Tipul de experiențe relaționale pe care le-am avut în copilărie determină modul în care ”privim” relațiile la vârsta adultă, în trei mari direcții:

1. Capacitatea de a recunoaște adulții potriviți și disponibili.
2. Așteptările pe care le avem de la ceilalți. Ne „așteptăm” să fie conform tiparului pe care îl cunoaștem.
3. Capacitatea de a iniția și menține relații sănătoase.

Toate aceste aspecte influențează tipul de persoană cu care alegem să intrăm în relație și modul în care aceasta din urmă ne tratează.

Teoria atașamentului, una dintre cele mai cercetate teorii din domeniul psihologiei relaționale, descrie în detaliu cum tipul de atașament pe care l-am avut cu părinții noștri, ne dezvoltă în noi ideea despre ”cum arată dragostea” și așteptările pe care le avem de la cei cu care intrăm într-o relație. Mai mult de atât ”familiaritatea” este reconfortantă. Se pare că mergem până într-acolo unde confundăm ”chimia” relației cu ceea ce este de fapt familiaritatea copilăriei noastre.

Conform teoriei atașamentului, dezvoltăm un stil de atașament sigur (securizant), cel care ne ajută să creăm relații sănătoase, dacă părinții noștri au fost receptivi și disponibili la nevoile noastre în copilărie, făcându-ne să ne simțim iubiți și în siguranță. Ca adulți reușim să dezvoltăm relații sănătoase în care avem capacitatea de a ne recunoaște și verbaliza propriile nevoi și de a ni le satisface, dar și de a fi deschiși la nevoile celuilalt. Avem încredere în oameni, în lume. Suntem disponibili să ne arătăm vulnerabilitățile pentru a crea o relație cu adevărat intimă și știm să percepem și față de cine putem face asta. Nu intrăm în relații abuzive. Ne trasăm limite și granițe clare. Ne permitem să simțim și să manifestăm iubire. Creăm relații baze pe conexiune reală.

Când părinții nu au fost receptivi și disponibili, dezvoltăm un stil de atașament nesigur, manifestat ca atașament anxios, evitant sau dezorganizat. Cum se manifestă aceste tipuri de atașament nesigur la copii și ulterior la vârsta adultă?

Atașamentul evitant.

Se dezvoltă atunci când părinții au neglijat nevoile copilului. Acești copii dezvoltă convingerea că nimeni nu este acolo pentru a le satisface nevoile. La vârsta adultă tratează conflictele tot în mod evitant. Manifestă o atitudine fie pasivă, fie de retragere, deși în interior trăiesc o furtună. Ca adulți se manifestă ca fiind foarte independenți. Între noi fie vorba, independența nu este opusul la ”a nu depinde de cineva”. Este mai degrabă manifestarea de tipul ”pe alții nu mă pot baza așa că nici nu îi mai caut”. Opusul dependenței este de fapt autonomia.

Atașamentul ambivalent (anxios).

Se dezvoltă atunci când părinții au fost inconsecvenți în a fi receptivi și disponibili, situație care face copilul să nu mai știe la ce să se aștepte de la părinte, simțindu-se confunz și nesigur în mediul lui. Ca adult are tendința de a se lega de partenerul în care de fapt nu are cu adevărat încredere pentru că, inconștient, se ”așteaptă” la inconsecvență și de la el. Față de conflictele care apar în relație are o atitudine de exacerbare venită din teama de a nu fi respins.

Atașament dezorganizat.

Se dezvoltă atunci când copilul trăiește într-un mediu abuziv în care învață să îi fie frică de părinții lui pe care îi percepe ca fiind o amenințare. Copilul trăiește într-un mediu plin de nesiguranță, durere și incertitudine. Pentru a face față unui astfel de mediu, de cele mai multe ori, copiii se disociază încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Acești copii ajung adulți cu o autoreglare emoțională deficitară. Uneori cu manifestări violente de furie. Uneori par ca fiind lipsiți de empatie și compasiune. Crează de obicei relații conflictuale și haotice tocmai pentru că nu au încredere în cei din jur și percep lumea ca fiind un loc periculos. Conflictele inevitabile care apar în cadrul relațiilor sunt tratate cu furie și uneori chiar violență.

Bine, bine și acum ce facem dacă am avut un atașament nesigur în copilărie? Îl putem schimba?

Da! Nu o să vă mint că este ușor, e nevoie de mult efort, dar vă spun sigur că se poate. Terapia individuală poate fi de mare ajutor. Este important ca mai întâi să conștientizați care este tipul de atașament în baza căruia funcționați și în baza căruia faceți alegeri și acțiuni în relațiile pe care le aveți. Apoi mergeți către următorul pas, cel de rescriere interioară.

Sursă poza: Simon Rae  @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Relațiile din copilărie influențează modul în care ne creăm relațiile la vârsta adultă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Când relația aia de bază, prima, cea mai importantă, atunci când eram dependenți de părinți, vulnerabili și când scriam în interiorul nostru ce înseamnă „relație”, a fost o relație care a adus durere, gol, lipsa, ignorarea nevoilor, abuz, lipsa de emoție și iubire… atunci asta atragem și la vârsta adultă în relațiile noastre.

În primul rând pentru că doar asta cunoaștem, prin urmare, doar asta recunoaștem. 

O parte din creierul nostru a înregistrat o imagine compusă din caracteristicile acelor oameni care ne-au influențat de mici: sunetul vocii, cum reacționau la nevoile noastre, cum zâmbeau când erau bucuroși, cum arătau când se înfuriau, comportamentele lor caracteristice, viziunea lor asupra vieții etc. Pe lângă toate aceste caracteristici creierul a înregistrat și toate interacțiunile semnificative avute cu ei. Nu toate sunt înregistrate cu aceeași intensitate. Cele care rămân în noi sunt de obicei cele care ne-au rănit cel mai profund. De ce? Pentru că, într-un fel sau altul, atunci ne-au amenințat existența. Din toate aceste elemente creierul nostru a făcut un model, o imagine unică pe care noi o căutăm în partenerul nostru.

Dacă motivul principal pentru care ne alegem un anumit partener de cuplu este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi în copilărie, atunci inevitabil ne va redeschide unele răni extrem de sensibile. Unele conflicte sunt mult mai mult despre suferințe vechi decât despre orice altceva.

Apoi pentru că, atunci când nu am primit iubire învățăm să nu ne iubim, deci, nici nu credem că merităm să primim prea multe.

Să avem atașamente emoționale sigure și bune este o nevoie umană fundamentală. Dar pentru un copil un atașament sigur față de părinți este mult mai mult de atât. Este o nevoie care îi asigură supraviețuirea … fie cea fizică, fie supraviețuirea unui psihic sănătos. Pentru un copil care suferă de o traumă de atașament, sentimentul de gol interior și de a nu putea să creeze o relație intimă reală cu altcineva, devine esența vieții lui. Va căuta încontinuu o conexiune reală cu altcineva, pentru a compensa lipsa relației emoționale cu părinții săi. Relații care ajung să scoată la suprafață foarte multă durere. Relații în urmă cărora ajung să retrăiască și toată acea dezamăgire.

Pe de altă parte se pare că repetăm până reparăm. 

Ne aducem inconștient în viața același tip de relații pentru a ne da șansa să ne vindecăm acele răni. Iar vindecarea noastră poate să aibă loc prin partenerul nostru de cuplu, când suntem într-o relație sănătoasă. Iar dacă el nu există încă în viața noastră, atunci prin intermediul unui alt adult care este important pentru noi. Vindecarea nu poate avea loc prin intermediul copilului! Treaba lui este să fie liber să își trăiască propria viață. A noastră este să ne vindecăm pe noi înșine.

Sursă poza: Carolina Heza @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce și când relațiile intime scot din noi atât de multă durere? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Codependența este în sine un tipar emoțional, cognitiv și comportamental care influențează capacitatea de a avea relații sănătoase și satisfăcătoare. 

Acest tipar se poate manifesta atât față de partenerul de cuplu cât și de o altă persoană apropiată (copilul, părintele, o rudă, un prieten). Este adevărat că cel mai ușor de observat în cabinet este atunci când apare într-o relație de cuplu. Deși clientul în cauză nu vede adevărul acesta prea ușor. ”Eu așa sunt de când mă știu, simt nevoia să îi ajut mereu pe alții”, spun ei adesea. Sigur că ei așa se știu dintotdeauna pentru că este un tipar pe care l-au învățat foarte devreme. O relație de codependență are în spate un întreg mecanism cimentat în timp.

Îl știu din familiile disfuncționale în care au trăit (abuz de alcool, droguri, jocuri de noroc, abuz fizic, emoțional, sexual etc), părinte codependent ca model, mediu în care a fost supraresponsabilizat și a ”trebuit” să ia rolul de părinte. Tot acest mod de ”a trăi” apare ca o strategie de supraviețuire. Fie îmi neg nevoile și îmi reprim emoțiile pentru că ele oricum nu sunt îndeplinite și acceptate, așa că mă rup de mine însămi, fie mă îndrept ”să mă ocup” de membrul familiei abuzator tocmai pentru a elimina din abuzuri și iar mă rup de mine însămi. Oricum ar fi, ajung să trăiesc fiind atent exclusiv la celălalt și trăind în raport cu el. 

Cum arată o persoană codependentă?

– Nu se simte suficient de bună, nu consideră că merită să fie iubită și apreciată.

– Are o stimă de sine scăzută. Se definește prin ceilalți (grijă excesivă pentru cum este percepută de ceilalți, să fie pe placul lor, să fie aprobată la fiecare pas). Mai important este ce cred alții despre ea decât ce crede ea însăși.

– Preia emoții, stări, credințe, comportamente, frici ale celuilalt. Se lasă definit de cine este cel de lângă ea, renunță la propriul Eu.

– Îi este frică de singurătate. Este dispusă să accepte orice fel de relație, chiar și una abuzivă, doar pentru a nu fi singură.

– Se simte responsabilă pentru binele, emoțiile și acțiunile celuilalt și caută să îl ”salveze”.

– Se simți iubită și utilă doar prin a găsi și a rezolva problemele celuilalt. Se poate simți respinsă când nu este lăsată să ajute și insistă chiar dacă celălalt îi spune că nu are nevoie de ajutor.

– Încearcă în mod constant, de multe ori inconștient, să controleze comportamentele celuilalt. Are această nevoie de a-l controla pentru a se simți în siguranță, ca totul să fie previzibil și predictibil. Uneori apelează la manipulare și șantaj emoțional pentru a menține acest control: ”Câte am făcut eu pentru tine …”.

– Spune ”da” când de fapt ar vrea să spună ”nu”. Se sacrifică pentru ceilalți. Se simte vinovată când spune ”nu”, se simte rușinată dacă greșește sau dacă nu este cum vrea celălalt.

– Simte în mod constat că este luată ”for granted” și are resentimente pentru că oferă mai mult decât primește.

Pentru a schimba un astfel de mod de a trăi, un astfel de tipar comportamental și relațional, este nevoie, în primul și în primul rând, să recunoști că el nu îți face bine.

Terapia te poate ajuta să înțelegi ce se întâmplă cu tine și mai ales să poți rearanja interior tău pentru a trăi altfel, pentru a trăi bine cu tine și în relație cu ceilalți. Partea dificilă este că o persoană codependentă va fi mai degrabă tentată să vină în terapie pentru a-l ajuta pe celălalt, să îl schimbe pe el, nu pe sine. Terapeutul îl poate ghida să se întoarcă la sine.

Ce poți să faci pentru a te vindeca de ”codependență”?

Să înțelegi cum arată codependența.

Să descoperi de unde vine nevoia de a fi într-o relație de codependență.

Să înveți care sunt nevoile tale reale (inclusiv să întrebi copilul interior care au fost nevoile lui neîmplinite și să ți le împlinești tu, azi).

Să stai cu tine însuți pentru a reflecta la tine (în scris, prin meditație, tehnici de respirație).

Să setezi limite cu tine însuți și cu ceilalți.

Să petreci timp singur.

Să îți faci timp să faci ceva doar pentru tine (sport, dans, muzică, filme, cărți etc).

Să înțelegi că nu ești responsabil de fericirea altora așa cum nici alții nu sunt responsabili pentru fericirea ta.

Să ai răbdare și empatie cu tine și încredere în puterea care se află în interiorul tău.

Sursă poza: Kelly Sikkema @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Ești într-o relație de codependență? Care sunt semnele, cum încurcă și ce poți face. apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nu suntem responsabili si nici datori pentru fericirea altcuiva.

Ne suntem datori doar nouă. Și ne datorăm în primul rând să ne cunoaștem și să trăim pentru noi. Când înțelegi că nu datorezi nimic celorlalți, nici nu te mai simți responsabil pentru suferința lor și nici nu mai ceri, inconștient, copilului tău, sau bărbatului, sau soției, sau oricui altcuiva, să îți fie fericire. Când nimeni nu e dator nimănui, vă trăiți împreună fericirea. Nici nu vă ocupați timpul să o construiți, o trăiți. Nu ești responsabili și nici dator pentru fericirea altcuiva! Doar pentru a ta. Dar ca să îți fii fericire trebuie să trăiești pentru tine, conectat la tine înainte de ceilalți. Poate ai mai auzit asta și altă dată. Am mai auzit și eu, dar până nu înțelegi cu mintea ta și mai ales cu sufletul, e ca un refren, știi să îl cânți dar nu știi ce spune.

Există o diferență uriașă între a te bucura de fericirea pe care o aduce cineva în viața ta și a crede că este treaba cuiva să te facă fericit.

Când fericirea ta proprie depinde exclusiv de o altă persoană, asta nu este iubire, este codependență. Cu cât poți să creezi acea fericire interioară, cu atât vei fi mai fericit cu o altă persoană. Când îți asumi responsabilitatea pentru vindecarea durerilor tale pe care le proiectezi în alții, atunci vei fi deschis să primești iubirea celuilalt. Dar doar iubirea pe care o simte cel de lângă tine nu poate fi suficientă pentru a te face pe tine fericit. Nici iubirea ta nu poate fi suficientă pentru a-l face fericit pe cel de lângă tine, dacă în el stau încă scuturi ridicate cândva și dureri ascunse bine, dar care pâlpâie din când în când.

Să crezi că poți să salvezi pe cineva din propria suferință doar cu puterea iubirii tale, este o iluzie pe care ți-ai creat-o cu mult timp în urmă. Destul de probabil, atunci când aveai atât de mult nevoie să îți salvezi părinții, cu dragostea ta. Altă iluzie care te-a ajutat să supraviețuiești.

Oamenii se schimbă doar atunci când vor să se schimbe. Iar schimbarea și creșterea lor NU este responsabilitatea ta.

Nu este responsabilitatea ta să schimbi, să vindeci sau să îl salvezi de propriile dureri și probleme. Aceasta este în fapt o realitate eliberatoare pentru mulți oameni. Și este o foarte mare diferență între a vrea să sprijini pe cineva și a vrea să faci în locul lui. Între a face pe cineva fericit și a contribui la fericirea lui.

Vă îndemn să vă căutați dacă, încă, nu vă știți. Și să trăiți viața voastră pentru voi.

Nu este egoism. Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire. Să trăiești înainte de toate pentru tine, nu înseamnă că nu trăiești cu alții. Nu se exclud una pe alta, cum cred în interior lor mulți, de altfel. Să trăiești pentru tine nu înseamnă că îți neglijezi copilul, partenerul, prietenii, familia. Când îți trăiești viața pentru tine, asumându-ți responsabilitatea pentru propriul bine, îți înveți copilul una dintre cele mai de preț lecții de care are nevoie. Va crește cu iubire pentru sine și pentru viață exact așa cum este ea, cu furtună și curcubeu. Și va găsi fericirea oriunde, pentru că va ști să o simtă fără să o ceară din altă parte … o va avea în el.

Sursă poza: Cata @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Fiecare adult este responsabil pentru propria fericire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Rănile provenite din relațiile nesănătoase cu propria mamă sunt unele dintre cele mai apăsătoare și greu de vindecat răni. Nu rar întâlnesc femei încărcate, pline de suferințe pe care nici nu le pot pune în cuvinte. Femei neîncrezătoare în ele și în viață. Femei care trăiesc în relații toxice sau fug de legături profunde. Femei care stau, parcă, închise în propriile granițe rigide de teamă să nu le sufoce suferința, respingerea, iubirea neîmpărtășită. 

Condiționate să aibă grijă de mamele lor narcisice, mai degrabă decât invers, aceste femei își reprimă identitățile în pericol. 

Este o carte care face lumină fără a te îndemna să te victimizezi și să învinovățești. Dar care îți oferă o viziune cât mai clară a ceea ce ai trăit. Oferă și câteva soluții de ”acum ce să fac cu asta?”. Este structurată pe 3 mari capitole, ”Recunoaşterea problemei”, ”Cum îţi afectează întreaga viaţă faptul că ai fost crescută de o mamă narcisică” și ”Să punem punct moștenirii”. 

De ce dinamica mamă-fiică este atât de influentă? 

„O mamă îşi percepe fiica, mult mai adesea decât fiul drept o prelungire a sa, mai degrabă decât ca fiind o persoană de sine stătătoare”, spune Karyl McBride.

Narcisismul despre care ne scrie Karyl nu este cel pe care noi avem obișnuița să îl observăm, are nuanțe mult mai subtile. De altfel, ea vorbește de nouă criterii de diagnostic ale tulburării de personalitate narcisică. ”Fiecare dintre aceste nouă criterii de diagnostic se manifestă prin comportamente care spun: ”Este vorba doar despre mine” sau ”Nu ești suficient de bună pentru mine”. Persoanele cu tulburare de personalitate narciscă sunt lipsite de empatie și incapabile să-și exprime afecțiunea. Acestea tind să aibă o viață emoțională superficială, lumea lor fiind orientată spre imagine și preocupată exagerat de modul în care lucrurile ”arată” în ochii celorlalți.”

Mesajul pe care îl interiorizează fiicele mamelor narcisice: ”Sunt apreciată pentru ceea ce fac, mai degrabă decât pentru cine sunt.” 

Un pas important în vindecare, spune Karyl, și eu aprob, este să acceptăm limitările mamelor narcisice și să plângem, ca un doliu, dragostea pe care nu am primit-o. Acesta este, din punctul meu de vedere, un pas extrem de important când există această disfuncție în relația mama-fiică. În primul rând, pentru că fiicele mamelor narcisiste se învinovățesc pe ele însele pentru dragostea pe care nu au primit-o. Ele chiar cred că nu au fost suficient de bune!

Karyl McBride oferă exemple din munca în cabinet, literatură și film, precum și propria sa viață pentru a ilustra efectul pe care aceste distorsiuni îl determină asupra sănătății fizice și mentale, vieții de muncă, relațiilor de dragoste și abilităților parentale. 

Citiți cartea ”Voi fi vreodată suficient de bună? Vindecând fiicele mamelor narcisice.” Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați! Și nu uitați că, pentru o vindecare profundă, atunci când există răni adânci, aveți nevoie de un sprijin specializat.

Recomandări de cărți și materiale pentru dezvoltarea personală a adultului găsiți în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” .

Articolul ”Voi fi vreodată suficient de bună?” – Karyl McBride – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.