Traumele pot fi:

– Traumă simplă: un eveniment unic (de exemplu accident de mașină, fenomene grave ale naturii etc)

– Traumă complexă: situații traumatizante de lungă durată, repetitive, prelungite (abuz fizic sau sexual, abuz emoţional, violenţă domestică, război etc).

Tipuri de traume și impactul lor:

– Traumele existenţiale 

Apar atunci când viața îți este pusă în pericol. Fie că vorbim de accidente, de fenomene naturale periculoase. Fie că vorbim de acțiunea mamei de a renunța la sarcină (la tine). În cazul din urmă bebelușul se clivează de sine, se rupe, pentru a putea să supraviețuiască. În astfel de traume existențiale ești copleșit de panică și frică de moarte. Prin urmare ești nevoit să te clivezi pentru a supraviețui șocului. Ulterior trăiești reprimând această surescitare. Iar anxietatea din tine este asociată acelei părți traumatizate care se află încă într-o stare de urgență maximă.

– Traumele de pierdere

Sunt cauzate de pierderea unui om de care te-ai atașat puternic la nivel emoțional. Moartea unui părinte sau a propriului copil sunt printre cele mai profunde traume. O astfel de pierdere crează în psihicul uman un conflict psihic și o rupere interioară imposibil de oprit. Se produce o durere atât de mare, insuportabilă, încât intră în funcțiune mecanismele de supraviețuire – iluzia unei reîntâlniri în ”altă lume”, gândirea permanentă la eveniment și ce ai fi putut să faci altfel, vinovăția, iluzia că persoană pierdută este încă aici, într-o pisică, vrabie, plantă, simțirea unui spirit în casă, menținerea camerei neschimbate, idealizarea celui dispărut, o nouă sarcină după pierderea unui copil, pentru a-i lua locul, minimalizarea pierderii etc.

– Traumele de identitate 

Sunt o formă de traumatizare care apar atunci când nu ești dorit de propria mamă (de multe ori nici de propriul tată). Faptul că exiști, deși părinții tăi nu ar vrea să o faci și îți transmit asta, poate fi greu de suportat. Copilul trăiește într-o permanentă luptă pentru existență. Iar pentru a exista într-un mediu extrem de ostil copilul renunță la el, la nevoile lui, pentru a se adapta la nevoile celorlalți și a fi lăsat să trăiască. Renunți la propriul eu pentru a rămâne de pază într-un mediu care nici nu te lasă cu adevărat să te dezvolți.

Acest tip de traumă apare și când mama sau tatăl își doresc, să zicem, un băiat și au o fată. Nu am dat întâmplător acest exemplu. În societatea noastră băieții sunt văzuți ca având cumva o valoare mai mare. În ambele cazuri copilul nu își poate defini propria identitate și se luptă să își ascundă rușinea că nu este dorit. Prin urmare, ca adult eviți cât poți de mult să privești în trecut. Te identifici cu opiniile, credințele și atitudinile altora. Privești exclusiv în exterior și îți consumi vitalitatea acolo. Îți conturezi propria persoană după spusele altora pentru că te simți gol în interior și nu ai contact cu sine.

– Traumele de iubire 

Atunci când un copil nu primește afecțiune și iubire de la mama lui, sau de la tatăl lui, psihicul are nevoie de strategii de supraviețuire, pentru că, o astfel de respingere este prea mult de dus. Atunci copilul intră într-o luptă de a le demonstra părinților că merită să fie iubit. Își idealizează părinții. Se identifică cu tot ce i-au spus părinții că este. Încearcă să își salveze părinții, chiar și când aceștia nu se cer salvați. Își ignoră propriile dureri, propriile traume și pe sine însăși. Propriile tale nevoi devin, în fapt, nevoile persoanelor de la care aștepți iubire. Te pui în serviciul lor. ”Dacă tu ești fericit și eu sunt fericit”. ”Dacă tu ești trist, eu fac orice să îți alung tristețea”. ”Dacă tu ai o problemă, eu o rezolv pentru tine”. Trauma de iubire produce această nevoie de a veni mereu în sprijinul celor din exterior. Iluzia iubirii devine mecanism de supraviețuire.

– Traumele de sexualitate

Abuzul sexual, sub diferitele lui forme de stimulare sexuală forțată (viol, atingeri, masturbare, vizionare scene sexuale etc) este o lezare atât de profundă a psihicului uman încât nu îți  mai rămâne decât să te rupi pentru a te ascunde de tot războiul din interior. Durere, umilință, trădare, rușine, scârbă, vină, neputință, frică, deconectarea de propriul corp. Ca efect al acestei rupturi profunde, cine a suferit un abuz sexual în copilărie, are dificultăți în a recunoaște că a suferit o agresiune sexuală, nu mai are acces la acea parte. Ca și cum ai luat totul, l-ai pus într-o cutie și ai aruncat-o pe fundul mării din disperare că realitatea asta te va ucide. Ai nevoie de ani de terapie pentru a ajunge la amintirile înregistrare în psihic și în corp. Deși corpul îți transmite de ani de zile semnale (inflamații ale organelor sexuale, dureri din timpul actului sexual, infertiltate etc). Un efect al traumelor de sexualitate devine tocmai sexualizarea ca mecanism de supraviețuire, ca iluzie că nu ești singur și lipsit de apărare, că deții controlul prin actul sexului. Act care îți oferă, prin orgasm, cel puțin pentru o perioadă scurtă, sentimentul de a fi ”plin de viață”. 

– Traumele de ataşament (simbiotică)

Au loc atunci când copilul nu poate realiza o relație de atașament sănătos în principal cu mama, sau cu tatăl în lipsa mamei. Atașamentul nu se poate realiza atunci când părinții nu sunt lângă copil sau atunci când sunt fizic, dar din cauza propriei traumatizări sunt absenți emoțional. Cea de a doua variantă este chiar și mai bulversantă. Părintele este lângă tine și cu toate acestea este absent. Indiferent ce faci, dacă ești cuminte, sau furios, tăcut sau gălăcios, ascultător sau sfidător, nu primește iubirea, înțelegerea și atenția de care ai imperios nevoie pentru a trăi. Când nu poți ajunge la mamă, te îndrepți către tată, dar nici pe el nu îl găsește acolo. Pentru că, de cele mai multe ori amândoi sunt în fapt traumatizați. Oamenii traumatizați se atrag în relații de cuplu. Iar oamenii traumatizați sunt blocați în mecanismele lor de supraviețuire care nu le permite să creeze acea legătură de atașament sănătos de care orice copil are nevoie.

– Traumele unui întreg sistem de ataşament

Când oamenii care au suferit traume se găsesc și întemeiază o familie, sunt predispuși la a crea chiar ei traume de atașament cu copiii lor tocmai pentru că sunt deja traumatizați. Când acești copii nu își procesează traumele și la vârsta adultă intră în relație cu alți adulți traumatizați vor crea și ei traume de atașament și tot așa. Astfel se crează din generație în generație sisteme de atașament în care relațiile sunt marcate de traume și continuă să producă traume. Acestea sunt familiile în care există membri care nu pot ieși din rolul de agresor și membri care nu ies din rolul de victimă. Sunt familii în care există foarte multă indiferență, lipsă de respect și de iubire, violență și alte tipuri de abuzuri. 

Un tip de traumă duce la un alt tip de traumă și astfel omul trăiește cu o permanentă luptă internă, desprins de el însuși, cu un gol intern pe care nu reușește niciodată să îl umple.

Trauma existențială și Trauma de pierdere duc la Trauma de atașament și la Trauma unui întreg sistem de atașament. Dacă ”Nu pot trăi!”, ”Nu mai am omul iubit!”, atunci ”Nu sunt văzut și auzit!” prin urmare ”Nimeni nu mă iubește!”.

Trauma de identitate duce la Trauma de iubire, ea duce la Trauma de atașament și ea la Trauma de sexualitate. Dacă ”Nu sunt dorit!”, atunci ”Nu sunt iubit!”, ”Nu sunt văzut și auzit!”, prin urmare ”Nu sunt protejat!”.

Ce ne rămâne de făcut atunci când realizăm măcar parțial, măcar puțin, ce impact puternic negativ au avut evenimentele la care am fost expuși, cum sunt ele de fapt o traumatizare, este să intrăm într-un proces de psihoterapie a traumei. Să ne accesăm partea sănătoasă din noi, să vindecăm partea traumatizată și să renunțăm la partea supraviețuitoare care luptă să ne țină departe de traumă … luptă totuși în defavoarea noastră. 

”În fiecare dintre noi, există o putere uimitoare care așteaptă să fie găsită. Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!” 

Recomandări de lectură pentru aprofundare:

* Corpul meu, trauma mea, eul meu – Franz Ruppert

* Traumă, anxietate și iubire – Franz Ruppert

Sursă poza: Sydney Sims @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tipuri de traume și impactul lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ce se întâmplă apoi cu noi? Pe termen scurt și lung apar deteriorări în 3 planuri ale vieții: vitalitate (câtă energie avem), identitate (imagine despre sine), autoregrare (fizică și psihică). Consecințele care se văd cu ochiul liber sunt bolile sau tulburări psihice de orice tip.

Diferă traumele la copii față de adulți? 

Ca proces intern, cum se simte inauntru, nu. Vorbim despre aceeași ruptură internă, aceeași copleșire urmată de neputința care blochează funcționarea noastră, frica intensă și vulnerabilitate fără protecție. În schimb, diferă cauzele și efectele.

Care sunt evenimentele care produc traume pentru copii?

Copiii pot percepe ca traume atât evenimentele care sunt evidente pentru adulți, cum ar fi abuzul, violența, decesul unui părinte. Dar pot fi traumatizante evenimentele ”obișnuite”, cum ar fi nașteri dificile, separarea de mamă, absența emoțională a mamei, căzăturile, accidentele, intervențiile medicale, divorțul, mutarea, bătăile, umilirea.

În cazul copiilor vorbim de 3 tipuri de traume:
– traumele existenţiale – când viaţa lor este pusă în pericol
– traumele de pierdere – pierderea cuiva drag, probleme de funcționare fizică, dispariția unor obiecte sau locuri semnificative
– traumele de relaţie/de iubire – separarea de părinți, violență, lipsa de iubire sau de dorinţă de a fi cu copilul (copilul simte asta).

Cum se vede trauma la exterior?

Copiii manifestă anxietăți, fobii, se retrag. Devin singuratici, prezintă probleme de comportament, inclusiv agresivitate, hiperactivitate. Și, pe măsură ce cresc, dezvoltă adicții de diferite tipuri. Au probleme de adaptare școlară și de creare a unor legături de atașament. Sunt copiii despre care profesorii spun fie că sunt neastâmpărați, că vorbesc compulsiv și nu stau în bancă, sau chiar intră în conflicte, inclusiv bătăi, fie că sunt absenți, mereu obosiți, nu se pot concentra și par că visează cu ochii deschiși (disociere). Sunt irascibili și prezintă afecțiuni somatice (dureri de cap, de burtă), se îmbolnăvesc des, sunt deprimați și nu manifestă încredere în propriile forțe.

Oamenii au o capacitate înnăscută, fantastică, de a se vindeca, să depășească o experiență traumatică. Iar ceea ce putem să facem noi, ca părinți, este să ne ajutăm copiii să acceseze această capacitate. Să fim pentru ei stâlpul de încredere, calm și plin de iubire pe care au nevoie să se sprijine. Credeți-mă, de traume nu veți putea să îi feriți! Ele vor exista la un moment dat, într-o formă sau alta.

Este important să validăm reacțiile emoționale și fizice ale copiilor, în timp ce rămânem calmi și iubitori și cu adevărat prezenți. Ceea ce au nevoie copiii să simtă, atât la nivel conștient cât și inconștient, este că:
– vor fi în siguranță pentru că vom avea grijă de ei și de nevoile lor
– înțelegem prin ce trec
– este normal ce simt
– știm cum să îi ajutăm, că avem soluții
– răul a trecut, situația va fi mai bună în curând
– suntem lângă ei atât timp cât au nevoie.

Când efectele traumei sunt tulburări severe, apelați la un terapeut!

Și nu doar când sunt severe, și când simțiți că situația vă depășește, că oricât de mult sunteți prezenți, și atenți, și implicați ceva nu se potrivește, că ați obosit. Fiți sinceri cu voi!

În octombrie, pe 2 și 3 octombrie mai exact, are loc Conferința Internațională de Psihotraumatologie organizată de ISTT,  numită ”Trauma complexă și tulburările disociative”.

Se va discuta despre PTSD (Tulburarea de stres posttraumatic) și PTSD Complex la adulți și la copii. Vor fi și alte subiecte atinse, pe care le găsiți aici, în agenda evenimentului.

Vă spun încă de pe acum că la conferință Carlijn de Roos va povesti despre metodele de intervenție în cazul copiilor care trăiesc evenimente traumatice. Carlijn de Roos, Ph.D. este psiholog clinician, psihoterapeut la Centrul de Traumă și Familie din Olanda, formator EMDR, presedinta Asociației Olandeze de EMDR și trainer EMDR.

Evenimentul îl găsiți și pe Facebook, aici. Înscrierile se fac DOAR pe site-ul ISTT, accesând link-ul https://www.istt.ro/event/cinpt-editia-a-v-a-trauma-complexa-si-tulburarile-disociative-2-3-octombrie-2019/

Sursă poza: Jason Rosewell @ Unsplash

Articolul Cum pot să îmi ajut copilul să depășească o experiență traumatică? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Termenul de ”depresie” pare cel mai cunosc pentru cei care nu sunt formați în domeniul psihoterapeutic. Cum se pune diagnosticul depresiei și cum se simte am scris în articolul ”Depresia – acest balaur care iti ia toate simturile si te lasa gol”.

PTSD influențează modul normal de a funcționa, până în punctul în care nu mai ești capabil să realizezi nici cele mai banale sarcini din viața ta.

PTSD nu e așa, ca o răceală, te dărâmă un pic 3 zile, dar bagi un pic de ceai de ghimbir și ești ca nou. Este o tulburare care îți afectează capacitatea de a lucra, de a menține relații sănătoase cu oamenii pe care îi iubești și chiar de a face o simplă activitate de zi cu zi. Nici să îți iei o gogoașă de la patiserie nu mai vrei, nu mai poți, nu o mai faci. Te acaparează cu totul amintirile de simți că retrăiești aceeași traumă în fiecare zi. Te autosabotezi apelând la alcool și droguri, asta când nu vrei să te arunci de pe cea mai înaltă clădire din orașul tău. Și încerci atât de tare să nu mai gândești și să nu mai simți, până chiar reușești să nu mai simți nimic. Și totul se reduce la NIMIC!

Dar, dar, e suficientă o mică pâlpâială de dorință de a retrăi iar și cu un tratament adecvat ai șansa să te întorci la o funcționare normală.

Ce este tulburarea de stres posttraumatic (PTSD)? 

PTSD este un termen recent introdus în clasificarea tulburărilor psihice. Prima dată a fost menționat în 1980 în ”Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, ediția a III-a (DSM-III)”. Are o istorie lungă, dacă mă gândesc de exemplu la veteranii de război, dar a fost denumită sub diverse alte forme.

PTSD se poate dezvolta după expunerea la evenimente înspăimântătoare sau după o experiență traumatică prelungită, de tipul:
– agresiune fizică sau sexuală;
– abuz (inclusiv abuzul din copilărie);
– accidente grave;
– evenimente care presupun moartea, vătămarea sau amenințarea altor persoane;
– probleme grave de sănătate;
– moartea neașteptată a unui membru al familiei sau a cuiva foarte apropiat;
– război;
– tortură;
– atac terorist.

Care sunt simptomele tulburării de stres posttraumatic (PTSD)?

Simptomele pot varia foarte mult de la un individ la altul, dar în mare se încadrează în următoarele categorii:

Retrăirea evenimentului traumatic, în mod involutar, sub formă de:

– amintiri permanente ale evenimentului (detalii, imagini, sunete, mirosuri etc)
– flashback-uri;
– coșmaruri;
– senzații fizice în momentul amintirii evenimentului (durere, transpirație, tremur, senzație de rău etc);
– senzații emoționale în momentul amintirii evenimentului (teamă, vinovăție, rușine, tristețe, nervozitate etc).

Evitarea și amorțirea emoțională:

– încercarea de a evita stimuli care reamintesc de evenimentul traumatic (locuri, persoane, obiecte etc);
– pierderi de memorie;
– izolarea față de oameni;
– amorțirea emoțională (încercarea de a nu simți nimic, deloc);
– pierderea interesului pentru activități care altă dată produceau plăcere;
– senzația de vid interior;
– neîncrederea într-un viitor pozitiv.

Supraexcitarea sistemului nervos autonom:

– neliniștire, imposibilitatea de a te relaxa;
– iritabilitate;
– nervozitate;
– insomnie, somn agitat;
– dificultăți de concentrare;
– căutarea permanentă a unor semne de pericol.

Alte elemente somatice întâlnite la persoanele care suferă de PTSD:

– depresie, anxietate sau fobii;
– comportamente auto-distructive (consum de droguri, alcool etc);
– dureri de cap, amețelile, durerile toracice, durerile de stomac;
– inadaptare la locul de muncă;
– ruperea relațiilor cu oamenii dragi.

Diagnosticul PTSD este complex și poate fi realizat doar de un specialist (psihoterapeut sau psihiatru). Tot un specialist te poate ajuta și să te vindeci, cu psihoterapie, și uneori, dacă este nevoie și medicamentație.

Specialiștii vorbesc și despre sindromul PTSD Complex care poate fi diagnosticat la adulți sau copii care au fost expuși în mod repetat la evenimente traumatice.

Mai multe despre PTSD și PTSD Complex voi merge și eu să aflu la cea de a V-a ediție a Conferinței Internaționale de Psihotraumatologie organizată de ISTT,  numită ”Trauma complexă și tulburările disociative”. 

Evenimentul va avea loc la Hotel Ramada Nord, Sala Diamond, pe 2 și 3 octombrie, între orele 09:00 și 17:00.

Lectori vor fi:
– Suzette Boon, Ph.D., psiholog clinician, psihoterapeut, cofondator al Societății Europene pentru Traumă și Disociere, cu peste treizeci de ani de experiență în domeniul sănătății mentale.
– Ad de Jongh, Ph.D., psiholog clinician, profesor la catedra de Tulburări de Anxietate și Comportamentale, Universitatea din Amsterdam și formator EMDR, directorul Centrului de Psihoterapie și Psihotraumă din Bilthoven, Olanda.
– Carlijn de Roos, Ph.D., psiholog clinician, psihoterapeut la Centrul de Traumă și Familie din Olanda, formator EMDR, presedinta Asociației Olandeze de EMDR, trainer EMDR.

„Este necesar să vorbim despre traumă pentru că ea se-ntâmplă, e un fapt de realitate și, așa cum cu toții știm, dacă ignorăm realitatea, nu poate să ne fie bine. Dacă vorbim despre traumă, înțelegem că, pe de o parte, nu suntem perfecți, iar pe de alta parte, că putem deveni mult mai buni și mai dezvoltați decât suntem, înțelegând ce s-a întâmplat cu noi.” – Conf. Dr. Univ. Diana Vasile, președinte ISTT

Evenimentul îl găsiți și pe Facebook, aici. Înscrierile se fac DOAR pe site-ul ISTT, accesând link-ul https://www.istt.ro/event/cinpt-editia-a-v-a-trauma-complexa-si-tulburarile-disociative-2-3-octombrie-2019/

Articolul Ce este tulburarea de stres posttraumatic și cum îți încurcă viața apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Sunt rarisime cazurile în care violul se soldează cu graviditate. Vă rog să rețineți, sunt rarisime cazurile când violul se soldează cu graviditate. Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul”. – declară domnul preot într-o emisiune la Radio Trinitas.

Nici nu pot să îmi imaginez ce ar putea fi în sufletul unei femei abuzate care aude astfel de declarații. Și știți ce îmi mai pare iar groaznic de grav? Că el predică asta către alți preoți, viitori preoți care vor gândi la fel. Biserica ar trebui să fie o protecție. Preotul un duhovnic cu sufletul, nu cu hârtia. Un om în care să te încrezi pentru a te ajuta să îți aduci pace în suflet. Și cu siguranță orice om abuzat are nevoie de sprijin, și cu atât mai mult o femeie care a fost violată.

Fiindcă nu e doar un trup violat, e un suflet ucis.

Care sunt o parte dintre efectele psihologice ale abuzului sexual? 

– traumatizare profundă cu efecte până în vârsta adultă (chiar dacă abuzul are loc la vârstă mică și ai crede că un copil nu conștientizează ce se întâmplă. Nu conștientizează, dar efectele se instalează).

– frică intensă.

– pierderea încrederii în oameni (cu atât mai mult cu cât abuzul sexual este înfăptuit de cele mai multe ori de către un apropiat). Incestul și molestarea intrafamilială sunt cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.

– vinovăție (de multe ori victimele sunt stigmatizate sau acuzate din diverse motive, citiți ce zice și domnul preot, ba că nu s-au împotrivit suficient, ba că s-au îmbrăcat neadecvat, ba că au zis sau că nu au zis, ba că mint sau exagerează, ba că de fapt le-a plăcut și multe altele).

– sentiment profund de rușine și umilință. 

– sentiment de murdărie corporală … pentru că nimic nu spală un viol.

– furie (de multe ori ascunsă, care stă la dospit, mai ales dacă abuzul nu este demascat).

– somatizări (dureri de cap, de stomac, astm, dureri pelviene, infecții, boli cronice, infertilitate).

– predispunere la consum de droguri și alcool.

– posibilitatea de a dezvolta bulimie sau anorexie.

– probleme școlare (incapacitate de concentrare, scădere a performanțelor școlare, absenteism școlar, conflicte cu profesorii – procese care duc unele spre altele ca un domino dărâmat).

– dificultăți în a stabili sau menține relații interpersonale (inclusiv comportamente sexuale nesănătoase, masturbări compulsive, alegeri de parteneri care duc la revictimizare).

– comportamente autodistructive, disociere, sentimente de izolare și stigmatizare, stimă de sine scăzută, tendințe spre revictimizare (Sperry & Gilbert, 2004).

– tulburări psihologice severe (stres posttraumatic, anxietate crescută, depresie cu tendințe suicidale, tulburare de personalitate Borderline (Polusny & Follette, 1995)).

Sursă poza: Larm Rmah @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nu e doar un trup violat, e un suflet ucis apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ca nivel de pregătite un psihoterapeut trece prin acest proces:

– studii universitare – psihologie (minim 5 ani)
– formare profesională – psihologie (minim 2 ani)
– experiența psihoterapiei proprii (da, pentru un psihoterapeut este obligatorie terapia)
– practică deliberată
– supervizare (minim 2 ani în care terapeutul discută cazurile cu un expert pentru a-și dezvolta abilitățile necesare pentru o bună intervenție)
– intervizare (grup de terapeuți din aceeași categorie în care își împărtășesc experiențele de lucru)
– formare continuă (pentru rafinarea abilităților)

Psihoterapeutul este parțial:

– figură parentală – simbolistic este părintele de la care aștepți acceptarea necondiționată.
– educator – îți oferă informații.
– antrenor (coach) – îți dezvoltă capacitatea de autoreflexie (psihicul se uită la el însuși și se restructurează pe măsură ce se uită)
– evaluator – îți evaluează parcursul și dezvoltarea.
– model – decurge în mod natural din figura parentală. Clientul se uită la psihoterapeut, evaluează și preia.
– mentor – cumva spre finalul terapiei devine și acea figură care te sprijină în luarea deciziilor. Nu toți clienții ajung aici. Mulți se opresc la educator sau model. Educatorul oferă informația, mentorul îți oferă o viziune, te ajută să îți creezi calea ta specifică.

– MOAȘĂ. Ooo, da, psihoterapeutul este ”moașă”. Te ajută, te susține să te naști din nou. Nu te scapă de durerile nașterii, dar le face mai suportabile. Te întoarce, te ține de cap un pic, face procesul mai confortabil, mai fluid. Nu folosește forceps. Când zici că o să mori de durere, îți arată că mai e doar puțin. E parte dintr-un proces care se întâmplă în mod natural în tine, oricât de dureros ar fi. Iar la final, se bucură cu tine de ceea ce ești, în cea mai pură și definită și integrată formă a ta.

Informațiile sunt sintetizate în cadrul formării complementare pe care am urmat-o în psihoterapia integrativă a traumei (formarea este condusă de psiholog doctor Diana Vasile).

Articolul Ce este de fapt un psihoterapeut? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Care este diferenta dintre dezvoltare personala, consiliere, coaching si psihoterapie?

Dezvoltare personală este un proces personal prin care o funcție a psihicului nostru este susținută să se dezvolte. Dezvolți abilități. Cum spune Diana Vasile ”este ca atunci când pui îngrășământ unei plante să facă mai multe flori”.

Consilierea este un proces prin care îi oferi unui client ajutor pentru a rezolva o problemă punctuală. Consilierea se realizează în foarte multe domenii. Dacă problema punctuală ține de psihicului uman, atunci vorbim despre consiliere psihologică. Altfel, există și consiliere în carieră, consiliere juridică, în afaceri, medicală etc.

Coaching este un proces prin care se realizează abilitare pe un anumit tip de obiectiv. Te uiți la unde ești acum, unde vrei să ajungi și mai ales cum ajungi acolo. Coaching-ul nu se uită la probleme. Și Diana a oferit o metaforă care îmi va rămâne în mine pentru totdeauna. Coach-ul lucrează cu un mușchi sănătos și îl crește. Terapeutul lucrează cu un mușchi bolnav, rănit și îl ajută să funcționeze cât poate el mai bine.

Psihoterapie presupune restructurarea funcționării psihicului uman. Este prin excelență un proces care se realizează la maturitate. Psihoterapia se concentrează pe trecut, traume, probleme, iar punctul cheie în restructurare e omul însuși. Psihoterapia te duce în cele mai negre unghere ale tale, te ajută să lucrezi cu cele mai dificile trăiri, pentru a modela din tine cea mai bună varianta a ta.

”Nu îi arăți omului că poate mai mult, ca un coach, ci că este mai mult.”  – PhD Diana Vasile

Psihoterapia este un proces care se uită la trecut, prezent și viitor. Dar centrarea este pe prezent. Stai în prezent, privești către viitor, dar te întorci în trecut să dezlegi ce de acolo îți produce durere. În psihoterapie ai întotdeauna și parte de dezvoltare personală, consiliere și chiar coaching.

Sursă poza: Markus Winkler @ Unsplash

Articolul Care este diferenta dintre dezvoltare personala, consiliere, coaching si psihoterapie apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acum ador să citesc, să mă afund în cărți și să trăiesc acolo. Ador cărțile cu subiect psihoterapeutic, simt că mintea mea dansează pe ritmuri de salsa când citesc. Iubesc la nebunie salsa, ca să înțelegeți comparația . Caut în disperare timp pentru asta, mă culc târziu și mă trezesc extrem de devreme doar pentru a citi, renunț oricând la filme, și somn, și uitat pe geam spre nimic, pentru câteva pagini dintr-o carte, uneori renunț și la scris pe blog. Îmi comand cărți în fiecare lună și de mai multe ori pe lună, de mă întreabă prietenii dacă n-am de gând să îmi mai cumpăr și pantofi. Îmi mai cumpăr și pantofi, mai rar ce-i drept.

Când nu citesti pierzi o intreaga lume care stă gata să se așeze in inima ta.

Dar zău că îmi pare rău că nu am citit și când aveam timp cu adevărat. Am impresia că am pierdut o întreagă lume doar pentru că nu am știut ce mister există în fiecare carte de pe pământ.

Îmi doresc ca David să descopere devreme câtă deschidere spre nou și necunoscut și fascinație îți poate oferi o carte. Îi citesc de fiecare dată când își dorește și de multe ori îi amintesc că și asta e o posibilitate pe lângă construit Lego, fotbal și deghizat în polițist. Îi las cărțile întotdeauna la îndemână, la vedere, să ajungă singur la ele. Are multe cărți și caiete de lucru. Îi spun ”Da” de fiecare dată când vrea să cumpărăm o carte. Și intenționez să aplic regula tatălui Dariei, care i-a spus că pentru cărți, bugetul este tot timpul nelimitat.

Cine este Daria Maria Câmpeanu? Un exemplu că în lumea asta super mega tehnologizată, încă mai există iubire pentru cărți. Daria are 12 ani și este book-tuber. Ce înseamnă book-tuber? Înseamnă că are un vlog, Daria prietenă cu cărțile, cu ajutorul căruia împrăștie multor copii și adolescenți pofta de citit. Și ce poftă are nici nu vă închipuiți!

M-am întâlnit cu Daria într-o după-amiază și am stat de vorbă ca fetele. Curioși ce am discutat? Poftiți de ne ascultați!

Acest articol face parte din campania Danonino ”Spune DA” care încurajează autonomia copiilor.

Articolul Când nu citești pierzi o întreagă lume apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Ce a făcut diferența în viața unui copil care a trăit cu lipsuri materiale și emoționale și totuși a ajuns un adult funcțional, cu job, familie, prieteni, cu mulțumire în suflet?”

Un copil ca mine de exemplu. Am întrebat, am adunat răspunsuri și am subliniat elementul constant. ”Un om a crezut în el când avea nevoie să audă că va reuși”. Uite așa:

Horațiu Mălăele: “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii. Eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: „Tu ești un geniu.” Iar eu am început să fiu.”

Experienţa pe care am avut-o în ultimii 10 ani în lucrul cu copiii proveniţi din medii defavorizate m-a ajutat să înţeleg că nevoile lor sunt mult mai profunde.

Este adevărat că trebuie să li se satisfacă nevoile zilnice de supravieţuire şi suport în continuarea studiilor. Dar toate acestea sunt incomplete fără un sprijin emoțional. Cum spun eu, să le punem copiilor noștri haine pe corp și mâncare în stomac și să nu uităm să le punem și iubire și încredere în suflet.

Majoritatea copiilor care provin din medii sărăce sunt nevoiţi să ajungă maturi înainte de vreme şi să îşi închidă în ei dorinţele şi nemulţumirile. Cadrul în care se dezvoltă aceşti copiii devine crucial, fiind importante nu numai condiţiile materiale ci şi capacitatea celor din jur de a înţelege şi a răspunde nevoilor copiilor. Părinţii nu au timp să îi asculte în fuga lor de a găsi soluţii problemelor cu care se confruntă. Unii sunt alcoolici, violenți, absenți. Profesorii nu au energia şi probabil motivaţia necesară pentru a privi dincolo de cartea de matematică şi română. Iar copiii se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre devenirea lor ca adulţi, fără a şti un lucru elementar: să îşi exprime dorinţele şi să își descarce frustrările.

La o mare parte din copiii care sunt beneficiari ai programelor fundației se observă efectele negative ale mediului incomplet financiar şi emoţional din care provin. Sunt copii cu stimă de sine redusă, cu probleme de integrare şi adaptare la şcoală, randament şcolar slab. Copiii cu hiperactivitate, nervozitate exagerată sau timiditate. Grupurile de dezvoltare personală pe care am început să le implementez în urmă cu câțiva ani s-au dovedit a fi eficiente în cazul copiilor care se confruntă cu astfel de probleme. Iar metodele şi tehnicile experenţiale sunt un mijloc de construire a personalităţii ce permite o conectare cu sine insuşi. Și dezvoltă capacitatea de exprimare şi comunicare în relaţii interumane.

Copilul este ajutat să se înţeleagă pe sine, să se elibereze de tensiunile acumulate. Și să dezvolte strategii de rezolvare a conflictelor.

Cu ajutorul jocului, picturii, modelajului, marionetelor, teatrului, dansului şi muzicii, îi ajutam pe copii să îşi exteriorizeze sentimentele şi emoţiile. Să-şi exprime opinia, să se asculte pe ei înşişi şi pe ceilalţi, să coopereze şi să se tolereze. Iar în ziua în care urma să lucrăm împreună eu îmi adunam foile și materialele. Și pe ei îi auzeam spunând veseli ”Mergem să ne jucăăămmmm!!!”. Pentru ei era o joacă și eu mă concentram să le lucrez sufletul.

În mine a crezut când am avut cel mai mult nevoie, mătușa mea și dirigintele din generală, profesor de matematică. Le sunt recunoscătoare și încep proiectul acesta cu o încredere uimitoare că vom salva suflete. Nu pe toate, din pacate știu și asta, dar vom salva câte vom fi lăsați să salvăm și câte se vor lăsa salvate. În interiorul fiecărui copil stă un geniu care cere să fie văzut și lăsat să fie.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Un proiect despre dezvoltarea emotionala a copiilor care imi da incredere ca impreuna salvam suflete apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

O mică introducere:
Ce este trauma?
Psihologic, trauma este definită ca fiind un eveniment de o intensitate foarte mare care produce un dezechilibru între factorii situaționali amenințători și capacitatea persoanei de a le face față, eveniment care modifică pe termen lung modalitatea de înțelegere a sinelui și a lumii.

Care credeți că sunt considerate cele mai mari traume?

– Moarte cuiva drag
– Divorțul / Separarea
– Abuzurile
– Apariția unei boli
– Evenimentele catastrofice
– Neglijarea 

Babette Rothschild scrie în ”Trauma: 8 Strategii de vindecare„ că, în recuperare postraumatică, sunt necesari acești pași:

– Recunoașterea faptului că cel care a experimentat trauma a supraviețuit traumei respective.
– Înțelegerea faptului că un flashback este doar o reamintire.
– Autoiertarea pentru că nu a fost capabil/ă să împiedice evenimentul traumatic.
– Ușurarea sentimentul de rușine.
– Reducerea etapelor procesului de recuperare la o dimensiune gestionabilă.
– Mobilizarea corpului astfel încât să iasă din starea de blocaj sau copleșire.
– Descoperirea și înțelegerea sensului traumei și folosirea acestuia pentru propria evoluție, cât și pentru cea a lumii personale.

Vorbește mult de tulburarea de stres posttraumatic (TSPT) care este un efect întâlnit în urma lovirii unei traume și se manifestă prin anxietate severă, flashbackuri (amintiri ale traumei), coșmaruri, dificultatea de a dormi, izolare, tulburări ale concentrării și memoriei, tensiune psihologică crescută etc.

Scrie despre protocolul în cazul unui flashback și despre cum să potolești atacurile de panică. Despre rușinea apărută ca o consecință posttraumatică des întâlnită și dificil de gestionat. Despre reacțiile de încremenire pe care le au de multe ori oamenii când trăiesc o traumă. Despre midfulness și iertarea de sine ca pas important în recuperare.

Care sunt indicatorii unei recuperări reușite?

– măsurile obiective includ comportamente pe care oricine le poate vedea: de exemplu, faptul că mergeți iar la serviciu, mâncați normal, reluați activități pe care le abandonaserăți și așa mai departe. Caracteristicile unice ale aspectelor pe care le veți măsura depind de modul în care trauma v-a afectat viața de zi cu zi.
– măsurile subiective vor fi stabilite de voi în proporție de 100%. Veți analiza dacă simțiți că starea voastră s-a îmbunătățit în mod adecvat, dacă modul în care vă comportați în viața de zi cu zi este cel dorit, dacă dețineți controlul asupra simptomelor anterioare.

Vă mai las un pasaj care pe mine m-a ajutat enorm:

„Faptul că existați în momentul prezent este dovada faptului că ați supraviețuit şi ați ajuns aici. Indiferent care a fost trauma cu care ați avut de-a face, ați supraviețuit. Din acest motiv, cred că cel mai bine este să se înceapă procesul de recuperare cu epilogul – cu alte cuvinte, cu faptul că ați supraviețuit.”

Am supraviețuit!

Notă către voi și către mine:
*Nicio carte, oricât de bună ar fi ea, nu poate ține loc de terapie. E mai mult decât nimic, dar nu e același lucru cu terapia unul la unul, unde cineva privește cu lupa în inima ta.
*Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul Trauma: 8 Strategii de vindecare – Babette Rothschild – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, gata să știe mereu răspunsul corect, dar au nevoie de părinți care îi iubesc și se străduiesc să le crească potențialul.

Fiindcă fiecare copil se naște cu anumite particularități, iar ceea ce putem să facem pentru ei este să îi ajutăm să își descopere punctele tari, să le accepte pe cele mai puțin pozitive și în final să fie o variantă cât mai bună a lor. Aceeași frază este valabilă și pentru părinte. Poate că partea asta cu multă teoretie nu pare deloc atractivă, dar aveți răbdare până la final și veți vedea cât este de utilă.

În jurul vârstei de 3 ani, uneori chiar 2 ani, un copil are deja clădită structura personalității.

Daa … așa devreme. Foarte important de menționat:
– temperamentul nu este identic cu caracterul. Trăsăturile de caracter se conturează în urma experiențelor de viață pe care le-am avut și a influențelor date de valorile inspirate de părinți, a normelor societății, a ceea ce ne este prezentat ca fiind normal, de aspectele care sunt adoptate de persoanele apropiate. În schimb temperamentul este înnăscut și definit de modul personal de a vedea lucrurile, de a simți, de a gândi.
– temperamentul nu este identic cu dezvoltarea (de exemplu aproape toți copiii, în jurul vârstei de 8 luni, devin anxioși în prezența persoanelor străine, fără a fi o particularitate care să arate că avem un copil timid).
– nu putem să alegem un anume temperament pentru copiii noștri, nici măcar pentru noi, la fel cum nu putem alege nici culoarea ochilor sau mărimea nasului
– orice timp de temperament are atât aspecte pozitive cât și negative, ajută să le cunoaștem pe toate și să le acceptăm.

– tipuri temperamentale pure se întâlnesc rar. Mai degrabă este vorba de temperamente combinate în care devin mai accentuate sau predominante trăsăturile unui anumit tip.

Cea mai utilizată și cunoscută clasificare a tipurilor de temperament este cea a lui I. P. Pavlov:

1. Coleric
2. Sangvinic
3. Flegmatic
4. Melancolic

1. Coleric:

Este copilul dinamic, agitat, nerăbdător, foarte impulsiv, care își controlează cu greu sentimentele. Este competitiv, entuziast, optimist, independent, spontan, dominator, cu excelente abilități organizatorice. Se face remarcat ușor într-un grup fiindcă își impune cu ușurință și naturalețe punctul de vedere. Manifestă procese afective intense. Trece cu ușurință de la o stare la alta și îi place să fie mereu ocupat cu câte ceva (are aspirații înalte și este muncitor).

Este ușor irascibil, uneori agresiv, critic la adresa celorlalți și imprăștiat din simplul motiv că nu știe cum să își conserve energia. Ia decizii fără să cugete foarte mult asupra lor fiind impulsiv, cu un răspuns de reacție rapid și centrat pe rezultate. Vrea să fie în permanență la conducere, să i se recunoască realizările și să își poată manifesta abilitățile de lider pe care crede că le are.

Cum poți ajuta copilul cu temperament predominant coleric?

– încurajează-l să facă un sport pentru a învăța ce este disciplina
– este util și să își canalizeze energia și pentru asta are nevoie să se joace și să alerge mult
– rezervați timp, de preferat în fiecare zi, pentru activități liniștite (citit, puzzle, jocuri de masă).
– stabiliți împreună un program constant și variat
– pune-i limite clare și fii ferm pentru că el va tinde să le neglijeze dorind să se impună
– este important să îi oferi sfaturi clare
– fii atent la sentimentele lui și încearcă să empatizezi cât mai mult
– are nevoie să i se creeze motivaţii puternice pentru învăţătură
– învață-l să-și respecte prietenii și colegii. Să fie atent la nevoile lor pentru a renunța la acțiunile care le produc suferință
– este necesar să i se sublinieze învățămintele dintr-o situație de eșec

2. Sangvinic

Este copilul sociabil, mereu bine dispus, spontan, cu imaginație, curios, plin de energie și hotărât în ceea ce face. Este de multe ori în centrul atenției, pentru că asta îi place, să fie ”pe șcenă”, fiind comunicativ, uneori vorbind prea mult și cu o capacitate rapidă de a lua decizii. Are tendința de a se plictisi foarte repede, așa că mereu caută lucruri noi de făcut. Este foarte ambițios, învață repede dar la fel de repede și uită.

Este ușor de influențat, vrea să fie pe placut tuturor, să fie recunoscut ca un lider și îi este frică să nu fie izolat sau ignorat. Are tendința de a fugi de situații care i se par dificile și poate întâmpina dificultăți în a-și stabili obiective și mai ales în a le urma. Uneori înflorește poveștile pentru a-i atrage pe ceilalți.

Cum poți ajuta copilul cu temperament predominant sangvinic?

– implică-l în activități care să îl țină mereu ocupat, cât mai variate, să îi placă, să îl provoace și să îl ajute să își consume energia (sportul este recomandat)
– stabilește reguli clare fiindcă are nevoie de un cadru bine delimitat
– fii afectuos cu el, ține-l de mână, îmbrățișează-l (copilul sangvinic are nevoie de contact fizic)
– când vrei să îi atragi atenţia apropie-te de el şi stabilește contact vizual
– învață-l să asculte activ și să conștientizeze efectele pe care le au vorbele lui asupra celorlați
– dezvoltă-i empatie față de ceilalți (adesea este atât de preocupat să primească atenție încât devine egocentric)
– comunică mult cu el, despre ce îi place și ce nu, despre ce îți place ție și ce nu
– ajută-l să ducă la bun sfarşit activitatea şi incurajează-l să rezolve definitiv problema.

3. Flegmatic

Este copilul pe care mulți părinții și-l doresc … măcar din când în când Calm, liniștit, amabil, evită conflictele, cooperează ușor, ajută părinții cu diverse treburi, îi place ordinea și curățenia fiind organizat și meticulos. Este sensibil, de multe ori lent în reacții și îndeplinirea sarcinilor.

Este lipsit de inițiativă și entuziasm, nehotărât, puțin sociabil, uneori chiar rece. Nu e marele prieten al comunicării, nu știe să își exprime nevoile și se adaptează greu la situații noi. Nu-i place să ia iniţiativă, să-şi asume responsabilităţi sau să se confrunte cu cineva. În procesul învățării depune mai multe eforturi, dar cunoștințele asimilate sunt durabile.

Cum poți ajuta copilul cu temperament predominant flegmatic?

– încurajează-l să își exprime sentimentele chiar și atunci când îi este greu să o facă
– laudă-i grija pentru cei aflaţi la nevoie și modul în care se poartă cu ei
– susţine-l când este interesat de ceva nou și ajută-l să se mobilizeze
– arată-i încredere
– dezvoltă-i inițiativa
– învață-l să își asume responsabilități oferindu-i sarcini încă de mic
– oferă-i provocări realiste
– ajută-l să înţeleagă beneficiile activităţii, pentru că riscă să devină leneş şi nemotivat

4. Melancolic

Este un copil sensibil, serios, cu un simț al datoriei și responsabilității dezvoltat, perseverent, conştiincios, ordonat, exigent cu el însuşi și sârguincios. Dar este și timid, cu o viață interioară bogată, comunică cu greutate, individualist, visător, retras, își face cu greu prieteni, având nevoie de spațiu personal, siguranță și stabilitate. Este inclinat spre artă având diverse talente.

Este neîncrezător în forţele proprii, nu rezistă la stări tensionale, se supără repede și se adaptează cu greutate situațiilor noi Va prefera mereu să facă ceva ce deja cunoaște bine decât să învețe ceva nou. Are tendința de a deveni pesimist, cu complexe de inferioritate, predispus depresiilor și anxietății.

Cum poți ajuta copilul cu temperament predominant melancolic?

– susține-l în tot ceea ce face (copilul melancolic este ușor de influențat, așa că atitudinea părintelui îl poate ajuta să capete încredere în el și să depășească temerile)
– implică-l în activități sociale
– stimulează-l să lucreze în echipă
– încurajează-l să își facă prieteni
– implică-l în activități artistice care să-l stimuleze
– provoacă-l la discuții pentru a învăța să comunice
– dă-i responsabilități
– prezintă-i programul (are nevoie de fiecare dată să știe unde mergeți, cât stați, ce o să facă)
– învață-l să tolereze imperfecțiunea, fiindcă el vrea ca totul să fie ”la dungă” și asta este imposibil
– la vârste mici ajută-l să aleagă între două variante simple pentru a deveni mai încrezător şi a invăţa cum să-şi exprime nevoile şi dorinţele

Citind aceste descrieri puteți observa că nu toate detaliile unui anumit temperament sunt regăsite și la copilul vostru și asta fiindcă toți ne naștem cu o combinație unică de trăsături care ne formează temperamentul. Totuși veți vedea că predomină un anumit tip. Mai departe trebuie doar să ne adaptam lui și să îl învățăm cum să își gestioneze reacțiile, acțiunile, sentimentele în așa fel încât să aibă o relație bună cu cei din jur și mai ales cu el însuși.

Pentru a afla ce tip de temperament aveți și ce tip de temperament are copilul, puteți descărca gratuit Testele de temperament de la rubrica Resurse gratuite. Pentru a afla cum sa iti ajuti copilul in functie de temperamentul lui poți descărca și materialul de sprijin creat special pentru voi.

Sursă poza: Joseph Rosales @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sa iti ajuti copilul in functie de temperamentul lui apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.