Psihologul Erik Erikson a descris aceste etape ca fiind stadii ale dezvoltării psiho-sociale, fiecare venind cu o provocare centrală. Felul în care aceste „crize” sunt trăite și integrate influențează modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți pe tot parcursul vieții.

1. Încredere vs. neîncredere (0 – 1 an)

Aceasta este etapa în care copilul depinde complet de cei care îl îngrijesc. Și etapa în care se pune baza tuturor relațiilor viitoare. Atunci când nevoile lui sunt întâmpinate cu grijă și afecțiune, într-un mod constant, se dezvoltă încrederea (în sine, în ceilalți și în lume). Dacă, însă, nevoile nu sunt satisfăcute sau răspunsurile sunt inconsistente, poate apărea neîncrederea, care se poate transforma mai târziu în anxietate sau dificultăți de atașament.

2. Autonomie vs. rușine și îndoială (1 – 3 ani)

În această etapă, copilul începe să descopere că poate face lucruri singur: să meargă, să mănânce, să exploreze. Când este susținut cu răbdare și încurajare, dezvoltă autonomie și încredere în sine. Când este criticat, ridiculizat sau controlat excesiv, poate apărea rușinea și îndoiala de sine. De multe ori, aceste experiențe rămân în corp și se văd în comportament. De exemplu, poate deveni retras, evitant sau excesiv de precaut în relații.

3. Inițiativă vs. vină (3 – 6 ani)

Copilul devine curios, pune întrebări, inițiază jocuri și începe să imite lumea adulților. Când este susținut, învață că este în regulă să exploreze și să își exprime ideile, dezvoltând inițiativă și curaj. Când este pedepsit excesiv sau descurajat, poate apărea vinovăția și tendința de a se opri din a mai încerca. Rolul părinților este esențial: să ofere limite, dar și spațiu pentru explorare, fără a transforma greșeala într-o sursă de rușine.

4. Competență vs. inferioritate (6 – 12 ani)

Odată cu intrarea în școală, copilul începe să își compare rezultatele și abilitățile cu ale altora. Când eforturile sunt recunoscute și susținute, se dezvoltă sentimentul de competență. Când apare critica excesivă sau comparația constantă cu alți copii, se poate instala sentimentul de inferioritate. Mesaje precum „uite, ceilalți pot și tu nu” nu motivează, ci erodează încrederea în sine.

5. Identitate vs. confuzie (12 – 20 ani)

Adolescența este perioada în care apare întrebarea profundă: „Cine sunt eu?” Adolescentul experimentează, testează roluri, valori și direcții. Are nevoie de spațiu, dar și de ghidare. Sprijinul și acceptarea contribuie la formarea unei identități coerente și stabile. Controlul excesiv sau lipsa susținerii pot duce la confuzie, nesiguranță și dificultăți în luarea deciziilor.

Aceasta este considerată una dintre cele mai importante etape, pentru că influențează capacitatea de a construi relații sănătoase mai târziu.

6. Intimitate vs. izolare (20 – 35/40 ani)

În această etapă, apare nevoia de relații profunde și autentice. Capacitatea de a construi intimitate emoțională presupune vulnerabilitate, încredere și deschidere. Dacă aceste lucruri sunt dificile, poate apărea izolarea sau relații superficiale. Pentru mulți adulți, aceasta este perioada în care apar dificultăți legate de singurătate, respingere sau frica de apropiere.

7. Productivitate vs. stagnare (35 – 65 ani)

Este etapa în care apare dorința de a contribui, de a crea, de a oferi mai departe din experiența acumulată. Aceasta se poate manifesta prin rolul de părinte, prin carieră, prin ghidarea altora sau prin implicare în comunitate. Când această nevoie este împlinită, apare sensul și satisfacția. Când nu, poate apărea stagnarea și golul interior, lipsa de direcție sau preocuparea excesivă pentru sine.

8. Integritate vs. disperare (65+ ani)

Aceasta este etapa reflecției asupra vieții. Când persoana reușește să își accepte parcursul, cu alegerile și experiențele sale, apare liniștea și împăcarea. Când predomină regretul și nemulțumirea, poate apărea disperarea. Este momentul în care sensul vieții capătă o formă profund personală.

Un proces care continuă toată viața

Deși aceste etape sunt prezentate într-o anumită ordine, dezvoltarea nu este liniară. Unele experiențe pot rămâne neintegrate și pot reveni mai târziu în viață, sub forma unor dificultăți emoționale sau relaționale. De exemplu, neîncrederea timpurie poate influența relațiile adulte, rușinea poate apărea în contexte sociale, dificultățile de identitate pot afecta alegerile de viață

Este important de înțeles că aceste lucruri nu sunt „defecte”, ci părți ale dezvoltării care au avut nevoie de mai mult sprijin.

Rolul psihoterapiei

Psihoterapia poate deveni un spațiu în care ne întoarcem, cu mai multă conștientizare, la aceste etape. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a înțelege ce s-a întâmplat, a integra experiențele, a construi resurse noi și a dezvolta o relație mai sănătoasă cu noi înșine și cu ceilalți. Pentru că, indiferent de vârstă, dezvoltarea emoțională continuă.

Sursă poza: Izabelly Marques @ Unsplash

Articolul Dezvoltarea emoțională și relațională: etapele prin care trecem de-a lungul vieții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Una dintre ideile centrale ale cursului a fost că simptomele corpului nu apar întâmplător. De multe ori, ele sunt modul prin care organismul încearcă să se adapteze la stres, la conflicte emoționale sau la situații de viață care ne-au depășit resursele la un moment dat. Sigur, știam asta deja și am scris de multe ori pe această temă. Voi sintetiza în acest articol câteva dintre ideile de bază ale cursului, adăugând și câteva explicații suplimentare din teoria traumei. Din păcate, partea de exerciții nu o pot cuprinde aici, dar o voi folosi în cabinet, cu clienții mei și la cursurile pe care le predau.

Sistemul nervos: echilibrul dintre mobilizare și relaxare

 Funcționarea noastră este reglată în mare măsură de două sisteme ale nervului autonom:

• sistemul ortosimpatic, responsabil de reacțiile de mobilizare de tipul luptă, fugă sau îngheț
• sistemul parasimpatic, care susține relaxarea, digestia și refacerea organismului

În situații de stres, activarea sistemului ortosimpatic este firească. Problema apare atunci când organismul rămâne blocat în această stare de mobilizare sau, dimpotrivă, cade într-o stare de epuizare profundă. De multe ori, după o perioadă intensă de activare apare un moment scurt de ajustare fiziologică, în care sistemul încearcă să își regăsească echilibrul. Dacă acest proces este susținut și înțeles, organismul poate reveni la o stare de reglare. Dacă nu, simptomele pot continua.

Unele persoane dezvoltă probleme digestive atunci când trăiesc conflicte emoționale sau stres prelungit: reflux gastric, dureri de stomac sau senzația de „nod în stomac”. Sistemul digestiv este puternic influențat de sistemul nervos, iar atunci când suntem în stare de mobilizare sau anxietate, digestia se dereglează. În acest sens, corpul poate transmite că există o tensiune emoțională care nu a fost încă integrată.

Ce sunt, de fapt, tulburările psihosomatice?

Tulburările psihosomatice apar la intersecția dintre biologie și experiența psihologică. Corpul și mintea nu sunt separate, iar emoțiile intense sau prelungite pot influența funcționarea organismului. Uneori, simptomele pot avea un rol adaptativ. O întrebare utilă este: „Ar fi acest simptom folositor într-o situație de luptă sau supraviețuire?”. Dacă răspunsul este da, este posibil ca sistemul nervos să fie încă într-o stare de mobilizare. În astfel de situații, este important să ne întrebăm cât de real este pericolul pe care îl percepem și care ne determină să ne mobilizăm. Dacă pericolul nu există în prezent, este posibil ca reacția noastră să fie declanșată de experiențe traumatice din trecut. În acest caz, răspunsul organismului nu mai este adaptat realității actuale, ci unei experiențe vechi care continuă să fie activată.

O persoană care trăiește mult timp sub presiune sau în relații tensionate poate dezvolta dureri frecvente de gât și umeri. Mușchii rămân în permanență încordați, ca și cum corpul s-ar pregăti pentru o situație de luptă sau apărare. Chiar dacă persoana nu mai este într-un pericol real, sistemul nervos continuă să funcționeze ca și cum ar fi. În acest fel, corpul transmite că tensiunea trăită nu a fost încă procesată.

În alte situații, corpul intră într-o stare de epuizare și neputință, în care energia scade, apare lipsa speranței, iar organismul încearcă să conserve resursele rămase. Astfel, extenuarea emoțională și sentimentul de neputință pot contribui, în timp, la dezvoltarea unor simptome fizice. În aceste momente, corpul nu mai încearcă să lupte sau să fugă, ci să supraviețuiască cu energia minimă disponibilă. Uneori, simptomele devin modul prin care organismul ne obligă să încetinim, atunci când noi nu am reușit să o facem singuri.

În alte situații, corpul poate răspunde prin epuizare profundă. Persoana simte că nu mai are energie, că orice activitate devine dificilă. Uneori, această stare apare după perioade lungi în care cineva a încercat să facă față unor situații dificile fără suficient sprijin sau fără posibilitatea de a se opri. În acest caz, corpul pare să spună: „Resursele sunt epuizate, este nevoie de oprire și reglare.”

Nu schimbăm doar simptomul, ci relația cu el

O idee care mi-a plăcut foarte mult este că în psihoterapie nu încercăm doar să eliminăm simptomele, ci să schimbăm relația pe care o avem cu ele. Simptomul devine o formă de mesaj al corpului. Atunci când începem să îl observăm fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a-l face să dispară imediat, apare spațiu pentru înțelegere și integrare. Mindfulness-ul clinic susține exact această poziție: observatorul conștient care poate privi experiența din interior, fără să fie complet copleșit de ea.

Importanța relației terapeutice

Un alt element esențial în lucrul cu simptomele psihosomatice este relația terapeutică. Mi-a plăcut această exprimare folosită la curs, de „loving presence”, prezență iubitoare, o prezență atentă, caldă și empatică a terapeutului. Această formă de prezență creează siguranță și permite clientului să exploreze experiențele dificile fără să se simtă singur. Uneori, simplul fapt de a fi ascultat cu adevărat și de a simți că cineva este prezent cu tine poate avea un efect profund de reglare.

Corpul ca loc al emoțiilor

Oamenii se uită adesea la emoții ca fiind ceva mental, dar în realitate ele sunt experiențe corporale. Multe dintre ele sunt resimțite în zona dintre gât și abdomen, în piept, în stomac sau în zona diafragmei. Cortexul prefrontal, responsabil de reflecție și autoreglare, poate influența aceste experiențe atunci când reușim să adoptăm o poziție de observare conștientă, fără grabă și fără presiunea de a schimba imediat ceea ce simțim.

Pași mici către schimbare

Un alt principiu important este acela că schimbarea nu se face prin salturi bruște. În terapie, este util să construim o „scară a schimbărilor”, pornind de la pașii cei mai mici și mai ușor de realizat. Între etapele de procesare a experiențelor dureroase, lucrăm la construirea unui stil de viață mai sănătos și mai stabil. Activitatea fizică, contactul cu propriul corp, relațiile de susținere și momentele de autoîngrijire devin astfel resurse esențiale.

Când avem grijă de noi, corpul nu mai trebuie să strige

Un mesaj important al cursului a fost că autoîngrijirea reduce nevoia de somatizare. Atunci când avem grijă de corpul nostru, când ne permitem odihnă, relații autentice și momente de conectare cu noi înșine, sistemul nervos începe treptat să se regleze. Corpul nu mai trebuie să transmită mesaje prin simptome atât de puternice.

”Suntem mai mari decât emoțiile noastre”

Mi-a plăcut foarte mult această exprimare din curs. Așa este. Adevărul este că emoțiile, chiar și cele intense, ocupă doar o mică parte din interiorul nostru. Prof. dr. Luca Ostacolli se referea la aceste emoții ca fiind emoții protective. Știți cum avem tendința să spunem emoții pozitive și emoții negative? Zic adesea la cursurile mele ”Nu există emoții pozitive și emoții negative, toate emoțiile au funcție pozitivă. Există emoții care ne plac și emoții care nu ne plac, asta este altă poveste”.

Atunci când emoțiile noastre se află în fereastra noastră de toleranță, avem acces la resursele noastre interne, la capacitatea de a înțelege, de a ne regla și de a merge mai departe. Doar atunci când suntem complet copleșiți pierdem temporar acest acces. Iar psihoterapia, în esență, este tocmai acest proces: regăsirea accesului la propriile resurse și la propria vitalitate.

Corpul nostru nu se manifestă împotriva noastră. De cele mai multe ori, încearcă doar să spună o poveste care nu a avut încă spațiu să fie ascultată. Iar atunci când învățăm să îl ascultăm cu blândețe, procesul de vindecare poate începe. Pentru că vindecarea nu începe atunci când simptomele dispar, ci atunci când începem să înțelegem mesajul pe care corpul nostru încearcă să ni-l transmită.

Sursă poza: Giulia Bertelli @ Unsplash

Articolul Tulburările psihosomatice: când corpul spune ceea ce nu am putut spune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Mi-a rămas în minte un mesaj pe care l-am citit cândva și care mi se pare că surprinde atât de bine esența unei legături autentice: „Femeile au nevoie de alte femei în viețile lor care să creadă că sunt minunate. Fără competiție, fără gelozie, fără ură, doar: «Te iubesc, sunt aici pentru tine, cred în tine, vei reuși».” Această energie de susținere și siguranță emoțională este, de fapt, fundamentul oricărei relații reale, fie că vorbim despre prietenie, familie, parteneriate de viață sau terapie. Și de asta avem nevoie și noi, femeile, dar și bărbații.

Ce înseamnă să fii autentic?

Autenticitatea nu e despre a spune orice, oricum. Nu e un soi de sinceritate crudă sau de revărsare fără sfârșit a nemulțumirilor. Autenticitatea reală presupune să fii tu însuți, cu tot ce e în tine, dar cu blândețe. Înseamnă să fii acolo, cu adevărul tău, dar și cu inima deschisă să primești adevărul celuilalt. Înseamnă să asculți, să spui lucruri importante, chiar dacă uneori inconfortabile, dar într-un fel care construiește, nu rănește. Pentru că adevărul spus cu grijă poate fi o punte, nu o sabie.

Prietenia – o relație cu două sensuri

O prietenie autentică nu cere perfecțiune, cere prezență. Cere disponibilitatea de a fi acolo, dincolo de like-uri, reel-uri sau mesaje automate. E despre a asculta cu adevărat și a vorbi sincer. Despre a fi oglindă uneori și umăr alteori. Despre a fi acolo în momentele grele, dar și a celebra împreună momentele bune.

Cum construim relații care contează?

Spune adevărul cu blândețe.
Nu e suficient să fii sincer, contează și cum transmiți. Un adevăr spus cu compasiune poate deschide uși pe care duritatea le-ar fi închis.

Evită competiția.
Relațiile autentice nu sunt niciodată despre cine are mai mult, mai bine, mai repede. Sunt despre bucuria împărtășită și despre susținere sinceră.

Nu hrăni victimizarea.
Ascultarea e valoroasă, dar la fel este și capacitatea de a încuraja. Uneori, cel mai mare act de iubire este să reamintești omului de lângă tine cât de multă forță are în el. Și cât de mult rău își face când stă în loc, în greul lui, fără să pornească această forță din el.

Fii prezentă.
Prezența nu se măsoară în timp, ci în calitatea atenției. Fii acolo cu totul cu inima, cu gândul, cu privirea, cu buna intenție.

De ce contează toate astea?

Pentru că avem nevoie de oameni care ne văd. Avem nevoie de relații! De legături în care nu trebuie să ne ascundem. Pentru că în relații ne rănim și în relații ne vindecăm. Relațiile autentice sunt acele spații rare în care putem respira din nou din plin, putem fi vulnerabili și, în același timp, în siguranță. Asta ne vindecă!

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Relații care vindecă: despre prietenie, adevăr și conexiune reală apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Corpul nostru „ține scorul”. Asta nu e doar o expresie, ci o realitate susținută de știință. Corpul își amintește, chiar și atunci când mintea vrea să uite. Însă vestea bună e că, atunci când ne reconectăm cu propriul corp și îi oferim sprijin activ, putem începe un proces real de vindecare – unul care reduce inflamația, reglează sistemul nervos și ne aduce mai aproape de un echilibru interior.

1. Expunerea la lumină naturală și somnul de calitate

Sunt printre cele mai simple, dar esențiale gesturi pentru reglarea tonusului vagal și reducerea răspunsului inflamator. Începe prin a-ți lăsa chipul să fie mângâiat de lumina dimineții și creează-ți o rutină de somn care să devină ritual, nu corvoadă.

2. Mișcarea blândă și constantă

Nu e nevoie să ne forțăm, ci doar să rămânem activi. Mersul pe jos, dansul, yoga, înotul – orice ne mișcă și ne face plăcere contează. Așa întărim sistemul nervos și ne eliberăm de tensiuni.

3. O alimentație hrănitoare

Alimentele bogate în proteine, grăsimi sănătoase și nutrienți contribuie la echilibrul nostru interior. Ce mâncăm ne influențează nu doar corpul, ci și starea de spirit.

4. Relațiile sigure și granițele sănătoase

Relațiile vindecă – dar doar cele care sunt sigure, calde și blânde. Să învățăm să punem limite nu înseamnă să ne închidem, ci să ne protejăm. Să spunem „nu” atunci când e prea mult și „da” doar acolo unde ne simțim cu adevărat în siguranță.

5. Sprijinul terapeutic

Psihoterapia ne ajută să punem ordine în haos, să ne înțelegem rănile și să le dăm un sens nou. Să ne regăsim vocea, ritmul și capacitatea de a ne ține cu blândețe atunci când doare.

6. Conexiunea cu propriul corp

Mindfulness, meditație, exerciții de respirație – toate ne pot ajuta să ne întoarcem spre interior, să ascultăm ce ne spune corpul și să învățăm să îl tratăm ca pe un aliat, nu ca pe un dușman.

7. Îngrijirea zilnică, cu pași mici

Îngrijirea nu înseamnă doar băi lungi sau zile de relaxare (deși și ele ajută!). Înseamnă și o cană cu ceai băută în liniște, un „nu” spus din inimă, o seară fără ecrane sau o zi fără vinovăție. Asta e rutina reală de refacere.

Vindecarea nu e o linie dreaptă, dar este posibilă

Refacerea corpului și a minții după traumă nu vine peste noapte. E un drum, uneori cu pași mici și opriri dese, alteori cu revelații mari și transformări profunde. Dar fiecare alegere conștientă contează. Fiecare gest de grijă ne aduce mai aproape de noi înșine. Vocea copilului din noi încă așteaptă să fie ascultată. Iar azi, ca adulți, avem puterea să-i spunem: „Sunt aici. Și o să avem grijă de noi.”

Sursă poza: Dingzeyu @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Cum ne putem ajuta corpul și mintea să se refacă după experiențe traumatice apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma nu este doar despre ce ți s-a întâmplat

Unul dintre cele mai valoroase mesaje ale acestei cărți este că trauma nu este doar despre evenimentul în sine, ci și despre felul în care corpul și mintea au fost nevoite să răspundă pentru a supraviețui. Acest cadru schimbă fundamental felul în care ne putem privi pe noi înșine și pe cei din jur. Să eliminăm judecata, să ne privim cu înțelegere și empatie.

Dr. Bruce Perry aduce în carte o fundamentare științifică solidă despre dezvoltarea creierului, răspunsurile la stres și neurobiologia traumei. Alături de el, Oprah contribuie cu relatări personale și povești de viață care emoționează și aduc un plus de umanitate fiecărei pagini.

O invitație la introspecție

Pentru mine, fiecare capitol a fost o invitație la introspecție. Am regăsit în paginile cărții confirmarea unui adevăr pe care îl văd zi de zi în cabinet: multe dintre reacțiile noastre emoționale sau comportamentale își au rădăcina în experiențele timpurii, în felul în care am fost (sau nu am fost) văzuți, înțeleși, ținuți în brațe.

Este o carte care nu doar că oferă explicații, dar propune și un cadru de reflecție, sprijinind cititorul în procesul propriei vindecări. Este relevantă pentru oricine s-a simțit vreodată copleșit de trecut sau dorește să înțeleagă mai bine persoanele apropiate.

Un ghid, o sursă de speranță

„Ce s-a întâmplat cu tine?” nu este doar o lectură, ci un ghid. Un instrument de lucru, dar și o sursă de inspirație. Un reminder că dincolo de orice rană, există speranță și reziliență. O recomand cu toată încrederea tuturor celor care simt că a venit timpul să-și asculte povestea cu mai multă blândețe. Pentru mine, cartea a fost o reamintire importantă: vindecarea începe cu înțelegerea.

Dacă simți că această temă a rezonat cu tine…

…și îți dorești să explorezi mai profund felul în care trecutul tău te influențează în prezent, te invit cu drag în cabinetul meu – un spațiu sigur, în care povestea ta poate fi ascultată, înțeleasă și onorată. Poți afla mai multe sau să programezi o întâlnire accesând www.cristinabuja.ro.

Articolul „Ce s-a întâmplat cu tine?” 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Încrederea în sine este importantă pentru succesul personal și profesional. Când avem încredere în abilitățile noastre, ne putem confrunta cu provocările care apar și ne putem implica în activitățile pe care ni le dorim. Partea aceasta se reflectă în viața noastră personală – cuplu, prieteni, pasiuni. Influența o regăsim firește și în viața noastră profesională.

Cum sunt adulții care au încredere în sine?

– Sunt în general capabili să înțeleagă valoarea lor personală. Ei își recunosc atât abilitățile cât și limitele și sunt în regulă cu asta.

– Au o bună capacitate de autoreglare emoțională în perioadele de schimbări sau stresante.

– Își asumă responsabilitatea pentru propriile alegeri.

– Au capacitatea de a lua decizii dificile și de a-și asuma riscuri în mod responsabil.

– Înțeleg că greșelile sunt parte din procesul de învățare și dezvoltare și sunt capabili să le accepte și să învețe din ele.

– Se concentrează pe progres și pe îmbunătățirea abilităților lor, în loc să se descurajeze de faptul că au greșit.

– Se simt confortabili în propriul lor corp și în propriul lor mediu social.

– Sunt capabili să stabilească și să mențină relații sănătoase și satisfăcătoare.

Cum să dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți?

Obervăm reușitele pe care le avem. Vă spuneam că încrederea în sine se crește cu reușite mici și dese. Cu siguranță există. Toți avem și reușite în viață, important este să ne și oprim să le vedem. Uneori, cum discutam cu o clientă, reușita este și ziua asta care a trecut fără să țip la copil. Pentru că, atunci când este multă durere în interiorul nostru, ea iese așa afară. E cu adevărat o reușită să recunoaștem asta și să lucrăm cu noi să ne alinăm durerile.

Identificăm punctele forte si dezvoltăm. Ne uităm la ceea ce facem bine și la ceea ce ne face să ne simțim bine. Ne concentrăm pe aceste lucruri și dezvoltăm abilitățile acestea. Unii vor fi buni la făcut brioșe, alții la citit, alții la rezolvat treburile casnice, alții la condus echipe și alții la condus un cor de copii. Important este să găsești ceva-ul tău.

Acceptăm că greșelile sunt firești și fac parte din procesul de învățare. Greșelile și eșecurile sunt o foarte bună oportunitate de a crește și de a ne imbunătăți.

Învațăm să ne stabilim obiective realiste și lucrăm pentru a le atinge.

Acordăm atenție emoțiilor noastre. Sunt conștienți de gândurile și emoțiile noastre și modul în care ele ne influențează. Folosim introspecția pentru a descoperi cât din ele este despre realitatea de azi și cât despre durerea din trecut.

Observăm care sunt nevoile noastre și învațăm să le comunicăm. De asemenea este important să ne afirmăm nevoile într-un mod pozitiv și constructiv, fără a-i răni pe cei din jurul nostru.

Practicăm autoîngrijirea. Îngrijirea de sine este importantă pentru sănătatea mentală și fizică. Ne asigurăm că ne oferim timp pentru a face lucrurile care ne aduc placere și ne fac să ne relaxăm.

Ne construim un mediu sigur și cald. Este important sa avem alături oameni care ne încurajează și ne oferă sprijin în momentele dificile.

Cautăm sprijin din partea altor persoane dacă avem nevoie!

Sursă poza: Priscilla Du Preez @ Unsplash

Articolul Cum să ne dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Părinții au o mare influență îm dezvoltarea încrederii în sine a copiilor și adolescenților prin modul în care interacționează cu aceștia, prin modul în care oferă, sau nu, sprijin și afecțiune, prin dezvoltarea autonomiei, prin acordarea de feedback pozitiv și constructiv și încurajarea exprimării emoțiilor și gândurilor.

Încrederea în sine se dezvoltă în mod obișnuit prin următoarele etape:

Experiențe de succes. Dacă avem succes atunci când facem ceva va crește încrederea în abilitățile noastre. Fiecare experiență de succes, indiferent cât de mică este, ne ajută să ne simțim mai siguri pe noi înșine și să avem mai multă încredere în abilitățile noastre. Încă de când suntem bebeluși merge treaba asta, mână în mână cu următorul punct. Când bebelușul încearcă să mânănce singur și nimerește gurița iar mama îl vede și îi spune cu tot sufletul ”Bravo, puiul meu! Ce treabă grozavă ai făcut! Așa, bravo, te descurci minunat!” este o experiență de succes urmată de încurajare și feedback pozitiv.

Încurajare și feedback pozitiv. Atunci când primim încurajare și feedback pozitiv din partea altora, acest lucru poate crește încrederea noastră în sine. Este important să fim atenți la feedback-ul pe care îl primim și pe care îl oferim.

Acceptarea și învățarea din greșeli. Greșelile nu sunt plăcute, dar oferă cele mai mari oportunități de creștere. Dacă suntem capabili să acceptăm că am greșit și să învățăm din asta, putem dezvolta o încredere mai mare în noi înșine.

Este important să ne reamintim și să îi învățăm pe copiii noștri că ”a greși” este o parte naturală a procesului de învățare și că toată lumea experimentează asta de-a lungul vieții.

Învățarea și dezvoltarea abilităților. Procesul de învățare continuă ne asigură dezvoltarea de noi abilități. Iar noile abilități ne pot crește încrederea noastră în sine. Astfel devenim mai capabili să abordăm sarcini mai complexe și să depășim obstacolele care ne apar inevitabil în viață.

Auto-reflecția și auto-observarea. Auto-reflecția și auto-observarea sunt procese prin care o persoană examinează și analizează propriile gânduri, sentimente, comportamente și experiențe. În copilărie, procesele de auto-reflecție și auto-observare pot fi mai simple și mai puțin profunde, deoarece copiii nu au dezvoltate încă abilitățile cognitive și de introspecție necesare pentru a realiza o analiză mai profundă a propriilor lor gânduri și emoții. Pentru asta au nevoie ca părinții să oglindească. Pe măsură ce vor crește vor putea să realizeze și ei acest proces pe cont propriu. Auto-reflecția și auto-observarea ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine și să înțelegem mai bine abilitățile și limitele noastre. Înțelegerea acestor lucruri poate crește încrederea noastră în noi înșine și ne poate ajuta să identificăm zonele în care trebuie să ne dezvoltăm.

Iar când ne încurcăm în acești pași, sau nu avem motivația de a lucra pentru a ne crește pe noi, poate e semn că ceva ne ține blocați în a ne aduce bine. Este un moment bun să căutăm sprijinul unui psihoterapeut care să ne oferă ghidaj și sprijin să ne redescosperim și să ne creștem.

Sursă poza: Alvin Mahmudov @ Unsplash

Articolul Cum se formează încrederea în sine? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Psihicul pornește acest mecanism de disociere pe cont propriu, pentru a asigura supraviețuirea … nu ne cere nouă acordul pentru asta.

Disocierea, adică această deconectare de sine, apare și în cazul altor evenimente traumatice despre care am spune că sunt mai trauma cu ”t” mic. De fapt, este un răspuns la orice tip de traumă. Singura diferență fiind gradul de disociere.

Cum se manifestă disocierea?

– senzația de a te privi din afară, atât propriul corp, cât și propria viață

– privit în gol

– dificultatea de a-ți aminti informații, discuții, acțiuni pe care le-ai făcut, situații pe care le-ai trăit (goluri de memorie)

– senzația de a trăi într-o lume din mintea ta

– senzație de pierdere a timpului – simțul că o anumită perioadă de timp a fost pierdută sau dificultatea de a-ți aminti ce ai făcut sau ai spus într-un anumit moment

– tulburări de atenție și concentrare

– simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap sau probleme gastrointestinale, fără o cauză medicală identificabilă.

În grade mai înalte de disociere poate să apară și:

– confuzia identității (nu mai știi cine ești)

– alterarea identității (sentimentul că acționezi ca o persoana diferită)

– depersonalizare (sentimentul profund de detașare față de sine și emoții, față de propriul corp, ca și când l-ai privi din exterior)

– derealizare (perceperea distorsionată a oamenilor și lucrurilor din jur, sentimentul lipsei oricărei legâturi cu persoane sau locuri cunoscute, ca și când acestea ar fi străine).

– amnezie disociativă.

Disocierea este un mecanism de supraviețuire a psihicului care apare atât la adulți cât și la copii.

Aceste simptome pot fi tulburătoare și pot afecta negativ calitatea vieții. Este important să căutăm ajutor psihologic dacă disocierea persistă sau devine mai gravă. Intervenție terapeutică ne poate ajuta să reducem disocierea, să învățăm să facem față simptomelor și să ne îmbunătățim funcționarea psihologică și emoțională. Tratamentul, dar și recuperarea, variază în funcție de severitatea simptomelor și de cauzele disocierii.

Sursă poza: Anthony Tran @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce este disocierea și cum ne afectează viața de zi cu zi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Trauma poate afecta modul în care percepem și interpretăm lumea din jurul nostru.

Cei care trec prin experiențe traumatice pot percepe lumea ca fiind un loc periculos, imprevizibil sau ostil. Devin mai precauți și mai rezervați în interacțiunile sociale. Evită situațiile, oamenii sau locurile care le amintesc de traumă. Dezvoltă o hipervigilență crescută. Sunt foarte atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor și mereu în alertă pentru a evita situațiile periculoase. Percep intens tot ce trăiesc și consumă foarte multă energie, iar asta produce multă oboseală. De multe ori au afectată capacitatea de a se concentra sau de a  se relaxa.

Trauma poate afecta și percepția asupra propriului sine.

Cei care trec prin experiențe traumatice dezvoltă adesea sentimente de vină, rușine sau inutilitate. Mai mult, uneori au o imagine distorsionată asupra propriilor capacități și valori. Toate aceste simptome sunt firești atunci când treci printr-o experiență traumatică. Dacă, de exemplu, pierzi un partener de viață, când sunteți tineri, toate aceste manifestări fac parte dintr-un proces normal de vindecare și adaptare la viață, după o pierdere neașteptată a unei persoane semnificative. Sigur, fiecare are un mod unic de a reacționa la experiențe traumatice. Dar, fără o procesare traumatică, toate aceste simptome firești pentru ceva nefiresc trăit, pot rămâne cu noi și asta până chiar în punctul în care nu mai suntem funcționali în viața noastă. Sau nu mai suntem cu adevărat prezenți.

Ce putem să facem cu noi și pentru noi?

Ce ne ajută pe toți când ducem cu noi dureri atât de mari este terapia și sprijinul celor dragi. Terapia poate ajuta la deblocarea sau procesarea amintirilor traumatice, eliberându-le de a fi blocate în sistemul nostru. Când memoria traumatică este reintegrată și procesată, începem să ne videcăm. Terapia și oamenii dragi sunt resurse care ne pot ajuta să ne regăsim un echilibru și o perspectivă mai pozitivă, adaptativă și sănătoasă asupra lumii și a sinelui.

Sursă poza: Priscilla Du-Preez @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Trauma poate afecta modul în care percepem și interpretăm lumea din jurul nostru apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Scopul terapiei este să îți recunoști propriul adevăr pentru a putea să diminuezi sau să elimini o anumită suferință.

Până nu faci asta, nu te uiți sincer la ce ai trăit, cum ai trăit și ce a produs asta în tine, nu ai cum să te vindeci. Scopul terapiei este să înțelegi despre tine azi, ca rezultat a ceea ce ai trăit până acum. Să analizezi trecutul pentru a înțelege prezentul. Și mai mult de atât discuțiile despre copilărie apar în cadrul ședințelor de terapie doar atunci când au legătură cu momentul actual al clientului. Cumva ghidarea spre trecut vine natural atunci când ne dorim să identificăm originea unui simptom, de exemplu un anumit tipar de comportament.

Terapia nu este despre a-ți judeca părinții, este despre a te înțelege pe tine.

Părinții au făcut atât cât au putut ei. Asta știu sigur despre orice părinte, fără să cunosc toate poveștile. La fel de adevărat este că unele acțiuni sau lipsă de acțiuni rănesc. Sigur că un părinte care își bate copilul când face o prostioară, îl bate pentru că se simte neputincios. Și pentru că își pierde controlul și nu știe cum altfel să facă … sau chiar crede că asta îi face bine. Dar asta nu face să fie mai puțin adevărat că un copil care este bătut se simte umilit, rănit, neputincios, furios … furios pe el însuși și pe părinte. Și la fel de adevărat este că ajunge un adult în care rămân înregistrate toate aceste informații.

De fapt, cred că pe mulți oameni această teamă inconștientă îi ține departe de terapie, deși ar avea nevoie de un sprijin. Pentru că o parte din ei știu adevărul a ceea ce au trăit, dar le este greu să pună în cuvinte și să lase să se evapore iluzia pe care și-au creat-o pentru a putea supraviețui … iluzia părinților buni.

Sursă poza: Roman Kraft @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mituri despre terapie – Terapia înseamnă să îți judeci părinții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.