Pe el nu îl cheamă nimeni, niciodată, vine el așa, nepoftit.

Recunosc, nimic nu mă sperie mai mult decât asta. Probabil, de fapt cu siguranță și pentru că nu a avut boli grave și nici accidente periculoase. A rămas mereu în limita copilului cu căzături și boli normale de copil. Mai puțin când i-a crescut temperatura la peste 41 deși luase antitermic în urmă cu mai puțin de 4 ore, deși era în prosoape umede, în brațele mele, în baie. Atunci l-am cunosc prima dată pe Bau-Bau-ul Febră. De ce nu o fi rămas el la treaba lui, nu știu ! Dorit și chemat nu a fost. Sigur, pe el nu îl cheamă nimeni, niciodată, vine el așa, nepoftit. Ar trebui să am o discuție cu mama lui pe tema asta. Dar mi-e cam frică și de ea.

Nu sar imediat să îi dau tratament cu paracetamol când are 38. Dar, practic, îl urmăresc cu termometrul, de parcă îi iau temperatura la fiecare inspirație. Noroc că David nu are o problemă vizibilă cu asta. Mai zice din când în când ”Dă-mi mie, că îmi iau eu febra”. Nu pot să vă descriu aici și ochii dați peste cap. Dar uite că la treaba asta ignor ușor ochii dați peste cap.

”Ia să te văd, mamă Cristina, ce faci matale acum?”. 

Cum începe să crească temperatura peste 38.5, cum intru în alertă. Simt cum Bau-Bau-ul meu mă pândește. Parcă îl și văd. Stă cu trabucul în colțul gurii, că na`, îi place căldura, și ridică așa dintr-o sprânceană ”Ia să te văd, mamă Cristina, ce faci matale acum?”. Știu că este un semnal că îi luptă corpul, dar după câteva episoade în care a avut frisoane în brațele mele, înfășurat în prosoape ude, nu prea îmi mai arde de stat liniștită că își face virusul treaba.

Încerc să rămân echilibrată … am zic că încerc. Urmăresc evoluția, dozez întotdeauna corect paracetamolul în funcție de greutate și vârstă, cresc intervalul de oferit tratament, îl las mai dezbrăcat-îmbrăcat să nu se supra-încălzească de la haine groase. Zic niște rugăciuni, deși eu nu prea mă rog, și dau câteva telefoane să îmi vină întăririle dacă sunt în timpul săptămânii și am de lucru. Ultima oară ne-am distrat cu musafirul Bau-Bau Febră nepoftit în vacanță. Măcar nu am fost nevoită să chem bunicii, dar nici nu am ieșit din casă … de fapt, am ieșit, de 2 ori până la urgență.

Vedeți voi, acesta este Bau-Bau-ul invizibil al vieții mele de mamă.

Mă sperie cu ceea ce iubesc cel mai mult pe lumea asta: copilul. Apoi, mă obligă să îl țin acasă până are el chef să plece. Sigur, asta îl încântă pe David întotdeauna. Și îl înțeleg. Dar recunosc că mie îmi face haos înăuntru și afară. Ba concediu, ba chemat ajutoare. Asta se traduce fie în prea mult de lucru când se termină concediul, fie în casă mult prea plină … punct. Alergat de la muncă la medic, de acasă la medic, uneori la ore la care și bolnavii de insomnie dorm. Întotdeauna neodihnită noaptea fiindcă păzesc copilul și îi dau tratament. Și incertitudinea aia pe care trebuie să o rabd o vreme: a plecat Bau-Bau sau doar face mișto de mine și stă ascuns în coșul de rufe murdare, până aproape zic eu că am scăpat și apoi sare de acolo ”Ha! Ha! Nu am terminat încă cu voi”? De câte ori nu mi-a făcut așa  ….

Înțelegeți? Nu îmi place deloc Bau-Bau-ul ăsta! Febra … acest Bau-Bau invizibil …

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Febra … acest Bau-Bau invizibil al vieții mele de mamă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Haosul devenea de nedus când David a făcut ce făceau toți copiii. Ducea răceală după răceală și stătea mai mult acasă decât la grădiniță. Știți cum dă asta peste o reîntoarcere la muncă pe un proiect nou, fără bunici în oraș care să îmi țină locul? Dă cu haos. Mă repet, știu.

Eu am noroc de un loc de muncă special. Special în sensul bun. Totuși, asta nu face să fii acceptată mai mult absentă de la birou, decât prezentă. Oricâte legi s-ar face pentru concediul mamei când copilul e bolnav.

Pe lângă stresul mamei care are job, e stresul mamei care își ține în brațe copilul cu febră 40. Știu, bla, bla, febra e normală, ajută, organismul se apară. Abia îmi pierdusem un copil, nervii mei erau elastic întins, încrederea în sisteme medicale și viață în general, era undeva spre -100%. Așa că, am citit despre cum e imunitatea asta la copii și am căutat soluții. De la ingrediente 100% naturale cătină cu miere, și altele de genul, până la suplimente.

Suplimentele trebuie să suplimenteze, nu să înlocuiască, știu asta bine.

Am și o soră, medic, de serviciile căreia profit de fiecare dată. Și am purtat discuția asta cu ea.

Sora mea: ”Nu sunt neapărat de acord cu suplimentele nutriționale, dar e o temă foarte dificilă. Pe de o parte bine ar fi dacă ar primi vitamine din alimentație, adică să aibă o alimentație echilibrată. Problema e că nu toți copiii mănâncă fructe și legume și mâncare cu plăcere. Blehhh la toate.”

Eu: ”Vrei să îl vezi pe David cum face când îi zic de broccoli, sau mazăre, sau varză, sau fasole păstăi? Nu mai mănânci nici tu”

Ea: ”Da, se poate ajunge la un deficit de nutrienți. Sunt sceptică și cu ceea ce înseamnă suplimente alimentare, recunosc. E foarte important cum și ce simte fiecare părinte. El știe cel mai ce și cum mănâncă fiecare copil. Nu e doar despre ce vrei să îi dai, că dacă îi dai cu forța … mai bine, nu”.

Eu: ”Cum făcea fratele nostru, că l-am convins să mănânce broccoli și l-a scos imediat afară. Mă opres aici cu detaliile.”

Ea: ”Din punct de vedere medical, citind prospectul, aceste vitamine sunt necesare. Decizia rămâne la tine, tu știi mai bine ce mănâncă David și ce nu”.

M-am consultat și cu medicul lui pediatru și am decis să îi dăm Minimarțieni pentru imunitate.

Și am ales. M-am consultat și cu medicul lui pediatru și am decis să îi dăm Minimarțieni pentru imunitate, cu puțin înainte de sezonul balaurilor. Vă spun sincer că a răcit mult, mult mai rar. Știu că primii 3 ani de viața ai copilului sunt cei mai solicitanți, atunci au loc cele mai importante achiziții în dezvoltare și tot atunci se formează și imunitatea.

Iar în perioada aceasta, când umblă prin grădiniță un virus nesuferit i-am dat Minimarțieni PROimun Acut. Sunt 5 plicuri dizolvabile, extrem de ușor de administrat și care oferă un boost imunității. Produsele Minimarțieni PROimun conțin ingrediente naturale, cum sunt extractele de soc și frunze de roiniță, vitamina C și Zinc, fibre și beta-glucani. Se administrează câte 1 plic pe zi, în oricare perioadă a zilei, copiilor care au peste 3 ani. Doar se amestecă conținutul plicului cu 200 ml de apă caldă și se bea, ca un ceai. Are gust zmeură, fără zahăr, conservanți sau coloranți.

Nu sunt ghicitoare în stele, nu știu cum ar fi reacționat organismul lui dacă noi nu am fi ales să îl sprijin cu suplimente. Știu doar că așa a fost bine, răceli simple, scurte și rare. Și nervii mei mult mai echilibrați. Eu nu am crezut că pot să îi întăresc imunitatea cu introducerea în alimentație a mai multor legume și fructe cu vitamina C ca surplus de vitamina C. David nu se atinge în general de fructe și aproape întotdeauna nu se atinge de legume verzi. El e omul pastelor.

Nu zic că aceasta este varianta optimă pentru oricine, până la urmă, vorba surorii mele, fiecare părinte știe ce este mai bine pentru copilului lui.

Articolul Imunitatea copilului, gradinita si stresul mamei care are job. Cum sa le impaci pe toate? (P) apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De mai bine de 11 ani lucrez cu copiii, adolescenții, familiile lor, vârstnicii și voluntarii din fundația aceasta în care mi-am format profesia pe care o am azi. Am un loc de muncă pe care îl iubesc și care se potrivește ca o mănușă brodată pe sufletul meu. Mai multe detalii despre viața mea de Ong-ist, am povestit pe blogul Andreei Carmen​ Radu.

Sunt ONGist si pur si simplu iubesc ceea ce fac. Este fantastic să ai o profesie care îți place. Să te trezești cu drag dimineața când pleci la muncă. E fantastic să ai un loc de muncă prin care aduci bine în viețile oamenilor care au nevoie să fie cineva lângă ei, să le întinzi o mână.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Sunt ONGist si iubesc ce fac apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acum 20 de ani, când eu aveam 13 ani, teoriile erau altele. Acum mă uit la fratele meu în plină adolescență și nu fac altceva decât să mă văd pe mine la vârsta lui. Nici nu aveți idee cât semănăm fără să ne curgă prin vene același sânge, doar o iubire comună purtată unul altuia de când avea el 11 zile și aveam amândoi nevoie de Iubire.

De 10 ani lucrez cu oameni aflați în nevoie. Ăsta e jobul meu de zi cu zi. Nu aș putea să renunț la asta.

E parte din viața mea și parte din mine. Uneori uit că e un job și îl tratez ca “acasă”. Nu zic că e bine așa, dar stau acolo, uneori, mai mult decât stau la adevărata casă. Plus că, știți, birourile noastre, sunt, la propriu, într-un apartament. Locul preferat rămâne bucătăria unde ne adunam la împărțit opinii, la mese câmpenești și la strâns farfuriile. Unde ne certăm pe motiv de cine duce gunoiul și cine bagă mașina de spălat vase. E ca o bulă și eu o iau ca atare. Nu e perfectă. Nici măcar familiile nu sunt. Dar e o bulă în care întotdeauna îmi găsesc camarazi pentru a face bine.

Uneori mai ies din bula mea. Ies când mă doare. Ies când bebelușul abandonat pe care îl țin la piept nu este Emma. Când aflu că vârstnicii cu care am lucrat nu mai trăiesc. Când îmi povestește cineva că tânărul cu care am făcut terapie câțiva ani a ajuns acolo unde nimeni nu ar dori să ajungă, jos, singur, în suferință, fără speranța de a mai trăi. Când îmi dau seama că sunt oameni pe care aș fi putut să îi ajut mai mult, dar nu am știut cum.

Și intru inapoi în bulă când văd binele din viața oamenilor cu care am lucrat, când mă îmbrățișează și plâng cu mine de fericire. Altă dată ne ștergeam cu aceeași batistă plânsul de durere.

După 20 de ani de când trăiesc crescând oameni, mă uit înapoi și sunt mulțumită că am ales asta și chiar dacă nu știu exact cât i-am ajutat pe alții să crească, știu cât m-au ajutat ei pe mine să fiu ce sunt azi.

***

Sub sloganul „Reginele Neștiute ale Societății Civile”, în campania de comunicare pentru cea de-a XVI-a ediție a Galei Societății Civile sunt celebrate o serie de personalități feminine de astăzi, care continuă să creadă în principiile Reginei Maria prin munca lor în cadrul ONG-urilor și fundațiilor caritabile. 

Nouă personalități feminine, reprezentante ale sectorului asociativ, sunt anul acesta imaginea campaniei Galei Societății Civile: Cristina Buja – Fundația Principesa Margareta a României, Simona Voicescu – Asociația Necuvinte, Daniela Buzducea – Fundația World Vision România, Marina Dragu – Grupul de Inițiativă „Lacul Tei”, Cristina Grigore – Fundația Părinți din România, Ștefania Popp – Junior Achievement Romania, Silvia Asandi – Fundația Romanian Angel Appeal, Mirela Nemțanu – Fundația Hospice Casa Speranței și Raluca Tănase – Asociația de Medicină pentru Sănătate Publică.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cariera de ONG-ist – un mod de viata apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am fost voluntar, asistent social, psiholog, coordonator și mai nou manager de programe.

Sunt 10 ani de lucrat la Fundația Principesa Margareta a României. Am făcut cam tot ce se putea în domeniul ONG-istic. Am fost voluntar, asistent social, psiholog, coordonator și mai nou manager de programe. Am coordonat 3 dintre cele 5 proiecte actuale ale fundației. Celelalte două s-au înființat când eu eram ocupată să fiu mamă de bebeluș David și în paralel deschideam blogul pe care mă citiți.

Nu am fost tot timpul mulțumită aici. Am vrut să plec de câteva ori și mereu am găsit un motiv să nu o fac. Apoi chiar am plecat și după 3 luni am găsit un motiv să mă întorc. Îmi place locul ăsta atât de mult încât atunci când m-am întors, și oamenii mă întrebau aproape râzând ”Ce ai făcut mă?”, le răspundeam ”M-am întors acasă”. Nu e un loc perfect, nu mă mint și nu vă mint, dar e ”acasă” pentru mine și asta e tot ce am nevoie momentan.

Am descoperit ce îmi place cel mai mult să fac și ce nu mă încântă.

Sunt 10 ani de când mă joc de-a omul mare cu serviciu serios. Sunt 10 ani în care am crescut enorm, am învățat din greșelile mele și ale altora, din încercările reușite și mai ales nereușite, de la colegi pe care i-am admirat și mai ales de la cei pe care nu i-am plăcut. Și cel mai mult am învățat de la copiii și tinerii și vârstnicii cu care am lucrat. Am descoperit ce îmi place cel mai mult să fac și ce nu mă încântă. Care îmi sunt temerile și care îmi sunt visurile. Cât de mult pot să urc și ce limite am. Cât de mult iubesc să ascult și cât de mănușă simt că îmi vine terapia și orice fel de lucru emoțional cu oamenii.

Am făcut de toate în ăștia 10 ani.

Am spălat căni și wc-uri. Am făcut teme cu copiii proveniți din medii defavorizat. Am jucat rummy cu vârstnicii. Am cărat la cadouri, pungi și punguțe până am crezut că voi rămâne cocoșată. Am scris la calculator cartea unui bătrân aproape nebun, dar doamne ce își mai trăise omul viața. Am supervizat și monitorizat organizații, am ținut traininguri, am organizat evenimente caritabile și întâlniri regale, am organizat și tabere. Am lucrat cu tineri post-instituționalizați și cu tineri artiști. Am susținut consiliere individuală și de grup, am scris proiecte, am visat mare și am îmbrățișat de mii de ori oameni în suferință.

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva de ce fac asta, de ce nu altceva, de ce nu mă ocup pe cont propriu de terapie și de blog și de ce stau mai bine de 8 ore în altă parte. Nu a trebuit să mă gândesc la un răspuns. Era în mine. Pentru că asta îmi place să fac, pentru că nici nu aveți idee cât de fain poate să fie ca în fișa postului tău să scrie că treaba ta e să ajuți oameni 8 ore pe zi .

Sunt 10 ani. Continui!

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul 10 ani de cand ma joc de-a omul mare cu serviciu serios apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.