Pe Andreea am avut șansa să o cunosc în urmă cu mulți ani, nici nu îmi vine să îi calculez Eu abia mă formam în domeniul acesta social, ea era clasa a-I-a. Azi este studentă și voluntară în centrul unde altă dată era beneficiar al unui program social. Azi este un exemplu clar, viu și încurajator, că se poate. Că poți să vii de oriunde, să te împiedici de orice și totuși să crești în tine o mână de perle. Cu Andreea am sute de povești și toate au la bază acel zâmbet inconfundabil al ei, o forță internă pe care mi-aș dori să o regăsesc în oricine și o responsabilitate pe care rar am simțit-o în jurul meu. Ea este Andreea, o dovadă că se poate să vezi lumină în viața ta deși ai avut o copilărie dificilă.

Numele meu este Andreea Osman, am 20 de ani și sunt studenta in cadrul Universitatea de Studii Economice din București.

Copilăria mea nu a fost ușoară, a fost o copilărie dificilă.

Părinții mei sunt divorțați și mama mea trăiește acum cu sora mea. Divorțul părinților mei a venit după ce tatăl meu ne-a alungat din casa noastră și ne-a lăsat să trăim pe străzi. El a vrut să lucrez și să susțin bugetul familiei. Eu, în schimb, am vrut să studiez!

În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie.

Am întâlnit Centrul de Generații la începutul clasei I. Îmi amintesc primii pași în acea cameră luminata, cu multe chipuri zâmbitoare, dansând, cântând dar …. O zonă a acelei încăperi mi-a atras privirea. Pe o canapea stătea o doamnă și două fetițe care îi făceau două codițe împletite, cântând împreună. În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie. Acolo am fost înconjurată de oameni cu vârste diferite, de la 6 la 75 de ani, unde m-am simțit ca acasă și înca mă simt.

Acum 7 ani la Centrul Generații cu două moțate adorabile

În anii mei de școală, m-am luptat cu matematica și engleza. Mama mea nu a avut timp să mă ajute la temele mele și nu prea știa cum să mă ajute. Am început lecțiile individuale la centru cu o studentă de la Facultatea de Framacie. Ea m-a ajutat până când am absolvit. Am reușit să trec examene pe care nu credeam ca am sa le trec cu o notă mare datorită sprijinului pe care l-am primit pentru temele mele. Nu numai ajutorul la teme a contat ci si oamenii care lucrau. Ei au construit familia în care eu am crescut: dommul Sorin, doamna Cristina, domnul Silviu, doamna Anca și ei sunt doar câțiva. Sunt recunoscător pentru acest ajutor, pentru că a fost momentul în care am învățat cum să muncesc din greu în toate acțiunile mele pentru a reuși.

Vara trecută am luat parte la primul meu EVS–stagiu de voluntariat pentru 2 luni in Turcia, Gaziantep într-un oraș aproape de granița cu Siria.

A fost primul meu proiect pe tema refugiațiilor din Siria și primul contact cu ei. Aici, în Gaziantep, sunt voluntară în GEGED, asociație ce se ocupă cu copiii refugiaților din Siria. M-am atașat foarte repede de ei. E imposibil să nu te atașezi de ei pentru că te copleșesc cu dragostea lor. E adevărat că au nevoie de afecțiune dar și noi, voluntarii avem nevoie de dragostea lor.

M-am întrebat zilele astea oare ce e în mintea unui copil care a văzut războiul?

Oare cum înțelege el toată tragedia asta? Într-o zi când încercam să învăț cuvinte noi în arabă (de la copii), se străduiau să îmi explice un cuvânt imitând sunetul bombardamentelor. Apoi au menționat televiziunea. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că se referă la “Știri”. M-am întristat gândindu-mă că pentru ei asta înseamnă (doar) știri. Dar apoi mi-am dat seama că ei nu înțeleg gravitatea situației și e mai bine că nu o înțeleg.

Experiența din Gaziantep m-a făcut să mă gândesc foarte serios la viitor și la modul în care mă pot implica în problema refugiaților.

Consider de datoria mea ca ființă umană să îmi aduc aportul în problema războiului din Siria. Sunt conștientă că nu voi putea să opresc războiul, dar pot să le fiu alături celor care trec prin tragedia asta. Și aici nu mă refer la resurse financiare. Vreau să privesc lucrurile ca și cum ar fi propria mea familie în situația asta. De fapt, chiar ar putea fi.

La urma urmei nimeni nu hotărește unde să se nască sau în ce cultură să crească. Faptul că ți-ai format anumite principii influențat fiind de cultura în care ai crescut nu schimbă ceea ce ești cu adevărat.

Centrul de Tineret Gazikent, activități cu copii din Siria

Centrul comunitar KIZILAY. Făceam desen, activități de artizanat și pictura cu copiii cu vârstă între  4 și 10 ani care veneau la grădiniță.

Cantina Socială din Gazintep

Într-o experiență EVS există un risc foarte mare: în cele mai multe cazuri oamenii care trăiesc astfel de experiențe nu se mai pot întoarce la viața obișnuită pe care o aveau înainte și vor să se implice tot mai mult. Personal, mi-am schimbat mult planurile de viitor și știu că acest proiect EVS este doar un nou început.

Până la urmă totul are un început iar începutul meu a fost când am intrat prima dată pe ușa Centrului Generații și acum vreau să fac ceea ce am vazut în familia mea. Să creez un viitor, un viitor unde nimic nu este imposibil și unde mereu să găsească sprijin!

Articolul Am avut o copilărie dificilă, dar lor le este și mai greu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu nu știu cum se descurcă mama mea cu ei când vine vorba de mâncare și asigurarea necesarului nutritiv de care ei au nevoie. Unuia îi place ceva, altul nici nu vrea să audă, dacă altul cere ceva, celălalt se pune pe comentat. Nu mai zic că mândrul ăsta mare se strâmbă la carne de zici că îi dai lămâie putrezită.

Nevoia lor de vitamine și de energie este mai mare decât a copiilor care nu fac sport de performanță.

Pe de altă parte nevoia lor de vitamine și de energie este crescută. Efortul pe care îl depun este mult mai mare decât al copiilor care nu fac sport de performanță. Ei merg la antrenament de 6 ori pe săptămână. Sigur, au și pătrățele pe abdoment. Eu încă visez la ele. Eu n-aș rezista să duc până la final nici măcar încălzirea pe care o fac ei.

Alexandru Șendrea – fratele meu … daaa, sunt foarte mândră de el!

Știu că o dietă echilibrată și bogată în nutrienți este necesară oricărui copil. Și oricărui adult. Dar pentru sportivi este cu atât mai important să li se asigure toate substanțele nutritive esențiale. În general, copii care fac sport au nevoie de proteine, grăsimi saturate, carbohidrați sănătoși și fructe și legume bogate în antioxidanți.

Alimentația de bază, sănătoasă, ar trebui să le asigure creșterea și dezvoltarea și în același timp să le asigure energia de care au nevoie la școală și apoi la antrenament.

Sigur, ei fac periodic analize și controale medicale și iau suplimente alimentare la recomandarea antrenorului și medicului echipei. O variantă pe care a folosit-o fratele mai mic a fost și Minimarțieni FUTURA 6-9 ani. I-am făcut eu cadou un pachet. David mai are ceva până să atingă pragul de 6 ani și mai mult de atât și-a dorit să ia și unchiul lui aceleași vitamine ca și el.

Minimarțienii FUTURA 6-9 ani sunt suplimente alimentare sub formă de plicuri cu gel oral. Nu au coloranți și nici zahăr. Conțin vitamina D3 și K2 utile pentru dezvoltarea sistemului osos, beta-glucani, vitamina D3 și vitamina C necesare pentru dezvoltarea imunității și DHA care are un rol esențial în susținerea funcțiilor cognitive.

DHA este extras din alge. Mare parte din produsele asemănătoare de pe piață, folosesc Omega 3 extras din pește, ceea ce duce la un gust uleios nu tocmai atractiv pentru copii. Fiind extras din alge, gustul este mai plăcut, dar păstrează și proprietățile acizilor Omega 3.

Suplimentele alimentare pot ajuta la îmbunătățirea performanței sportive. Sigur, prioritară este asigurarea unei alimentații variate și de calitate. Suplimentele nutritive nu înlocuiesc un regim alimentar variat și echilibrat. Asta o scriu și pentru fratele meu că mă citește uneori !

Articolul Vitamine si suplimente pentru copii sportivi ? (P) apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-au îngrozit și comentariile unora care aprobă abuzul asupra copiilor ca metodă de a aduce performanță.

Da, cred că este nevoie de rigozitate, program, reguli, muncă, seriozitate, dedicație, sacrificiu. Dar bătaie, umilință, să calci în picioare bucata aia de om ? Cum să poți? Cu ce drept? Cum te mai numești tu ”om” și cum mai privești victorios la medaliile alea? M-am scuturat iar de câteva ori gândind că citesc despre alte vremuri. Că în lumea asta a mea nu este posibil ca cineva să facă asta, să aprobe sau să scuze oamenii care fac asta. Dar nu, din pacate, încă asta este societatea în care trăim. Încă există oameni încrâncenați după succes, medalii, diplome, renume. Adulți care se comportă ca și cum copiii din mâna lor nu valorează nimic fără titluri și premii. Și îi presează să sacrifice orice pentru asta, la o vârstă la care ei nici nu înțeleg prea bine ce sacrifică.

Am stat zilele trecute față în față cu astfel de oameni, mă rog, un fel de a spune ”oameni”. I-am ascultat cum se defineau prin diplome și premii și susțineau fără pic de reținere că succesul cere palme, multe, grele, consecvente. Am înlemnit. ”Oamenii” ăștia acum, în lumea asta, asta în care trăim și noi, învață alți copii un astfel de drum spre succes.

Priveam ”oamenii” ăia și dincolo de ei vedeam copiii pe care îi instruiesc, înghesuiți în suferința lor.

Copii care îi văd ca pe niște părinți, cu atât mai mult cu cât poate chiar nu mai au părinți. Îi idolatrizează până în punctul în care le găsesc scuze pentru comportamentul lor lipsit de orice picătură de umanitate și iubire. Vedeți, asta e marea problemă a performanței prin abuz. Ajungi să crezi cu adevărat că violența ți-a adus succes și mai mult, să o aplici fără regret, pe alți copii dornici de succes. De fapt același lucru se întâmplă și cu educația parentală abuzivă.

Da, sunt convinsă că Maria Olaru a scris o carte incomodă. Nu doar pentru antrenorii din ea, ci și pentru părinții care implementează violența ca metodă de educație. Și pentru profesorii care fără țipăt, frică, șantaj nu pot face copiii să asculte, riscând de fapt să nu audă. Și pentru atrenorii care nu sunt capabili să aducă performanță fără teroare.

Da, nu știu eu cât adevăr există în acea carte, dar din păcate știu sigur că încă sunt ”oameni” care caută succesul cu palmele lipite pe existența fragilă a copiilor și momentan mă rog ca băiatul meu să nu își dorească performanță în vreun sport sau dans sau cine știe ce altă formă de artă a durerii.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Performanta cere abuz ? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.