuvânt de laudă la momentul potrivit poate face ca un copil cu un interes moderat față de artă să devină pasionat de domeniu. Interesul poate deveni și mai profund, făcându-l pe copil să dezvolte abilități mai importante, să primească mai multe laude și, în cele din urmă, să construiască în creierul lui geniul artistic acolo unde la un moment dat ar fi putut să existe doar un potențial modest. Câteva cercetări recente accentuează puterea acestui efect în domeniul sportiv.”

A fi alături de copii, oferindu-le atenție și sprijin constant, poate face diferența între o viață marcată de durere și una în care ei reușesc să își construiască o viață bună pentru ei.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Băiatul care a fost crescut ca un câine” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Câteva practici zilnice pentru reducerea anxietății și stimularea reglării emoționale:

Respiră corect

Respirația corectă joacă un rol crucial în reducerea anxietății și îmbunătățirea stării generale. Inspiră pe nas și expiră pe gură, asigurându-te că respirația nu este nici prea superficială, nici prea adâncă. O respirație echilibrată ajută la calmarea sistemului nervos și la crearea unei stări de relaxare.

Tehnică simplă de respirație

O tehnică eficientă pe care o poți practica zilnic este următoarea: inspiră numărând până la 2, ține aerul numărând până la 2, și expiră numărând până la 4. Această tehnică ajută la reglarea ritmului respirator și la reducerea tensiunii acumulate.

Îmbrățișări zilnice

Îmbrățișările sunt o modalitate simplă, dar extrem de eficientă, de a reduce stresul și de a stimula eliberarea de oxitocină, cunoscută drept „hormonul iubirii”. Fie că îți îmbrățișezi zilnic un prieten drag sau un animal de companie, asigură-te că rămâi în această îmbrățișare timp de 20 de secunde pentru a maximiza beneficiile emoționale.

Mișcarea corpului

Mișcarea fizică este esențială pentru sănătatea mentală și fizică. Timp de câteva minute pe zi, poți dansa, merge mai rapid, urca scări, practica yoga sau stretching. Această scurtă perioadă de activitate poate face minuni pentru starea ta de spirit și nivelul de energie.

Cântatul sau fredonatul

Cântatul cu voce tare, fredonatul sau zumzăitul timp de 20 de secunde sunt activități care pot contribui la eliberarea tensiunii și la îmbunătățirea dispoziției. Sunetele produse de tine pot avea un efect calmant asupra minții și pot aduce un sentiment de bucurie.

Utilizarea apei reci

Apa rece poate fi un aliat de nădejde în momentele de tensiune. Fie că bei un pahar de apă rece, te speli pe față sau pe mâini, sau ții un cub de gheață în mână, aceste gesturi simple pot ajuta la calmarea sistemului nervos și la restabilirea echilibrului interior.

Meditația de conștientizare (Mindfulness)

Meditația mindfulness presupune să te concentrezi pe momentul prezent, observând gândurile și sentimentele tale fără a le judeca. Chiar și câteva minute pe zi de practică mindfulness pot reduce anxietatea și îmbunătăți concentrarea.

Jurnalul de recunoștință

Scrierea zilnică a câtorva lucruri pentru care ești recunoscător poate schimba perspectiva asupra vieții. Această practică te ajută să te concentrezi pe aspectele pozitive și să îți îmbunătățești starea de spirit.

Timp petrecut în natură

Petrecerea timpului în natură, fie că este vorba de o plimbare prin parc sau de câteva minute de relaxare într-o grădină, poate avea un efect calmant asupra minții și corpului. Studiile arată că expunerea la spații verzi poate reduce nivelul de stres și poate îmbunătăți starea de bine.

 Limitarea expunerii la tehnologie

Reducerea timpului petrecut în fața ecranelor, mai ales înainte de culcare, poate îmbunătăți calitatea somnului și poate reduce anxietatea. Încearcă să îți rezervi un timp fără dispozitive digitale în fiecare zi pentru a te relaxa și a te reconecta cu tine însuți.

Gândirea pozitivă

Antrenează-ți mintea să identifice și să se concentreze pe gânduri pozitive. Când te confrunți cu gânduri negative, înlocuiește-le conștient cu afirmații pozitive sau reamintește-ți de realizările și calitățile tale.

Alimentație echilibrată

Menținerea unei diete echilibrate, bogate în nutrienți esențiali, poate avea un impact pozitiv asupra stării de bine mentale. Asigură-te că mănânci alimente care susțin sănătatea creierului, cum ar fi fructele, legumele, nucile și peștele.

Integrarea acestor practici zilnice pentru reducerea anxietății poate stimula o mai bună reglare emoțională. Totuși, dacă simți că anxietatea sau alte dificultăți emoționale devin copleșitoare, nu ezita să apelezi la ajutor specializat. Un terapeut te poate ghida prin tehnici și strategii personalizate pentru a-ți recăpăta echilibrul și starea de bine. Starea ta de bine merită această atenție!

Sursă poza: Sasha Freemind @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Practici zilnice pentru reducerea anxietății și stimularea reglării emoționale apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.