E în regulă să spui „nu”, chiar dacă se supără cineva.

Poate ai fost învățat că „nu” înseamnă respingere, conflict, vină. Dar adevărul este că un „nu” spus cu respect poate fi un act profund de grijă față de tine. Nu putem fi tot timpul disponibili, nici pentru ceilalți, nici pentru așteptările lor. Și e normal ca uneori, asta să-i deranjeze. Dar nu suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Suntem responsabili doar pentru a rămâne onești și blânzi cu noi.

Nu e treaba ta să „repari” pe nimeni.

Sunt momente când ne e greu să vedem suferința celuilalt fără să vrem să intervenim, să ajutăm, să salvăm. Dar fiecare om are propriul drum. Și uneori, a fi acolo înseamnă doar să fii prezent, nu să preiei durerea celuilalt pe umerii tăi. A te ocupa de tine nu e egoism, e responsabilitate.

Nu ești responsabil pentru cum se simte toată lumea din jurul tău.

Poate ai crescut în medii în care trebuia să fii mereu atent la cum se simt ceilalți. Să nu superi. Să nu înfurii. Să nu deranjezi. Dar acum ești adult. Și ai voie să alegi ce poți și ce nu poți duce. Ai voie să te întrebi: „Ce simt eu acum? Ce am eu nevoie?”.

Nu trebuie să știi mereu ce are nevoie celălalt.

Știi momentul ăla în care cineva e nemulțumit, dar nu spune de ce, iar tu simți că trebuie să ghicești, să te porți impecabil, ca nu cumva să fi greșit ceva? Acel mers în vârful degetelor … Nu, nu e responsabilitatea ta să anticipezi nevoile tuturor. Nici să le împlinești pe toate. Comunicarea e o punte care se construiește din ambele capete.

Poți să ai o părere diferită. Și tot să fii în regulă!

Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea ca să fii acceptat. Și nu trebuie să te conformezi ca să eviți conflictele. Relațiile sănătoase pot conține diferențe. Ba chiar cresc din ele.

Ai voie să simți tot ce simți.

Furia, tristețea, oboseala, dorul… toate sunt normale. Nu trebuie să le ascunzi sau să le explici. E suficient să le recunoști. Să le dai voie să existe. Emoțiile tale nu trebuie să fie pe placul nimănui ca să fie valide.

Ești suficient așa cum ești.

Nu trebuie să faci pe plac, să demonstrezi, să te conformezi unor standarde impuse de alții ca să meriți iubire sau acceptare. Ești îndeajuns, chiar și atunci când uiți asta. Să pui limite sănătoase nu înseamnă că ridici ziduri. De fapt, sunt porți cu zăvor. Alegem când deschidem și cui. Iar învățând să le punem, învățăm să ne onorăm pe noi. Să spunem cu blândețe: „Acum am nevoie să mă aleg.” Și ăsta nu e un act de egoism. E un act de iubire.

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Despre limite sănătoase – sau cum învățăm să ne alegem pe noi înșine, fără vină apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sigur, nu spune nimeni să le creăm durere. Doar să înțelegem că e o luptă, aceasta de ultra protecție, la finalul căreia nimeni nu câștigă. Părintele devine mult prea epuizat să poată investi energie în relația cu copilului lui și mult prea speriat să se poată bucura de el. Copilul nu își dezvoltă reziliența de care are nevoie să poată să treacă prin viața cu bine, de unul singur, indiferent câte obstacole vor apărea în calea lui.

Cum arată părinții care merg în vârful degetelor pe lângă copii?

Sunt plini de temeri, încearcă să controleze tot, îi răsplătesc, și pedepsesc, și mituiesc. Îi feresc de orice numai le trece prin gând că ar putea să îi deranjeze. Stau ca soldații drepți în fața comandantului. Se tem să le spună ”NU„. Fug de limite și de reguli și de plânsul copilului căruia nu îi convine decizia părintelui. Îi feresc de ploaie, frig, furtună, conflicte, respingeri și frustrare. Le este frică să îi înțarce, să îi ducă la grădiniță, să îi lase la bunici, să le dea spațiu să fie respinși de prieteni. Le este frică să fie cei care nu îi lasă la desene și nu le cumpără ciocolată. Știu că nu își dau seama, dar le crează o bulă instabilă de cristal. Nimeni nu trăiește în bulă pentru prea mult timp. Toți trăim în lume.

Ce putem să facem pentru copiii noștri este să pășim pe lângă ei, uneori la distanță, dar suficient de aproape încât să știe că se pot baza pe noi oricând.

Ceea ce face diferența atunci când ne confrutăm cu momente cu potențial traumatic este atât reziliența noastră cât și susținerea mediului. Și e valabil și pentru copii și pentru adulți. Dacă avem lângă noi oameni care să ne fie un sprijin emoțional real, care să ne permită spațiul de a ne manifesta și de a trăi durerea rezultată dintr-o traumă, atunci ea nu ne mai nimicește prin interior.

Haideți să mergem, împreună și separați, liberi prin viață!

Așa cum părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine, așa vom face și noi pentru copiii noștri. Și vom face fix atât cât putem. Datoria noastră este să fim cea mai bună variantă a noastră pentru ei. Și să privim cu încredere și iubire către noi înșine. Să îmbrățișăm responsabilitatea de a ne crește copiii cu toate greșelile pe care le vom face, și le vor face, știind că există influențe, și factori, și traume, și durere, și fericire, și bine dincolo străduința noastră de a controla imprevizibilul.

Haideți să avem încredere în noi și în copiii noștri, să îi lăsăm liberi să devină ceea ce pot deveni. Să renunțăm la control excesiv și la vină. Să mergem, împreună și separați, liberi prin viață. Să ne oprim să punem baza unei generații de copii care par a fi în pericol de a deveni extrem de fragili emoționali și de speriați de durere. Durerea e viață și ea.

Sursă poza: Kevin Gent @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Să nu mai pășim în vârful degetelor pe lângă copiii noștri! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

”Ce-ai simți dacă ai ști că viața ta se va repeta la infinit, exact așa cum e acum. Dacă ai retrăi iar și iar fiecare durere, fiecare bucurie, fiecare gând și fiecare suspin?”

Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: ”Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăiești încă o data și de nenumărate ori. Și nu va fi nimic nou în ea. Ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou. Totul la fel, în aceeași succesiune. Chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci și chiar și acest moment și chiar și eu.

Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou și tu odată cu ea, grăunte de țărână. Nu v-ați arunca la pământ și l-ați blestema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa? Sau v-ați gândi măcar o clipă că i-ați putea răspunde: ”Ești un zeu și ceea ce ai spus este divin”.

Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră.

Deși pentru unii dintre noi acest adevăr, al propriei responsabilități nu este ușor de acceptat, el rămâne în continuare un adevăr. Suntem singurii care avem dreptul, puterea și responsabilitatea de a decide ce și cum facem în viața noastră. Vă îndemn să meditați la acest exercițiu. Dacă gândul de a trăi la nesfârșit aceeași viață pe care o ai acum, îți creează un gol în stomac și un sentiment de regret, poate e timpul să te uiți care este de fapt viața pe care ți-o dorești. Până la urmă ești singurul care poate cu adevărat să ți-o ofere!

Sau cum spune Yalom „Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atât timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți bine se află în afara voastră”. Tu trăiești viața pe care ți-o dorești?

Sursă poza: Becca Tapert @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tu trăiești viața pe care ți-o dorești? Află cu acest test simplu! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nevoia de independență, înțeleasă greșit, poate deveni amenințătoare.

De exemplu, bebelușii au nevoie de prezența părinților pentru a se simți în siguranță. Să îi vadă, să îi audă, să îi simtă. Riscul, când pui accent pe libertate și independență la vârste atât de mici, este să mărești tocmai dependența copilului de tine. Nevoia fundamentă de siguranță nu este îndeplinită când părintele îl lasă pe bebeluș să plângă până se calmează singur, când îl culcă în altă cameră chiar dacă pare că nu vrea asta, când îl hrănește la program chiar dacă el cere mai devreme. Este de fapt un cerc vicios. Părintele căută să îi creeze independență, copilul simte că nu este în siguranță și îl solicită și mai mult. Părintele devine și mai speriat când îl percepe ”dependent” și insistă lăsându-l singur.

Prea multă libertate poate crea prea puțină flexibilitate pentru integrarea în grupuri noi.

Atunci când un copil crește într-un mediu fără limite și reguli, fără granițe proprii, atunci poate deveni irascibil, inadaptabil când intră în medii noi unde există reguli și limite. Devine debusolat de normalitate. Integrarea în grupuri, la grădiniță, la școală, înseamnă să faci și ce vor ceilalți nu numai ce îți dorești tu. Am întâlnit și părinți care devin îngrijorați când copilul face ce îi spun cei din jur. Acea teamă că va deveni o marionetă. Să ajungi în punctul în care faci și ce vrei dar și ți se cere, fără a te frustra asta, este uneori o artă chiar și pentru adulți.

Lipsa regulilor și a limitelor poate îngreuna dobândirea auto-reglării emoționale.

Reglarea emoțională este un proces care se învață inițial din exterior și abia apoi este interiorizată. Concret, când un copil are un tantrum, are nevoie de părinte pentru a învăța să își stăpânească emoțiile, să le cunoască, să le accepte și să învețe să le regleze. Doar libertatea de a-l lăsa să se trântească pe jos nu este suficientă. Sigur că îl ajută să se poată descărca, dar, în funcție de vârstă și de nivelul dezvoltării are nevoie să îl înveți cum să gestioneze frustrarea pe care o simte. Să îl înveți ce tipuri de comportamente sunt ”acceptate” sau nu (de exemplu, să nu îi lovești pe cei din jur).

Copiii învață să ia decizii, luând decizii, nu executând ordine.

Acesta este motivul pentru care susțin libertatea oferită copiilor de a face ceea ce nu îi pune în pericol, chiar dacă ar părea activități de oameni mari. Și susțin și libertatea de a spune „nu”, de a purta ce vor, de a nu împărți cu oricine, orice, de a hotărî singuri pentru ei. Dar și pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

Doar în numele libertății nu îi ajutăm când le permitem să smulgă jucăria unui copil fără să îl întrebe, să țipe deranjând oamenii din jur, să umble cu obiecte periculoase fără a ști cum să le folosească, să strige lucrurile celorlalți, etc. Oprindu-i cu blândețe, nu le răpim libertatea, doar îi învățăm lucruri esențiale pentru ei și dezvoltarea lor ca adulți responsabili.

Punând reguli și limite nu le furăm libertatea și fericirea. Ne asumăm responsabilitatea de părinte, aceea de a crește un copil care se simte în siguranță, protejat, ghidat și susținut. Altfel, când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri!

Sursă poza: darius Bashar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu suntem responsabili si nici datori pentru fericirea altcuiva.

Ne suntem datori doar nouă. Și ne datorăm în primul rând să ne cunoaștem și să trăim pentru noi. Când înțelegi că nu datorezi nimic celorlalți, nici nu te mai simți responsabil pentru suferința lor și nici nu mai ceri, inconștient, copilului tău, sau bărbatului, sau soției, sau oricui altcuiva, să îți fie fericire. Când nimeni nu e dator nimănui, vă trăiți împreună fericirea. Nici nu vă ocupați timpul să o construiți, o trăiți. Nu ești responsabili și nici dator pentru fericirea altcuiva! Doar pentru a ta. Dar ca să îți fii fericire trebuie să trăiești pentru tine, conectat la tine înainte de ceilalți. Poate ai mai auzit asta și altă dată. Am mai auzit și eu, dar până nu înțelegi cu mintea ta și mai ales cu sufletul, e ca un refren, știi să îl cânți dar nu știi ce spune.

Există o diferență uriașă între a te bucura de fericirea pe care o aduce cineva în viața ta și a crede că este treaba cuiva să te facă fericit.

Când fericirea ta proprie depinde exclusiv de o altă persoană, asta nu este iubire, este codependență. Cu cât poți să creezi acea fericire interioară, cu atât vei fi mai fericit cu o altă persoană. Când îți asumi responsabilitatea pentru vindecarea durerilor tale pe care le proiectezi în alții, atunci vei fi deschis să primești iubirea celuilalt. Dar doar iubirea pe care o simte cel de lângă tine nu poate fi suficientă pentru a te face pe tine fericit. Nici iubirea ta nu poate fi suficientă pentru a-l face fericit pe cel de lângă tine, dacă în el stau încă scuturi ridicate cândva și dureri ascunse bine, dar care pâlpâie din când în când.

Să crezi că poți să salvezi pe cineva din propria suferință doar cu puterea iubirii tale, este o iluzie pe care ți-ai creat-o cu mult timp în urmă. Destul de probabil, atunci când aveai atât de mult nevoie să îți salvezi părinții, cu dragostea ta. Altă iluzie care te-a ajutat să supraviețuiești.

Oamenii se schimbă doar atunci când vor să se schimbe. Iar schimbarea și creșterea lor NU este responsabilitatea ta.

Nu este responsabilitatea ta să schimbi, să vindeci sau să îl salvezi de propriile dureri și probleme. Aceasta este în fapt o realitate eliberatoare pentru mulți oameni. Și este o foarte mare diferență între a vrea să sprijini pe cineva și a vrea să faci în locul lui. Între a face pe cineva fericit și a contribui la fericirea lui.

Vă îndemn să vă căutați dacă, încă, nu vă știți. Și să trăiți viața voastră pentru voi.

Nu este egoism. Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire. Să trăiești înainte de toate pentru tine, nu înseamnă că nu trăiești cu alții. Nu se exclud una pe alta, cum cred în interior lor mulți, de altfel. Să trăiești pentru tine nu înseamnă că îți neglijezi copilul, partenerul, prietenii, familia. Când îți trăiești viața pentru tine, asumându-ți responsabilitatea pentru propriul bine, îți înveți copilul una dintre cele mai de preț lecții de care are nevoie. Va crește cu iubire pentru sine și pentru viață exact așa cum este ea, cu furtună și curcubeu. Și va găsi fericirea oriunde, pentru că va ști să o simtă fără să o ceară din altă parte … o va avea în el.

Sursă poza: Cata @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În casa în care locuim noi, toți locuitorii casei fac curat. Raportat la vârstă, la cât de multe sunt de făcut și ce alte treburi prioritare și de neamânat are fiecare. Uneori facem curățenie în echipă. Alteori pe rând. Uneori alții mai scapă. Dar curățenia în casă nu este o datorie doar a femeii. Fie ea iubită, soție sau mamă. 

Funcționăm pe o regulă simplă: locuiești aici, faci dezordine și mizerie evident … faci și curat la fel de evident.

David nu a refuzat niciodată să se implice în treburile casnice. De foarte multe ori este chiar prompt să ajute. Da, sigur, depinde și ce îl rog și când. Uneori a cerut o amânare pe motive importante pentru el. Ne-am adaptat. Poate șterge praful și puțin mai târziu. Poate duce farfuria în chiuvetă și după ce caută nu știu ce jucărie. Poate porni mașina de spălat și după ce face duș. Și tot așa.

Nu i-am oferit și nu l-am rugat niciodată să facă ceva prea greu pentru el și nici ”fix acum” pentru că așa spun eu.

Sigur, uneori chiar aș vrea să se facă lucrurile ”fix acum”, dar aici lucrez eu cu mine destul de mult. E și responsabilitatea lui să facă ordine și curățenie în casă. Dar, în același timp, are dreptul să ceară ca asta să se rezolve mai târziu dacă are altceva important de făcut. Deși acest ceva important este cel mai adesea să facem un meci de fotbal . Na, fiecare cu activitățile și nevoile lui.

Nu l-am plătit niciodată pentru ce face! Nici el nu mă plătește pe mine că spăl wc-ul.

A prins și el asta de pe undeva și mi-a spus, când făcea baie, că vrea să spele el cada și eu să îi dau bani. Vă recunosc că i-am răspuns foarte sincer și direct: ”Tu îmi dai bani să spăl wc-ul? Și tu faci pipi și caca în el”. ”Bine, mami, am încercat și eu”. ”E în regulă, ai dreptul să încerci”. A continuat să spele cada, cu un burete și un sfert de sticlă de gel de duș. Nu a mai zis nimic despre bani.

Apoi i-am explicat calm, blând, cu răbdare și sinceritate exact ce am să vă spun și vouă aici. Este o responsabilitate a lui, nu o muncă pe care o face în plus, ca un serviciu unde te duci și primești salariu. Treburile casnice sunt responsabilități comune. Nimeni din casă nu primește bani pentru treaba pe care o face pentru el și pentru ceilalți. Nici alte beneficii. Toți primesc ”Mulțumesc frumos”. „Ce treabă excelentă am făcut”. „În echipă terminăm mai repede și ne rămâne mai mult timp pentru joacă”.  Apoi, ce se întâmplă dacă nu are nevoie de bani? Nu își mai îndeplinește partea lui de treabă? Rămâne cu praful în cameră sau cu jucăriile prin casă? 

David primește bani de buzunar de 2 ori pe lună. Nu face nimic pentru banii aceștia, el știe că sunt un cadou din partea mea. V-am povestit de ce am decis asta și cum ne ajută.

Noi, părinții, îi creștem adulții care vor deveni! Tu cum vrei să fie copilul tău?

Pentru copiii mai mici, să ajute la treburile casnice este o joacă. Pentru cei mai mari poate părea ceva neplăcut, este adevărat. Pe de altă parte, eu nu cunosc adulți care să spele wc-ul de plăcere . O facem pentru că este necesar pentru sănătatea noastră să păstrăm un mediu curat. Nu este plăcut, dar este parte din responsabilitatea tuturor. Este de înțeles că un copil nu poate folosi substanțe toxice, prin urmare nu spală el wc-uri. Este de înțeles că nu va găti 2 feluri de mâncare în fiecare zi. Dar este responsabilitatea lui să contribuie. Asta trebuie să știe și copiii! Noi, părinții, îi creștem adulții care vor deveni. Noi îi creștem responsabili, independenți, empatici, echilibrați. Să implicăm copiii în treburile casnice, fără a fi plătiți pentru ceva ce ține de responsabilitatea lor, îi vor face să se simtă capabili și autonomi.

Este important ca mai întâi să înțelegem noi că nu îi protejăm și nu îi ajutăm când nu le arătăm realitatea vieții și nu îi învățăm să fie responsabili. 

Ce poate ajuta pentru a evita refuzul de a rezolva treburile casnice?

– Să le dăm un exemplu. Părinții să lucreze împreună și să își împartă echitabil sarcinile. Mă gândesc aici la familiile care oferă ca exemplu un tată care nu face mai nimic prin casă. Știu că am evoluat foarte mult la acest capitol, dar vă spun că încă mai sunt bărbați care cred că treburile casnice sunt ale femeii. Și vor da mai departe aceeași mentalitate.  

– Să le oferim activități în funcție de vârstă.

– Să avem răbdare. Poate nu vor acum să strângă jucăriile, dar poate acceptă ușor dacă îi dau un timp de 10-20 minute să se mai joace.

– Să îi încurajăm, să le explicăm.

– Să nu îi criticăm dacă se întâmplă să nu facă tocmai bine un lucru (îi ajutăm, le dăm soluții, le mulțumim pentru efortul pe care îl depun). 

– Să rămânem constanți în a le da aceste treburi de făcut. 

Care sunt activitățile pe care le pot face copiii? 

– Să strângă jucăriile

– Să pună hainele murdare în coșul de rufe

– Să pornească mașina de spălat (inclusiv să pună rufe și detergent)

– Să strângă hainele de pe sârmă

– Să ducă gunoiul

– Să pună lucruri la locul lor (haine, telecomanda, cărți, perne etc)

– Să șteargă praful (eu îi dau șervețele umede de bebeluși pentru asta)

– Să așeze masa / Să strângă masa

– Să spele vasele / Să le pună în mașina de spălat vase

– Să spele cada (sigur, o mai spăl și eu o tură după el )

– Să ajute la gătit 

– Să ude florile

– Să șteargă geamurile și oglinzile

– Să pună cumpărăturile în frigider

(Pe toate de mai sus, David le face la 6 ani. Nu pe toate deodată, în fiecare zi )

– Să facă patul

– Să dea cu aspiratorul (noi avem un roboțel, nu are șanse să încerce asta)

– Să dea cu mopul

– Să pregătească micul dejun

– Să împăturească hainele

– Să calce … abia aștept momentul acesta :)) 

Să implicăm copiii în treburile casnice, câte puțin, din ce în ce mai mult, dar nu îi plătim pentru asta. În schimb, putem să le mulțumiți sincer și să îi apreciem pentru efortul pe care îl depun. Așa cum ar trebui să vi se mulțumească și vouă și să fiți și voi apreciați . 

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

Articolul De ce este important să implicăm copiii în treburile casnice și de ce nu este în regulă să îi plătim apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acum eu îi înțeleg dorințele. La fel cum pare să înțeleagă și el că banii nu se înmulțesc singuri la mine în portofel. Am încercat, i-am și udat o dată din greșeală, n-a crescut nimic. Eu vorbesc cu David des despre bani. Cât costa una și alta, cum se plătește întreținerea și cablul TV și abonamentul la telefon. Îi spus și despre cum strâng eu bani în fiecare lună, pentru a putea să plătesc toate vacanțele plănuite vara.

De fapt, de aici a pornit și înțelegerea noastră cu banii.

Într-o zi discutam despre cum sunt eu calculată cu banii. Cum prefer să analizez când și ce haine îmi cumpăr pentru a avea suficienți lei pentru altceva ce îmi doresc. Despre cum, în fiecare lună, pun deoparte o anumită sumă de bani pentru a avea pentru multele excursii plănuite vara asta. Cum, dacă el își cumpără o jucărie azi și una mâine, din pușculița lui, apoi nu va putea să mai strângă suficient cât să își cumpere mai repede baza aceea de pompieri pe care a ochit-o.

Și David mi-a spus sincer și direct ”Da, mami, dar tu ai salariu în fiecare lună, eu de unde strâng bani?”.

La fel de sincer i-am răspuns și eu. ”La asta nu m-am gândit, iubirea mea”. De aici a pornit stabilirea unei strategii prin care poate și el să aibe bani. Varianta care se mai practică prin care el face ceva în casă și eu îl plătesc, nu este o variantă pentru mine. Și asta mai ales pentru că, să își strângă lucrurile, să ducă farfuria în chiuvetă, să pună rufele în coșul de rufe murdare etc, sunt parte din responsabilitățile lui și din autonomia pe care și-o creează. I-am propus să vândă din jucării, nu a acceptat acum, poate altă dată. Se pare că nu se poate despărți de ele. Mai lucrăm la asta.

Atunci i-am povestit de alocația pe care o primește în fiecare lună și i-am promis că îi voi da o parte din ea. Nu vă zic cât, că apoi îi spuneți lui că alocația e mult mai mult decât atât . Și i-am propus să îi ofer și restul care îmi rămâne de la întreținere. Măcar cineva e foarte fericit când fac plăți

De ce îi dau bani copilului meu? Pentru mine este important ca David să învețe ce înseamnă banii. Să înțeleagă că doar aerul e gratuit pe lumea asta, mă rog, cu mici excepții. Să învețe să economisească și să își calculeze banii din pușculiță. Să decidă ce jucărie este mai ”urgentă” pentru el. Să gândească cu mintea lui pentru nevoile lui.

Nu îmi doresc să ne învârtim în jurul banilor și nici să îl cresc pe el crezând că e sănătos să vedem doar bani și calcule în fața noastră.

Discut cu el despre finanțe doar pentru a-l face să gândească cu mintea lui și să înțeleagă cum funcționează lumea. În focusul nostru rămân totuși plimbările prin parc și prin lume și inventarea de jocuri cu ce avem prin casă și pe afară.

Și merge foarte bine până acum. Uneori e tentat să calculeze și banii mei :)) Cică aș putea să am grijă să nu mai lovesc mașina ca să nu mai dau bani la mecanicul auto și să îmi cumpăr și altceva decât cărți. Asta e veche, de astă iarnă când am pupat un taximetrist și am dat banii pentru o pereche nouă de cizme, pentru o bară nouă de mașină Cărțile nu le sacrific niciodată și el știe asta. 

Sursă poza: Fabian Blank @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce îi dau bani copilului meu în fiecare lună, chiar dacă are doar 5 ani? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pe Andreea am avut șansa să o cunosc în urmă cu mulți ani, nici nu îmi vine să îi calculez Eu abia mă formam în domeniul acesta social, ea era clasa a-I-a. Azi este studentă și voluntară în centrul unde altă dată era beneficiar al unui program social. Azi este un exemplu clar, viu și încurajator, că se poate. Că poți să vii de oriunde, să te împiedici de orice și totuși să crești în tine o mână de perle. Cu Andreea am sute de povești și toate au la bază acel zâmbet inconfundabil al ei, o forță internă pe care mi-aș dori să o regăsesc în oricine și o responsabilitate pe care rar am simțit-o în jurul meu. Ea este Andreea, o dovadă că se poate să vezi lumină în viața ta deși ai avut o copilărie dificilă.

Numele meu este Andreea Osman, am 20 de ani și sunt studenta in cadrul Universitatea de Studii Economice din București.

Copilăria mea nu a fost ușoară, a fost o copilărie dificilă.

Părinții mei sunt divorțați și mama mea trăiește acum cu sora mea. Divorțul părinților mei a venit după ce tatăl meu ne-a alungat din casa noastră și ne-a lăsat să trăim pe străzi. El a vrut să lucrez și să susțin bugetul familiei. Eu, în schimb, am vrut să studiez!

În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie.

Am întâlnit Centrul de Generații la începutul clasei I. Îmi amintesc primii pași în acea cameră luminata, cu multe chipuri zâmbitoare, dansând, cântând dar …. O zonă a acelei încăperi mi-a atras privirea. Pe o canapea stătea o doamnă și două fetițe care îi făceau două codițe împletite, cântând împreună. În acel moment, mi-am spus: mă simt ca în familie. Acolo am fost înconjurată de oameni cu vârste diferite, de la 6 la 75 de ani, unde m-am simțit ca acasă și înca mă simt.

Acum 7 ani la Centrul Generații cu două moțate adorabile

În anii mei de școală, m-am luptat cu matematica și engleza. Mama mea nu a avut timp să mă ajute la temele mele și nu prea știa cum să mă ajute. Am început lecțiile individuale la centru cu o studentă de la Facultatea de Framacie. Ea m-a ajutat până când am absolvit. Am reușit să trec examene pe care nu credeam ca am sa le trec cu o notă mare datorită sprijinului pe care l-am primit pentru temele mele. Nu numai ajutorul la teme a contat ci si oamenii care lucrau. Ei au construit familia în care eu am crescut: dommul Sorin, doamna Cristina, domnul Silviu, doamna Anca și ei sunt doar câțiva. Sunt recunoscător pentru acest ajutor, pentru că a fost momentul în care am învățat cum să muncesc din greu în toate acțiunile mele pentru a reuși.

Vara trecută am luat parte la primul meu EVS–stagiu de voluntariat pentru 2 luni in Turcia, Gaziantep într-un oraș aproape de granița cu Siria.

A fost primul meu proiect pe tema refugiațiilor din Siria și primul contact cu ei. Aici, în Gaziantep, sunt voluntară în GEGED, asociație ce se ocupă cu copiii refugiaților din Siria. M-am atașat foarte repede de ei. E imposibil să nu te atașezi de ei pentru că te copleșesc cu dragostea lor. E adevărat că au nevoie de afecțiune dar și noi, voluntarii avem nevoie de dragostea lor.

M-am întrebat zilele astea oare ce e în mintea unui copil care a văzut războiul?

Oare cum înțelege el toată tragedia asta? Într-o zi când încercam să învăț cuvinte noi în arabă (de la copii), se străduiau să îmi explice un cuvânt imitând sunetul bombardamentelor. Apoi au menționat televiziunea. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că se referă la “Știri”. M-am întristat gândindu-mă că pentru ei asta înseamnă (doar) știri. Dar apoi mi-am dat seama că ei nu înțeleg gravitatea situației și e mai bine că nu o înțeleg.

Experiența din Gaziantep m-a făcut să mă gândesc foarte serios la viitor și la modul în care mă pot implica în problema refugiaților.

Consider de datoria mea ca ființă umană să îmi aduc aportul în problema războiului din Siria. Sunt conștientă că nu voi putea să opresc războiul, dar pot să le fiu alături celor care trec prin tragedia asta. Și aici nu mă refer la resurse financiare. Vreau să privesc lucrurile ca și cum ar fi propria mea familie în situația asta. De fapt, chiar ar putea fi.

La urma urmei nimeni nu hotărește unde să se nască sau în ce cultură să crească. Faptul că ți-ai format anumite principii influențat fiind de cultura în care ai crescut nu schimbă ceea ce ești cu adevărat.

Centrul de Tineret Gazikent, activități cu copii din Siria

Centrul comunitar KIZILAY. Făceam desen, activități de artizanat și pictura cu copiii cu vârstă între  4 și 10 ani care veneau la grădiniță.

Cantina Socială din Gazintep

Într-o experiență EVS există un risc foarte mare: în cele mai multe cazuri oamenii care trăiesc astfel de experiențe nu se mai pot întoarce la viața obișnuită pe care o aveau înainte și vor să se implice tot mai mult. Personal, mi-am schimbat mult planurile de viitor și știu că acest proiect EVS este doar un nou început.

Până la urmă totul are un început iar începutul meu a fost când am intrat prima dată pe ușa Centrului Generații și acum vreau să fac ceea ce am vazut în familia mea. Să creez un viitor, un viitor unde nimic nu este imposibil și unde mereu să găsească sprijin!

Articolul Am avut o copilărie dificilă, dar lor le este și mai greu apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De ce este atât de importantă inteligenta emotionala?

Pentru că ea ne ajută să fim în contact cu noi înșine și să avem relații sănătoase cu cei din jur. Inteligența emoțională este cea care ne face să fim adaptabil, sinceri cu noi înșine, să adunăm forța interioară de care avem nevoie când necazurile ne lovesc, și asta se va întâmpla cu siguranță, ne dezvoltă capacitatea de a fi empatici și înțelegători cu ceilalți și musai cu noi înșine, ne ajută să ne cunoaștem emoțiile și să controlăm comportamentul rezultat din ele, ne face capabili să învățăm cele mai bune lecții din cele mai mari greșeli, să iubim viața și când nu o simțim blândă cu noi. Sună bine pentru ce ne dorim noi de fapt pentru copiii noștri, nu?

Dezvoltarea inteligenței emoționale este un proces de cale lungă pe care putem să pornim oricând. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, dar niciodată, niciodată nu este prea târziu. Nu doar copiii au nevoie să o dezvolte, și noi avem, pentru că nu poți să îl înveți pe un copil ceea ce tu nu ești.

Ce înseamnă să ne dezvoltăm inteligenta emotionala?

Să ne acceptăm emoțiile, să le cunoaștem și să fim conștienți de cum se traduc ele în comportamente. Și emoțiile dureroase sunt cele care spun cele mai ascunse detalii despre noi înșine.

Să ne educăm să exprimăm ceea ce simțim într-un mod cât mai adecvat societății în care trăim.

Să învățăm să ”citim” emoțiile celor din jur.

Să ne dezvoltăm empatia și toleranța față de ceilalți și față de noi înșine.

Să învățăm să comunicăm clar și într-un mod empatic, fără a răni.

Să înțelegem că nu totul este despre noi. Că de cele mai multe ori comportamentele celorlalți spun mai multe despre ei decât despre noi.

Să ne permitem să simțim. Să integrăm ce vine în sufletul nostru, fie că ne aduce fericire, fie că nu. Să ne permitem să simțim iubire și să o oferim necondiționat oamenilor care ne aduc bine.

Să acceptăm oamenii așa cum sunt și să nu mai căutăm să îi schimbăm. Tot ce putem să schimbăm suntem noi înșine și modul în care privim viața și ceea ce ne aduce ea.

Să ne dezvoltăm capacitatea de a privi înăuntrul nostru și de a ne pune obiective realiste pe care să le urmărim și când e ușor și când ne împotmolim.

Să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trăim.

Să învățăm să trăim din plin ce ne este dat să trăim. Musai! Începeți de ACUM! Meritați!

Sursă poză: Joshua Coleman @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce este importanta inteligenta emotionala si cum o dezvoltam apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

M-a întrebat Diana.

„Au fost crescuți departe de ei înșiși, privind din exterior spre interior. Atunci na, pare logic și normal să nu îți asumi.”

I-am răspuns.

Când eram copii și ne împiedicam de covor și loveam cu nasul în masă, era vina mesei că ne-a stat în cale și mama îi dădea ”na-na”.

Când luam note proaste la școală, adică 8 sau 9, era vina profesorului. El ne-a ascultat pe neanunțate sau a schimbat ordinea de la catalog.

Când nu luam coroniță, sigur învățătoarea avea preferințe sau era cumpărată cu sacoșe de rafie pline cu găini de țară și ouăle ei.

Când un băiat nu te plăcea, era el orb, sau surd, sau cam prost sau ceva. De asta nu înțelegea clar ce minunăție de fată nu primește în inima lui.

Când luam notă ceva mai mică la bacalaureat era pentru că nu am avut bani de meditații. Și oricum am picat pe lângă subiect, de parcă n-ar fi trebuit să le știm pe toate.

Când aveam o relație abuzivă, era pentru că iubeam, punct, de parcă iubeam cu forța sau iubirea ne forța să și rămânem.

Când ne afundau emoțional conflictele la muncă, era pentru că lucram cu un șef dobitoc, noi fiind sfințenia întruchipată.

Când copilul țipa furios la noi că mingea e prea puțin rotundă, era pentru că habar nu are să își controleze emoțiile, nu pentru că la fel ni le gestionam și noi pe ale noastre.

Adică na, eu vă dau exemple din viața mea, da, sunt toate din viața mea, dar miram-aș să nu fi trăit și voi ceva asemănător.

Am învățat devreme să mergem prin viața noastră cu degetul îndreptat spre alții. Ei sunt vinovați de orice ne dărâmă nouă fericirea.

Să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce trăiești înseamnă să faci tot ce îți stă în putință să schimbi ce nu îți place din ce trăiești. Pentru că nu e treaba nimănui să facă asta pentru noi. Să stai așa cu mâinile în buzunare și să aștepți să vină schimbarea din exterior este iluzia celui care umblă prin lume cu eșarfa la ochi, dar se așteaptă să se bucure de lumină.

Și pentru a ne da seama dacă suntem responsabili pentru viața noastră sau fugim din ea, putem doar să ne întrebăm dacă ce facem acum ne ajută să fim mai bine cu noi, împăcați, liniștiți, mulțumiți, mândri de cine suntem și dacă prin ceea ce facem rezolvăm ce ne nemulțumește, sau doar rămân în loc cu tot ce nu ne stă bucurie în suflet.

Noi cedăm puterea celor din jur când ne așezăm comod în fotoliu și așteptăm să ne repare viața.

Dar putem lua puterea înapoi, putem să ne asumăm responsabilitatea vieții noastre! Știu că am fost învățați să îmi altruiști, să tăcem, să nu deranjăm, să nu supărăm, să nu ne gândim prea mult la noi, să îi protejăm pe cei pe care îi iubim, chiar și în defavoarea noastră. Știu că vrem să facem asta pentru a fi apreciați, și văzuți, și iubiți. Ne uităm în exterior și ne construim viața în funcție de alții și apoi ne așteptăm ca și ei să facă asta pentru noi. Numai că din când în când unii își mai asumă responsabilitatea vieții lor, au grijă de ei, și de nevoile lor, și de ce simt. Unii se mai iubesc. Și nu este egoism. Este iubire. Își trăiesc viața pentru ei. Viața așa se trăiește! Din interior spre exterior.

Și nu așa vrem de fapt să ne creștem și copiii? Să îi privim și să vedem că nu sunt printre cei care nu isi asuma responsabilitatea pentru ce trăiesc? Nu uitați că ei învață din ceea ce suntem!

Sursă poza: Javier Allegue Barros @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce unii oameni nu isi asuma responsabilitatea pentru ce traiesc? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.