După o perioadă de terapie, autoanaliză și căutare personală, mintea știe. A analizat, a pus etichete, a înțeles logica din spatele unor reacții sau evenimente. Știe că am supraviețuit, știe că acum suntem în siguranță. Dar în plan emoțional, ceva tot nu se simte bine. Trăim cu frică, agitație în corp, reacții disproporționate, rușine sau vinovăție greu de explicat. Este ca și cum emoțiile nu țin cont că prezentul este diferit de trecut. De ce? Pentru că procesarea emoțională nu este același lucru cu înțelegerea rațională.

Ce înseamnă, de fapt, procesare emoțională și vindecare?

Procesarea este un proces activ și conștient de integrare a emoțiilor rămase blocate în urma unor experiențe dificile sau traumatice. Este acel moment în care corpul și emoțiile tale „recuperează” și reușesc să simtă că acum este, într-adevăr, altfel decât atunci. Este acel moment în care plânsul vine după luni întregi de ”sunt bine„ spus automat, respiri altfel într-un moment în care, înainte, te-ai fi închis, apare gândul: „Nu a fost vina mea” și îl simți cu adevărat, nu doar îl spui. Mintea poate formula și explica. Dar întregul corp, cu amintirile lui somatice, cu emoțiile reprimate, cu sistemul nervos hiperactiv, are nevoie de altceva: de timp, de siguranță și de prezență.

De ce nu se întâmplă „peste noapte”?

Pentru că, în fața durerii, sistemul nostru ne protejează, reprimă, disociază, ne închide. Și face asta ca să putem merge mai departe. Dar la un moment dat, dacă vrem cu adevărat să ne vindecăm, e nevoie să ne întoarcem cu blândețe spre acele părți din noi care au rămas „înghețate în timp”. A sta cu ceea ce doare nu înseamnă să suferi din nou. Înseamnă să creezi un spațiu în care durerea se poate transforma: în înțelegere, în acceptare, în eliberare.

În psihoterapie, nu grăbim procesul. Îl onorăm. Îl însoțim.

Vindecarea nu vine când înțelegi. Vindecarea vine când poți simți, în siguranță, ceea ce înainte era de nesuportat. Când nu te mai sperii de tine. Când poți rămâne acolo, prezent, cu ceea ce e. Când începi, încet-încet, să te simți din nou… acasă în tine.

Dacă te regăsești în acest articol, poate e momentul să îți oferi spațiul în care procesarea emoțională să devină posibilă. Terapia nu este despre a repara ceva „stricat”. Este despre a reconstrui o relație de siguranță cu tine însuți.

Pentru întrebări, programări sau mai multe informații despre procesul terapeutic, mă poți contacta aici. Ești binevenit(ă) exact așa cum ești.

Sursă poza: Esther Wechsler @ Unsplash

Articolul Când înțelegerea nu e suficientă: despre procesare emoțională și vindecare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Opusul dependenței de relații și de oameni, nu este însingurarea, este conexiunea.

Unul dintre efectele pe termen lung al traumelor este deteriorarea capacității de a te conecta cu alții. Este așa, cumva, pe drumul nostru în viața asta, am învățat că, să te conectezi cu cineva înseamnă să te doară. Conectarea = relație = durere. Și atunci, ce a spus o parte din noi pentru a ne asigura supraviețuirea? ”Pentru a evita durerea, mai bine eviți relațiile. Rămâi pe cont propriu, doar cu tine, și gata, asta e suficient”. Problema e că nu are cum să fie suficient.

Pentru a nu mai avea nevoie de relații, adică de conexiune cu alții, trebuie să amortești sau să blochezi capacitatea de a simți.

Mânați de această dorință de a nu mai simți durere, ridicăm ziduri. Evităm oameni, blocăm intimitatea, investim tot timpul în tot felul de activități mai mult sau mai puțin productive sau sănătoase. Și facem asta, purtând acel gol în noi. Și oricât am face în exterior, noi doar cu noi și pentru noi, nu se va umple golul, nu vom simți efectul în interior. Pentru că nu este despre asta. Faptul că ne menținem singuri, cu această iluzie că ”și în siguranță”, nu înseamnă că nu simțim durerea. Și dacă totuși reușim să nu simțim durerea, adică să blocăm capacitatea de a simți, atunci nu mai simțim nimic … nici fericirea. E un cerc vicios oricum o dai.

Sigur că atunci când ne permitem să simțim și să ne conectăm într-o relație, devenim și vulnerabili. Dar conexiunea profundă și adevărată cu o altă ființă umană nu are cum să aibă loc fără această vulnerabilitate. Și tocmai atunci când ne permitem vulnerabilitatea într-o relație, adică să ne arătăm așa cum suntem cu adevărat – (nu cum ne străduim să părem, ca să ne apărăm) – atunci găsim conexiunea de care avem nevoie. Și atunci devenim de fapt și mai puternici. Și mai plini.

Când suntem deschiși să stabilim conexiuni reale cu ceilalți, de fapt creăm o conexiune cu noi înșine. 

De ce? Pentru că ne lăsăm să fim văzuți și iubiți pentru cine suntem, pentru cum gândim și ce simțim, și așa învățăm că este în regulă să fim exact așa cum suntem. Iar la această iubire de sine autentică și puternică nu putem să ajungem fără a avea relații cu alții. Dacă nevoia noastră umană de bază este să avem relații, atunci cea mai importantă parte a vindecării rănilor noastre emoționale este tocmai să ne permitem să ne deschidem din nou. Până la urmă și rănile tot în relație cu alții s-au produs, tot în relație cu alții se pot vindeca. În fiecare dintre noi există această nevoie arzătoare de a fi iubiți așa cum suntem. Important este să găsim oamenii potriviți să o facă, deschiși să se conecteze cu noi cei reali și să se arate pe ei, cei reali, cei de dincolo de ziduri.

Sursă poza: Jude Beck  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Nevoia de a avea relații este o nevoie umană de bază, nu un semn de slăbiciune apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Acceptă-ți emoțiile.

Sunt oameni care consumă extrem de multă energie pentru a evita să simtă ce simt. Asta se întâmplă când raționalizăm, negăm, proiectăm și fugim de suferința care există în noi prin băutură, medicamente, mâncare, prea multă muncă și activități, prea multă preocupare față de alții … iar totul ne ține departe de noi. Multe din problemele de sănătate pe care le avem, fizice și psihice, provin din incapacitatea noastră de a ne permite să simțim exact ceea ce simțit, din a vedea de unde vine durerea noastră, pentru a ne da șansa să ne vindecăm. Când îți recunoști propriul adevăr începi să te vindeci și să te iubești!

Cunoaște-ți durerea.

Când vine furia sau anxietatea în tine, ia-le la întrebări. ”De ce? De unde vine asta? Ce mă doare de fapt?”. Este un exercițiu pe care îl poți face zilnic când te doare ceva sau când reacționezi nu tocmai potrivit la oameni și întâmplări. Experiențele din trecut îți transmit uneori cum să reacționezi în prezent. Verifică dacă durerea pe care o trăiești în anumite situații are legătură cu prezentul sau cu trecutul.

Când ceva te macină, dar nu vezi o soluție, ia o pauză.

Oprește-te din a te concentra pe problema respectivă. Începe să faci ceva complet diferit, de preferat ceva care să te relaxeze. Când te întorci apoi asupra situației, poate părea mai ușor de gestionat și soluțiile să fie mai vizibile. Nu uita că nu poți controla nimic altceva decât propria persoană. Nu uita nici că modul în care reacționezi la fiecare situație influențează modul în care vei trăi acea situație.

Fă în fiecare zi un mic lucru care îți aduce plăcere.

Este vital să îți oferi timp pentru tine și ceea ce îți place, asta îți va umple rezervorul cu bine. O baie în liniște, să asculți muzică, să vezi un film, să ai o pasiune, orice activitate care îți creează plăcere, introdusă în rutina zilnică. De aici ne luăm energia de a crește copii, a merge la muncă, a fi parteneri și astea cu sufletul plin.

Ai grijă de corpul tău.

Dormi suficient. Nu putem funcționa corect fără somn. Rămâi activă pentru a-ți îmbunătăți starea de spirit și a reduce stresul. Consumă rar alcool și des apă. Mănâncă alimente sănătoase. Ceea ce mănânci îți hrănește întregul corp, inclusiv creierul.

Creează relații sănătoase.

Setează limite clare în raport cu alții și investește în relațiile sănătoase și bune pentru tine. Așa cum arată și studiul Harvard asupra fericiriistudiul Harvard asupra fericirii, oamenii care au relații bune, în familie, cu prietenii, la loc de muncă, în comunitate, sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult decât cei cu legături nesănătoase sau fără legături.

Practică recunoștință pentru a-ți dezvolta viziunea pozitivă asupra vieții.

Puteți să faceți un exercițiu simplu, fie seara, înainte de culcare, sau dimineața cum vă treziți, să rememorați un lucru pe care l-ați trăit în ziua respectivă și pentru care sunteți recunoscătoare. Practică și recunoștința față de tine însăți prin a vedea și a reține care sunt părțile tale bune, calitățile tale.

Iubește-te și iartă-te.

Iubirea de sine înseamnă de multe ori doar să ai empatie și compasiune față de propria persoană. Iar o parte din vindecare apare atunci când poți să te ierți pentru ceea ce ai făcut atunci când funcționai în modul de supraviețuire.

Când e prea mult de dus, caută sprijin.

Iar atunci când un sprijin practic nu se poate, ajută și să găsești pe cineva la care să te poți descărca, să ventilezi. Dacă ai făcut toate astea și totuși nu ești bine, dacă nu ai rezultatele dorite, este posibil să fie timpul să apelezi la terapie. Să cauți ajutor și să admiți că ai nevoie de ajutor este un semn de forță interioară, nu un semn de slăbiciune.

Sursă poza: Anthony Fomin @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să ne îngrijim de sănătatea noastră mentală și emoțională apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Studiul Harvard a început în 1938 și a durat 75 de ani, timp în care au fost studiați 724 de adulți, bărbați, din adolescență și până la bătrânețe. 

Ei proveneau din medii diferite, cu traiectorii sociale diferite și moduri de educație diferite. Au fost incluși doar bărbați pentru că studiul a început cu un grup de 268 de elevi de la Harvard, iar pe vremea aceea la Colegiul Harvard erau accepți doar bărbați. În fiecare an au fost întrebați despre cum este viața lor (familie, muncă, sănătate etc) și filmați în mediul lor. Au fost întrebări puse și membrilor familiei și chiar înregistrarea fișelor medicale. Este un studiu foarte amplu.

Unii dintre ei au devenit avocați, doctori, oameni de afaceri, alții zidari sau muncitori în fabrică. Unul dintre ei a fost chiar președintele Statelor Unite ale Americii, John F. Kennedy. Unii dintre bărbați au avut probleme cu alcoolul și alții au făcut schizofrenie. Se pare că aproximativ 50 din cei 724 de bărbați sunt încă în viață și continuă să participe la studiu, o dată la 2 ani, deși au în jur de 90 de ani. Studiu continuă și cu cei peste 2000 de copii ai acestor bărbați.

Bun, și ce spune studiul? Care este secretul fericirii și al vieții sănătoase?

Relațiile bune, semnificative. Se pare că secretul fericirii nu a însemnat să fii căsătorit, să ai copii, prieteni, sau mulți bani, sau vreo funcție înaltă. Secretul este să ai relații sănătoase, bune cu ceilalți. Asta ne protejează și sănătatea, asta ne face fericiți și asta ne prelungește viața. Tipul de relații pe care le avem și cât de fericiți suntem în relațiile noastre, este ceea ce influențează chiar și sănătatea noastră.

Și ce înseamnă să ai relații bune, sănătoase?

– Să cunoaștem care sunt nevoile noastre și ale celuilalt. Și toți avem nevoia să fim văzuți, auziți, iubiți, apreciați, înțeleși și acceptați. Avem nevoie să fim stăpâni pe corpul nostru și să decidem fiecare în funcție de cum avem nevoie să îl folosim.

– Să ne satisfacem aceste nevoie individuale (autonomie), dar să satisfacem și nevoile celuilalt și pe ale noastre comune (simbioză).

– Să permitem și să stimulăm creșterea și vindecarea și să dezvoltăm capacitatea de a înțelege durerea proprie, dar și a celuilalt.

– Să ne implicăm intim, real. Ceea ce înseamnă să ne simțim în siguranță să ne arătăm vulnerabili în fața altora.

– O relație sănătoasă scoate la iveală tot ce este mai bun din fiecare parte implicată.

Alte elemente cheie care au fost deduse din studiu:

– Alcoolismul a fost principala cauză care a dus la divorț. Împreună cu fumatul el a fost și cauza principală a deceselor timpurii.

– După un anumit nivel (min IQ 110) succesul financiar depinde de relațiile bune, sănătoase pe care le avem.

– Tipul relației cu mama, în copilărie, contează până la maturitate. Bărbații care au avut relații „calde” în copilărie cu mamele, au avut succes profesional și financiar, iar cei care au avut relații ”reci” au fost mult mai predispuși să dezvolte demență când au fost în vârstă.

– O relație „caldă” cu tatăl, în copilărie, conduce la rate mai mici de anxietate la vârsta adultă și la creșterea „satisfacției de viață” la 75 de ani.

Sursă poza: Krakenimages @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Care este secretul fericirii și al vieții sănătoase? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Atunci când pui o limită este posibil să existe proteste din partea copilului. Este normal, stăm cu supărarea lui și gestionăm protestele. Sunt părinți care nu pot sta cu durerea copilului și cu supărarea copilului, motiv pentru care le vine greu și să pună limite. Așa că, nu este despre limita copilului, este despre durerea noastră. Iar copiii chiar au nevoie de limite și reguli, fără ele se simt dezorientați și nesiguri.

De ce este atât de important să ne vindecăm rănile ? Cum ne influențează ele relația cu copilul?

Laura este din Alba Iulia, mămică, soție, marketing manager, voluntar în asociații, fan al cărților pentru copii, pasionată de scris. De curând și-a găsit vocea aceea care o îndeamnă să pună pe foaie sentimente, trăiri, experiențe, lucruri ce o schimbă, influențează, țin pe linia de plutire. Ori care o determină să fie o versiune mai bună a ei pentru ea și cei din jur. Așadar, pe blogul ei, dialogurisincere.ro vei citi, în mare parte, versiunea ei de adevăr în legătură cu starea de bine personală și cum influențează ea relațiile în special cu cei mici. Dar și cu soțul, familia extinsă, prietenii, serviciul, comunitatea ori societatea în general. Încă un exemplu că propria vindecare te face să fii mai bine cu copilul tău, dar și cu cei din jur   .

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Interviu – Despre terapie și cum propria vindecare te face să fii mai bine cu copilul tău apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu suntem responsabili si nici datori pentru fericirea altcuiva.

Ne suntem datori doar nouă. Și ne datorăm în primul rând să ne cunoaștem și să trăim pentru noi. Când înțelegi că nu datorezi nimic celorlalți, nici nu te mai simți responsabil pentru suferința lor și nici nu mai ceri, inconștient, copilului tău, sau bărbatului, sau soției, sau oricui altcuiva, să îți fie fericire. Când nimeni nu e dator nimănui, vă trăiți împreună fericirea. Nici nu vă ocupați timpul să o construiți, o trăiți. Nu ești responsabili și nici dator pentru fericirea altcuiva! Doar pentru a ta. Dar ca să îți fii fericire trebuie să trăiești pentru tine, conectat la tine înainte de ceilalți. Poate ai mai auzit asta și altă dată. Am mai auzit și eu, dar până nu înțelegi cu mintea ta și mai ales cu sufletul, e ca un refren, știi să îl cânți dar nu știi ce spune.

Există o diferență uriașă între a te bucura de fericirea pe care o aduce cineva în viața ta și a crede că este treaba cuiva să te facă fericit.

Când fericirea ta proprie depinde exclusiv de o altă persoană, asta nu este iubire, este codependență. Cu cât poți să creezi acea fericire interioară, cu atât vei fi mai fericit cu o altă persoană. Când îți asumi responsabilitatea pentru vindecarea durerilor tale pe care le proiectezi în alții, atunci vei fi deschis să primești iubirea celuilalt. Dar doar iubirea pe care o simte cel de lângă tine nu poate fi suficientă pentru a te face pe tine fericit. Nici iubirea ta nu poate fi suficientă pentru a-l face fericit pe cel de lângă tine, dacă în el stau încă scuturi ridicate cândva și dureri ascunse bine, dar care pâlpâie din când în când.

Să crezi că poți să salvezi pe cineva din propria suferință doar cu puterea iubirii tale, este o iluzie pe care ți-ai creat-o cu mult timp în urmă. Destul de probabil, atunci când aveai atât de mult nevoie să îți salvezi părinții, cu dragostea ta. Altă iluzie care te-a ajutat să supraviețuiești.

Oamenii se schimbă doar atunci când vor să se schimbe. Iar schimbarea și creșterea lor NU este responsabilitatea ta.

Nu este responsabilitatea ta să schimbi, să vindeci sau să îl salvezi de propriile dureri și probleme. Aceasta este în fapt o realitate eliberatoare pentru mulți oameni. Și este o foarte mare diferență între a vrea să sprijini pe cineva și a vrea să faci în locul lui. Între a face pe cineva fericit și a contribui la fericirea lui.

Vă îndemn să vă căutați dacă, încă, nu vă știți. Și să trăiți viața voastră pentru voi.

Nu este egoism. Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire. Să trăiești înainte de toate pentru tine, nu înseamnă că nu trăiești cu alții. Nu se exclud una pe alta, cum cred în interior lor mulți, de altfel. Să trăiești pentru tine nu înseamnă că îți neglijezi copilul, partenerul, prietenii, familia. Când îți trăiești viața pentru tine, asumându-ți responsabilitatea pentru propriul bine, îți înveți copilul una dintre cele mai de preț lecții de care are nevoie. Va crește cu iubire pentru sine și pentru viață exact așa cum este ea, cu furtună și curcubeu. Și va găsi fericirea oriunde, pentru că va ști să o simtă fără să o ceară din altă parte … o va avea în el.

Sursă poza: Cata @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

O viziune curată asupra actului sexual.

Ce ne lipsește nouă cel mai mult, este o viziune curată asupra actului sexual. Știu cât de mult se discută despre ”când să le vorbim copiilor despre sex”. Știu cât de speriați se simt mulți părinți numai la ideea de a găsi un prezervativ în buzunarul de la blugi. Blugii copilului evident, copil de 15 ani. Știu care este direcția societății când vine vorba despre educație sexuală. Dar până zilele trecute nu mi-a fost atât de clar cât de des se întâmplă ca un adult să vadă în ideea de sex, murdărie. Să vadă trecerea de la ”pur, frumos, bun, demn de iubit” la ”copilul meu face sex”.

Copilul tău va face sex.

Uite care este realitatea. Copilul tău va face sex. Va afla despre asta din atât de multe surse că nici dacă îl trimiți pe lună nu vei putea să îl ții ”curat”. Copilul tău va fi același copil al tău și după ce o va face. Dar modul în care îl vei privi tu, îți aparține ție.

Dacă până de curând mă îndreptam spre părinți să le vorbesc despre când și cum ar fi, din punct de vedere psihologic, potrivit să le spunem copiilor despre sex, azi mi-am schimbat discursul. La următoarele ateliere cu asta voi începe, cu această opinie ascunsă în mulți dintre noi că sexul este ceva murdar. Despre cum uităm să le spunem de conexiunea dintre doi oameni, din acel moment, pentru că suntem mult mai preocupați să vorbim despre sex în termeni de ”ce intră”, ”unde intră” și ”mai așteaptă până pe la 18 ani să fii și tu major”. De ce 18 ani? Nu știu.

Știu în ce mă bag când scriu asta.

Știu înverșunarea societății pe multe capitole. Mai mult, am un copil și nu mi-aș dori ca la 15 ani ai lui să îi găsesc un prezervativ în buzunarul de la blugi când îi pun la spălat. Nu mi-aș dori nici să îi pun hainele la spălat la 15 ani, dar asta e deja, cu totul altă discuție. Nici să descopere sexul din filme porno și reviste pentru adulți nu îmi doresc. Sau să ajungă la peste 40 de ani crezând că asta e ceva murdar, ascunzând poza soției cu pampoane din clasa I-a, pentru că altfel nu ar putea să se mai culce cu ea. Nici să fie ceva înspăimântător, sau ceva interzis, să se arunce fără habar să n-aibă de nimic.

Să fie ceea ce e de fapt. Un act de uniune cu un om pe care îl iubești și în care te încrezi să îi dai părți din tine. Așa cum și el ți le dăruiește. Restul ține de a-l face să înțeleagă că este necesar și important că atât corpul cât și mintea să fie suficient de mature pentru a înțelege această uniune.

Da, educația sexuală a copiilor ar trebui să înceapă cu părinții.

Articolul Educația sexuală a copiilor ar trebui să înceapă cu părinții apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Heraclit din Efes spunea acum mai bine de 2.500 de ani că „Nimic nu este permanent cu excepţia schimbărilor”. Și da, schimbările se petrec în jurul nostru indiferent că suntem conștienți sau nu, indiferent că ne dorim sau nu. Și oamenilor, de fapt, nu le plac schimbările atât de mult pe cât se străduiesc să o afirme. Am fost crescuți să glorificăm trecutul, obiceiurile, rutina și tiparele. Pentru că toate astea ne oferă de fapt singuranță. Oamenii vor să se simtă în siguranță mai mult decât orice. Se numește protecție.

De ce ne sperie schimbarile?

Pentru că ne este frică de ceea ce nu cunoaștem. Pentru că nu avem capacitatea să anticipăm cum va fi diferită viața noastră dacă vom schimba ceva. Va fi mai bună? Va fi mai rea? Ne dorim rezultatele pozitive care vin odată cu schimbarea, dar de multe ori evităm efortul sau poate chiar sacrificiul pe care ar trebui să îl facem să ajungem acolo.

Ne dorim un job nou, dar nu muncim mai mult, nu studiem mai mult, nu căutăm mai mult.

Ne dorim o nouă relație, dar nu suntem dispuși să investim iar, să muncim iar, să riscăm iar.

Ne dorim o casă nouă, dar fugim de stresul mutării și al asigurării financiare că vom plăti toate ratele la timp.

Ne dorim prieteni noi, dar nu găsim timp să  investim în ei.

Ne dorim să fim altfel, să creștem, să ne îmbunătățim, să excelăm, dar când trebuie să renunțăm la părți din noi pentru care am lucrat și zeci de ani să le construim, ne pierdem curajul.

Și ca să fac o comparație mai simplă, ne dorim abdomen de atlet, dar asta dacă am putea să ne culcăm seara cu burtă și să ne trezim a două zi cu pătrățele … nu de ciocolată.

Un nou job? O nouă relație? O casă nouă? Prieteni noi? Un nou Eu? Să renunți la părțile pe care deja le știi din noul job? Din relația pe care o trăiești? De la casa în care stai? De la prietenii pe care îi ai? Să dezlipești părți din tine? Dar știți, uneori avem nevoie să închidem un geam pentru a deschide altul nou, altfel se face curent și ceva sigur se trântește și se sfărâmă.

Rezistența la schimbare este o modalitate de apărare. Să decizi să rămâi în confortul cu care ești obișnuit, este o modalitate de apărare. Dar zona de confort nu îți oferă mai mult decât ai, dincolo de ea te așteaptă câștigurile.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce ne sperie schimbarile chiar si atunci cand le cautam? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.