Încrederea în sine este importantă pentru succesul personal și profesional. Când avem încredere în abilitățile noastre, ne putem confrunta cu provocările care apar și ne putem implica în activitățile pe care ni le dorim. Partea aceasta se reflectă în viața noastră personală – cuplu, prieteni, pasiuni. Influența o regăsim firește și în viața noastră profesională.

Cum sunt adulții care au încredere în sine?

– Sunt în general capabili să înțeleagă valoarea lor personală. Ei își recunosc atât abilitățile cât și limitele și sunt în regulă cu asta.

– Au o bună capacitate de autoreglare emoțională în perioadele de schimbări sau stresante.

– Își asumă responsabilitatea pentru propriile alegeri.

– Au capacitatea de a lua decizii dificile și de a-și asuma riscuri în mod responsabil.

– Înțeleg că greșelile sunt parte din procesul de învățare și dezvoltare și sunt capabili să le accepte și să învețe din ele.

– Se concentrează pe progres și pe îmbunătățirea abilităților lor, în loc să se descurajeze de faptul că au greșit.

– Se simt confortabili în propriul lor corp și în propriul lor mediu social.

– Sunt capabili să stabilească și să mențină relații sănătoase și satisfăcătoare.

Cum să dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți?

Obervăm reușitele pe care le avem. Vă spuneam că încrederea în sine se crește cu reușite mici și dese. Cu siguranță există. Toți avem și reușite în viață, important este să ne și oprim să le vedem. Uneori, cum discutam cu o clientă, reușita este și ziua asta care a trecut fără să țip la copil. Pentru că, atunci când este multă durere în interiorul nostru, ea iese așa afară. E cu adevărat o reușită să recunoaștem asta și să lucrăm cu noi să ne alinăm durerile.

Identificăm punctele forte si dezvoltăm. Ne uităm la ceea ce facem bine și la ceea ce ne face să ne simțim bine. Ne concentrăm pe aceste lucruri și dezvoltăm abilitățile acestea. Unii vor fi buni la făcut brioșe, alții la citit, alții la rezolvat treburile casnice, alții la condus echipe și alții la condus un cor de copii. Important este să găsești ceva-ul tău.

Acceptăm că greșelile sunt firești și fac parte din procesul de învățare. Greșelile și eșecurile sunt o foarte bună oportunitate de a crește și de a ne imbunătăți.

Învațăm să ne stabilim obiective realiste și lucrăm pentru a le atinge.

Acordăm atenție emoțiilor noastre. Sunt conștienți de gândurile și emoțiile noastre și modul în care ele ne influențează. Folosim introspecția pentru a descoperi cât din ele este despre realitatea de azi și cât despre durerea din trecut.

Observăm care sunt nevoile noastre și învațăm să le comunicăm. De asemenea este important să ne afirmăm nevoile într-un mod pozitiv și constructiv, fără a-i răni pe cei din jurul nostru.

Practicăm autoîngrijirea. Îngrijirea de sine este importantă pentru sănătatea mentală și fizică. Ne asigurăm că ne oferim timp pentru a face lucrurile care ne aduc placere și ne fac să ne relaxăm.

Ne construim un mediu sigur și cald. Este important sa avem alături oameni care ne încurajează și ne oferă sprijin în momentele dificile.

Cautăm sprijin din partea altor persoane dacă avem nevoie!

Sursă poza: Priscilla Du Preez @ Unsplash

Articolul Cum să ne dezvoltăm încrederea în sine când suntem adulți apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Părinții au o mare influență îm dezvoltarea încrederii în sine a copiilor și adolescenților prin modul în care interacționează cu aceștia, prin modul în care oferă, sau nu, sprijin și afecțiune, prin dezvoltarea autonomiei, prin acordarea de feedback pozitiv și constructiv și încurajarea exprimării emoțiilor și gândurilor.

Încrederea în sine se dezvoltă în mod obișnuit prin următoarele etape:

Experiențe de succes. Dacă avem succes atunci când facem ceva va crește încrederea în abilitățile noastre. Fiecare experiență de succes, indiferent cât de mică este, ne ajută să ne simțim mai siguri pe noi înșine și să avem mai multă încredere în abilitățile noastre. Încă de când suntem bebeluși merge treaba asta, mână în mână cu următorul punct. Când bebelușul încearcă să mânănce singur și nimerește gurița iar mama îl vede și îi spune cu tot sufletul ”Bravo, puiul meu! Ce treabă grozavă ai făcut! Așa, bravo, te descurci minunat!” este o experiență de succes urmată de încurajare și feedback pozitiv.

Încurajare și feedback pozitiv. Atunci când primim încurajare și feedback pozitiv din partea altora, acest lucru poate crește încrederea noastră în sine. Este important să fim atenți la feedback-ul pe care îl primim și pe care îl oferim.

Acceptarea și învățarea din greșeli. Greșelile nu sunt plăcute, dar oferă cele mai mari oportunități de creștere. Dacă suntem capabili să acceptăm că am greșit și să învățăm din asta, putem dezvolta o încredere mai mare în noi înșine.

Este important să ne reamintim și să îi învățăm pe copiii noștri că ”a greși” este o parte naturală a procesului de învățare și că toată lumea experimentează asta de-a lungul vieții.

Învățarea și dezvoltarea abilităților. Procesul de învățare continuă ne asigură dezvoltarea de noi abilități. Iar noile abilități ne pot crește încrederea noastră în sine. Astfel devenim mai capabili să abordăm sarcini mai complexe și să depășim obstacolele care ne apar inevitabil în viață.

Auto-reflecția și auto-observarea. Auto-reflecția și auto-observarea sunt procese prin care o persoană examinează și analizează propriile gânduri, sentimente, comportamente și experiențe. În copilărie, procesele de auto-reflecție și auto-observare pot fi mai simple și mai puțin profunde, deoarece copiii nu au dezvoltate încă abilitățile cognitive și de introspecție necesare pentru a realiza o analiză mai profundă a propriilor lor gânduri și emoții. Pentru asta au nevoie ca părinții să oglindească. Pe măsură ce vor crește vor putea să realizeze și ei acest proces pe cont propriu. Auto-reflecția și auto-observarea ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine și să înțelegem mai bine abilitățile și limitele noastre. Înțelegerea acestor lucruri poate crește încrederea noastră în noi înșine și ne poate ajuta să identificăm zonele în care trebuie să ne dezvoltăm.

Iar când ne încurcăm în acești pași, sau nu avem motivația de a lucra pentru a ne crește pe noi, poate e semn că ceva ne ține blocați în a ne aduce bine. Este un moment bun să căutăm sprijinul unui psihoterapeut care să ne oferă ghidaj și sprijin să ne redescosperim și să ne creștem.

Sursă poza: Alvin Mahmudov @ Unsplash

Articolul Cum se formează încrederea în sine? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În general, povestile terapeutice sunt un instrument valoros pentru terapeuții care lucrează cu copiii. Și pentru părinți care doresc să ajute copiii să-și dezvolte abilitățile emoționale și de comunicare.

Pe copii, povestile terapeutice îi ajută să își înțeleagă mai ușor fricile, emoțiile, preocupările, pentru că se identifică cu personajele. Și îi ajută să clarifice de unde vin manifestările lor comportamentale și cum le pot regla. Sunt de multe ori folosite chiar în lucrul cu anxietatea sau depresia.

”Povești ca să te iubești mai mult” și ”Povești pentru copii fericiți” sunt două cărți scrise de Alex Rovira și Francesc Miralles care cuprind fiecare câte 35 de povești scurte. Nouă ne-au plăcut atât de mult încât ne opream cu greu din citit. Sunt așa, ca un balsam pentru suflet. Și sufletele de copii, dar și de adulți. ”Povești ca să te iubești mai mult” este preferata noastră, ne-au prins mai mult poveștile .

Nu e ușor să mai surprinzi un copil care citește adesea și căruia i s-au citit multe cărți.

După fiecare poveste în parte este alocată aproximativ o pagina, intitulată ”Gândește și crește” unde sunt sintetizate învățăminte legate de povestea citită. Oricum poveștile sunt simbolice și atât de bine scrise încât la final te prinzi și care este povața, dar de multe ori nu chiar de la început, ceea ce te ține prins în subiect. Și asta este bine. Nu e ușor să mai surprinzi un copil care citește adesea și căruia i s-au citit multe cărți.

Cărțile acestea deschid un portal către discuții intime și profunde despre viață cu toate miracolele și neajunsurile ei.

Ambele cărți le puteți folosi atât cu copiii de vârstă școlară, cât și cu pre-adolescenții și adolescenții. Dar sunt la fel de fermecătoare și pentru noi adulții. Ele deschid un portal către discuții intime și profunde despre imaginea de sine, despre percepția celor din jur, despre puterile noastre și durerile noastre, despre forță și neputință … despre viață cu toate miracolele și neajunsurile ei.

La finalul cărții ”Povești ca să te iubești mai mult” veți regăsi îndemnuri pentru părinți și cadre didactice. La finalul cărții ”Povești pentru copii fericiți” veți regăsi cele 12 chei ale stimei de sine la copii. Am descoperit ulterior că există și cartea ”Povești pentru copii curajoși”, scrisă în același stil, de aceeași autori. Este pusă pe lista mea de cumpărături .

Alte cărți cu povești terapeutice pe care vi le recomand. Toate conțin și ghidaj pentru părinți:

– ”Fram și Bumbic cel cu două case”

– ”Fram începe școala!”

– “A fost odată … 24 de povești terapeutice”

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul ”Povești ca să te iubești mai mult” și ”Povești pentru copii fericiți” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu este un secret faptul că suntem generația copiilor care trebuiau să fie perfecți. Să fim la dungă, ascultători, frumoși, cuminți, deștepți și devreme acasă. Dacă eram așa, eram iubiți … cel puțin așa ajungeam să credem. Nu, nu este vorba despre a ne judeca părinții, departe de mine acest gând. Fiecare a făcut atât cât a știut și a putut. Ce este în schimb important este să înțelegem mai întâi ce s-a întâmplat cu noi. Și știu asta foarte bine din practica din cabinet. Abia apoi putem merge către pașii următori, să vindecăm.

Suntem influentați în mod natural de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și adevărul este că așa erau vremurile atunci. Rar erau acceptate manifestările emoționale dureroase. Rar greșelile erau ocazie de a crește și de a învăța. Rar exista libertatea de a-ți exprima opiniile dacă ele nu erau în acord cu cele ale adultului. Pentru un copil este o presiune mult prea mare să fie tot timpul doar bun și ascultător, pentru că nu stă în natura noastră umană să fim perfecți. Este o luptă pe care nu o poate câștiga, dar la care nu poate renunța dacă ajunge să creadă că doar bun poate fi iubit. Și atunci rămâne pe această rotiță de șoricel în căutarea nebună a iubirii.

Și când acești copiii devin mari, tot în rotița perfecțiunii rămân.

Și devin părinți perfecți până la epuizare. Iar această perfecțiune aduce cu ea și sacrificiul. Mamele ajung să se sacrifice pentru copiii lor deși ei cu siguranță nici nu le cer asta și nici nu au nevoie. Pe de o parte pentru că fiecare copil are nevoie și de provocare pentru a crește, pe de altă parte pentru că, fiecare copil își dorește să își vadă părinții fericiți pentru a putea și ei să fie. Este tare înșelător jocul ăsta în care renunți la nevoile tale de bază umane pentru a le satisface pe ale lui. Devine o lecție a sacrificiului pe care o predai și copilului, deși știu că nu îți dorești asta pentru el.

Un pas important pentru a opri fuga după perfecțiune este să înveți să te iubești și să accepți imperfecțiunea ta. Să te ierți pentru greșeli și să îți dai timp ca, treptat, să îndrepți din ele, pe măsură ce prinzi putere să o faci. Știu că iubirea de sine este mai grea de simțit decât pare, dacă nu ai avut loc să o simți încă din mic. Dar mai știu și că este posibil să o faci. Ai nevoie de timp și ai nevoie să te uiți cu adevărat în interiorul tău. Să te vezi unic cu fiecare imperfecțiune din tine și să înveți să te iubești dincolo de ce ai învățat inițial că este iubirea. Să te iubești pe tine așa cum îți iubești și copilul … cu fiecare imperfecțiune a lui.

Sursă poza: Vitolda Klein @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ce fac copiii ceruți să fie perfecți când se fac mari? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Faptul că nu suntem tot timpul de acord cu motivele și acțiunile ce le urmează, nu înseamnă că nu sunt importante pentru ei.

Există acest risc de a avea așteptări nerealiste de la copiii noștri. Există situații și contexte în care noi, adulții, greșim, ne agităm, îi încurcăm, îi limităm, deși nici nu ne dăm seama. De exemplu, când le dăm de mici un pic de ciocolată pe buze, că nu le face rău o frimitură. Și nu le face. Dar ei se entuziasmează de simțuri, descoperă un gust nou, adictiv, că doar știm toți cum este cu ciocolată. Apoi ei refuză ciorba de legume și noi nu mai știm ”ce să facem cu ei”. Sau spunem că ne testează limitele când deschid la nesfârșit sertarul cu lucruri periculoase, când strică tocmai globul pe care i-am rugat să nu îl sfărâme, când măzgălesc peretele cu mâna la spate. Dar ei nu ne testează pe noi. Sunt doar foarte curioși, atât de autentici în curiozitatea lor încât nu prea contează ce urmează. Uneori nici nu întrevăd ce urmează … știți ce vă spuneam cu privirea de ansamblu.

Nu luăm copiii în brațe de teamă să nu se învețe și așa refuzăm să le fim alături când au cel mai mult nevoie de noi.

Pentru ei foamea, frigul, căldura, umezeala sub fund, chiar și plictiseala la sol, în căruț, pătuț sunt treburi serioase, nu mofturi. În ciuda sfaturilor bătrânești, dacă îi lași să plângă nu fac plămâni, nu devin rapid independenți. Ei doar renunță să mai ceară iubirea și grija de care au nevoie. Nu sunt neapărat independenți, cât înțeleg că sunt pe cont propriu. Deși copiii prin natura lor sunt vulnerabili și depedenți de adulți pentru a-și putea satisface nevoile.

Ne speriem când îi vedem trântindu-se pe jos, țipând, urlând, lovind, mușcând, aparent fără motiv.

Pentru ei de multe ori e doar modul de a-și descărca supărările, fie cele de moment, fie cele adunate cu câteva ore înainte, fie cele și mai vechi ascunse bine. Poate plânge fiindcă portocala nu e portocalie. Nu înseamnă musai că despre asta e vorba și nici că rezolvăm criza dacă îi repetăm vehement că e portocalie maxim. Au nevoie de exemple de la noi pentru a gestiona furia și au nevoie de sprijinul nostru până își dezvoltă capacitatea de autoreglare.

Ne enervăm că le spunem de mii de ori un lucru, sau îi rugăm să facă ceva și ei reacționează de parcă n-ar auzi bine de fel sau au uitat să se spele în urechi.

Dar nici asta nu o fac din dorința de a testa câtă răbdare mai zace în noi. Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi. Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat. Alteori fiindcă se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta. Iar soluția tot la noi, adulții, se află. Nu zic că este ușor. Părintele este un om și el. Cu timp limitat și resurse limitate, cu griji și nevoi, cu propriile răni nevindecate. Și nu au nevoie să fim părinți perfecți, este în regulă că mai greșim uneori. Dar copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. Să încercăm să îi înțelegem și să căutăm soluții să le satisfacem nevoile.

Sursă poza: Benjamin Manley @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Copiii au nevoie să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Codependența este în sine un tipar emoțional, cognitiv și comportamental care influențează capacitatea de a avea relații sănătoase și satisfăcătoare. 

Acest tipar se poate manifesta atât față de partenerul de cuplu cât și de o altă persoană apropiată (copilul, părintele, o rudă, un prieten). Este adevărat că cel mai ușor de observat în cabinet este atunci când apare într-o relație de cuplu. Deși clientul în cauză nu vede adevărul acesta prea ușor. ”Eu așa sunt de când mă știu, simt nevoia să îi ajut mereu pe alții”, spun ei adesea. Sigur că ei așa se știu dintotdeauna pentru că este un tipar pe care l-au învățat foarte devreme. O relație de codependență are în spate un întreg mecanism cimentat în timp.

Îl știu din familiile disfuncționale în care au trăit (abuz de alcool, droguri, jocuri de noroc, abuz fizic, emoțional, sexual etc), părinte codependent ca model, mediu în care a fost supraresponsabilizat și a ”trebuit” să ia rolul de părinte. Tot acest mod de ”a trăi” apare ca o strategie de supraviețuire. Fie îmi neg nevoile și îmi reprim emoțiile pentru că ele oricum nu sunt îndeplinite și acceptate, așa că mă rup de mine însămi, fie mă îndrept ”să mă ocup” de membrul familiei abuzator tocmai pentru a elimina din abuzuri și iar mă rup de mine însămi. Oricum ar fi, ajung să trăiesc fiind atent exclusiv la celălalt și trăind în raport cu el. 

Cum arată o persoană codependentă?

– Nu se simte suficient de bună, nu consideră că merită să fie iubită și apreciată.

– Are o stimă de sine scăzută. Se definește prin ceilalți (grijă excesivă pentru cum este percepută de ceilalți, să fie pe placul lor, să fie aprobată la fiecare pas). Mai important este ce cred alții despre ea decât ce crede ea însăși.

– Preia emoții, stări, credințe, comportamente, frici ale celuilalt. Se lasă definit de cine este cel de lângă ea, renunță la propriul Eu.

– Îi este frică de singurătate. Este dispusă să accepte orice fel de relație, chiar și una abuzivă, doar pentru a nu fi singură.

– Se simte responsabilă pentru binele, emoțiile și acțiunile celuilalt și caută să îl ”salveze”.

– Se simți iubită și utilă doar prin a găsi și a rezolva problemele celuilalt. Se poate simți respinsă când nu este lăsată să ajute și insistă chiar dacă celălalt îi spune că nu are nevoie de ajutor.

– Încearcă în mod constant, de multe ori inconștient, să controleze comportamentele celuilalt. Are această nevoie de a-l controla pentru a se simți în siguranță, ca totul să fie previzibil și predictibil. Uneori apelează la manipulare și șantaj emoțional pentru a menține acest control: ”Câte am făcut eu pentru tine …”.

– Spune ”da” când de fapt ar vrea să spună ”nu”. Se sacrifică pentru ceilalți. Se simte vinovată când spune ”nu”, se simte rușinată dacă greșește sau dacă nu este cum vrea celălalt.

– Simte în mod constat că este luată ”for granted” și are resentimente pentru că oferă mai mult decât primește.

Pentru a schimba un astfel de mod de a trăi, un astfel de tipar comportamental și relațional, este nevoie, în primul și în primul rând, să recunoști că el nu îți face bine.

Terapia te poate ajuta să înțelegi ce se întâmplă cu tine și mai ales să poți rearanja interior tău pentru a trăi altfel, pentru a trăi bine cu tine și în relație cu ceilalți. Partea dificilă este că o persoană codependentă va fi mai degrabă tentată să vină în terapie pentru a-l ajuta pe celălalt, să îl schimbe pe el, nu pe sine. Terapeutul îl poate ghida să se întoarcă la sine.

Ce poți să faci pentru a te vindeca de ”codependență”?

Să înțelegi cum arată codependența.

Să descoperi de unde vine nevoia de a fi într-o relație de codependență.

Să înveți care sunt nevoile tale reale (inclusiv să întrebi copilul interior care au fost nevoile lui neîmplinite și să ți le împlinești tu, azi).

Să stai cu tine însuți pentru a reflecta la tine (în scris, prin meditație, tehnici de respirație).

Să setezi limite cu tine însuți și cu ceilalți.

Să petreci timp singur.

Să îți faci timp să faci ceva doar pentru tine (sport, dans, muzică, filme, cărți etc).

Să înțelegi că nu ești responsabil de fericirea altora așa cum nici alții nu sunt responsabili pentru fericirea ta.

Să ai răbdare și empatie cu tine și încredere în puterea care se află în interiorul tău.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ești într-o relație de codependență? Care sunt semnele, cum încurcă și ce poți face. apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pe scurt, lauda are o funcție pozitivă în relaţia dintre părinte şi copil doar atunci când are valoare de încurajare. Iar efectul ei depinde foarte mult și de măsura în care copilul are încredere în adultul care îl laudă.

Fii sincer!

Dacă folosești ”Bravo” pentru orice face copilul, el va simți că doar aplici o strategie. Dacă spui robotic ”Bravo” pentru el va deveni doar un sunet de fond. 

Fii specific și descriptiv!

Evită exprimările generale de tipul ”Ești cuminte”. Subliniază cât mai exact acele comportamente care sunt o evoluție. Detaliază momentul clar, cine, ce, când a făcut un anumit lucru. ”M-a ajutat că astazi ai avut răbdare să aștepți 20 minute cât am stat la rând să plătim facturile”. ”E curat în camera ta” este impersonal, nu duce cu gândul la cine a făcut și ce anume mai exact. ”Îmi place cum ai aranjat plușurile în pat” exprimă o atitudine clară asupra unei acțiuni exacte făcută de copil.

Amintește-i de momentele în care a progresat și altă dată.

”Cât de bine te descurci să mănânci singur, acum”. ”Citești mult mai corect acum, ai reușit să înveți toate literele”.

Rămâi axact pe efortul depus, nu pe rezultat!

Arată-i că apreciezi eforturile lui. ”Bănuiesc că este greu să aștepți mult timp să vină și rândul tău să folosești leagănul. Mi-a plăcut cum ai vorbit cu fetița din leagăn și cum i-ai explicat cât de mult îți dorești să îl folosești și tu ”. Deși, poate, a fost și nerăbdător pe alocuri pentru că a fost greu să aștepte.

Exprimă încurajarea cât mai aproape de momentul când se întâmplă acțiunea!

Cu cât este mai aproape oferită, cu atât îi este mai ușor să facă legătura între comportamentul lui pozitiv și reacția părintelui.

Nu lăuda copilul prin comparație cu alții!

Copiii învaţă să-şi aprecieze propria valoare în comparație cu alții, nu prin prisma a ceea ce este el.

Nu exagera cu laudele și încurajările!

Folosește aprecieri și încurajări atunci când observați o mică evoluție în comportament. Lauda oferită pentru o schimbare de comportament vine să întărească comportamentul pozitiv. Dacă îi lăudați tot timpul, pentru absolut orice, va pierde din încrederea că sunteți sinceri.

Fii atent la ceea ce face copilul și spune-i ceea ce vezi.

”Observ că ai strâns jucăriile”, ”Te-ai încălțat singur”, ”Ai făcut deja jumătate din temă, încă 2 exerciții și ai terminat”.

Spune-i copilul ce simți pentru el, cât mai des posibil.

Când copilul se simte iubit necondiționat devine mai deschis, mai comunicativ și mai cooperant.

Sursă poza: Anna Kolosyuk @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să folosești laudele pentru a dezvolta stima de sine a copilului apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Structura pe care lucrez eu, atât cu copilul meu cât și în cabinet, pleacă de la clasificarea făcută de T. Barry Brazelton (pediatru) și Stanley I. Greenspan (psihiatru pediatru) și detaliată în cartea ”Nevoi esențiale ale copiilor”.

Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem?

– Nevoia de protecție fizică și siguranță. O dietă sănătoasă care exclude consumul de alcool, tutun, droguri atunci când copilul este în uterul mamei. Hrană sănătoasă, apă potabilă, aer, somn, igienă, locuință, mediu sigur, stabil și curat.

– Nevoia de relații și de îngrijire emoțională. Să fie iubiți, să primească afecțiune, atenție, respect. Să fie ascultați, să se simtă înțeleși, apreciați, valorizați de către cei din jur. Să primească sprijin în gestionarea temerilor, să aibă flexibilitate și răbdare din partea părinților. Să simtă că aparțin unei familii.

– Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale și nivelului dezvoltării. Să se țină cont de caracteristicile fiziologice și trăsăturile de personalitate, de etapa de dezvoltare în care se află. Să li se asigure experiențe care să îi stimuleze pentru a evolua. Să li se ofere timp de joacă liberă, de timp liber, timp redus petrecut la televizor, telefon și pe jocuri video.

– Nevoia de autorespect. Iubire necondiționată, sprijin în luarea deciziilor, acceptare a modului individual de a fi. Punerea în valoare a punctelor forte, sprijin în îmbunătățilea punctelor slabe. Ascultare, acceptare și înțelegere.

– Nevoia de autorealizare. Acces la cunoștințe și informaţii, acces la educație, susținere în procesul de educaţie. Înscrierea la activități extra-școlare pentru a-și potența talentul, pentru a-și dezvolta abilitățile. Libertate de a alege care sunt activitățile pe care se concentrează. Evitarea părinților de a proiecta asupra copiilor propriile nevoi neîmplinite în copilărie (de exemplu mama a vrut să fie balerină, dar nu a avut șansa să facă asta și apoi îi impune direct sau indirect fetiței să urmeze cursuri de balet).

– Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări. Limite și reguli clare și consecvente stabilite în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copiilor, fără a se folosi pedepse corporale, şantaj şi abuz emoţional. Așteptări în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copiilor.

– Nevoia de timp petrecut cu părinții. Jocuri, activități, vacanțe, acceptare a dorințelor care pot fi diferite de ale părinţilor, libertate în luarea unor decizii.

Pentru o dezvoltare sănătoasă este necesar să le satisfacem nevoile copiilor noștri, să fim disponibili cu răbdare, blândețe și cu intenția de a privi viața din perspectiva lor. 

Acestea sunt nevoile esențiale ale copiilor. Uneori poate fi mai dificil să le satisfacem aceste nevoi copiilor noștri, mai ales atunci când ne stau ca barieră propriile dureri și traume nevindecate. Nu spune nimeni că trebuie să facem asta singuri. Putem căuta ajutor și resurse în jurul nostru. Putem să ne informăm, putem apela la un psiholog care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Să ne vindecăm pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri.

Sursă poza: Guillaume de Germain @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care sunt nevoile esențiale ale copiilor și cum putem să le satisfacem? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Modul în care sunt utilizate aceste competențe determină reușita în viață. E cam așa, simplist vorbind, dacă iei 2 oameni cu același IQ și cu vieți la polul opus al succesului, este foarte posibil ca cel cu inteligență emoțională dezvoltată să fie cel ce stă sus. Nu e totul despre capacitatea noastră de a gestiona propriile trăiri, dar e un foarte bun propulsor.

Cum sunt copiii care nu reusesc să exprime ceea ce simt sau să gestioneze intensitatea propriilor trăiri? Cum sunt copiii cu inteligență emoțională scăzută?

Copiii care nu reusesc sa exprime ceea ce simt sunt copiii retrași, interiorizați, pe care îi distingem cu ușurință pentru că sunt timizi, vorbesc în șoaptă. Sunt singuratici, fără prieteni, se tem să înceapă lucruri noi sau să interacționeze cu persoane necunoscute. Sunt copiii care devin nesiguri și caută în permanență prezența unei persoane de încredere în jurul lor, crezând că există doar în confluență cu altul. Nu știu să-și exprime propriile emoții, gânduri și nici să delimiteze care sunt dorințele lor. Unii dintre ei fiind concentrați pe a fi tot timpul buni pentru ceilalți.

Sunt copiii cu imagine de sine scăzută. Îi putem observa prin atitudini precum smiorcăiala, lauda exagerată, perfecționism. Au comportament autocritic, timiditate, sentimentul de a fi incapabili să facă alegeri. Recurg la multe gesturi de a atrage atenția (fac pe clovnul, acționează prostește, tachinează, au comportamente antisociale).

Sunt copiii agresivi care se văd incapabili să comunice sentimentele lor adevărate (sentimente de insecuritate, de rejecție, anxietate, frustrare) într-un alt mod decât prin agresiune. Ei au nevoie să devină conștienți de furia lor. Să o cunoască, să și-o integreze. Să nu o mai descarce în moduri care i-ar putea răni sau îndepărta pe ceilalți.

De ce este importantă inteligența emoțională am mai povestit. La fel și despre cum putem să ne ajutăm copiii să își dezvolte acest set unic de competențe.

Sursă poza: Caleb Woods @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sunt copiii care nu reusesc sa exprime ceea ce simt sau sa gestioneze intensitatea propriilor trairi? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.