După o perioadă de terapie, autoanaliză și căutare personală, mintea știe. A analizat, a pus etichete, a înțeles logica din spatele unor reacții sau evenimente. Știe că am supraviețuit, știe că acum suntem în siguranță. Dar în plan emoțional, ceva tot nu se simte bine. Trăim cu frică, agitație în corp, reacții disproporționate, rușine sau vinovăție greu de explicat. Este ca și cum emoțiile nu țin cont că prezentul este diferit de trecut. De ce? Pentru că procesarea emoțională nu este același lucru cu înțelegerea rațională.

Ce înseamnă, de fapt, procesare emoțională și vindecare?

Procesarea este un proces activ și conștient de integrare a emoțiilor rămase blocate în urma unor experiențe dificile sau traumatice. Este acel moment în care corpul și emoțiile tale „recuperează” și reușesc să simtă că acum este, într-adevăr, altfel decât atunci. Este acel moment în care plânsul vine după luni întregi de ”sunt bine„ spus automat, respiri altfel într-un moment în care, înainte, te-ai fi închis, apare gândul: „Nu a fost vina mea” și îl simți cu adevărat, nu doar îl spui. Mintea poate formula și explica. Dar întregul corp, cu amintirile lui somatice, cu emoțiile reprimate, cu sistemul nervos hiperactiv, are nevoie de altceva: de timp, de siguranță și de prezență.

De ce nu se întâmplă „peste noapte”?

Pentru că, în fața durerii, sistemul nostru ne protejează, reprimă, disociază, ne închide. Și face asta ca să putem merge mai departe. Dar la un moment dat, dacă vrem cu adevărat să ne vindecăm, e nevoie să ne întoarcem cu blândețe spre acele părți din noi care au rămas „înghețate în timp”. A sta cu ceea ce doare nu înseamnă să suferi din nou. Înseamnă să creezi un spațiu în care durerea se poate transforma: în înțelegere, în acceptare, în eliberare.

În psihoterapie, nu grăbim procesul. Îl onorăm. Îl însoțim.

Vindecarea nu vine când înțelegi. Vindecarea vine când poți simți, în siguranță, ceea ce înainte era de nesuportat. Când nu te mai sperii de tine. Când poți rămâne acolo, prezent, cu ceea ce e. Când începi, încet-încet, să te simți din nou… acasă în tine.

Dacă te regăsești în acest articol, poate e momentul să îți oferi spațiul în care procesarea emoțională să devină posibilă. Terapia nu este despre a repara ceva „stricat”. Este despre a reconstrui o relație de siguranță cu tine însuți.

Pentru întrebări, programări sau mai multe informații despre procesul terapeutic, mă poți contacta aici. Ești binevenit(ă) exact așa cum ești.

Sursă poza: Esther Wechsler @ Unsplash

Articolul Când înțelegerea nu e suficientă: despre procesare emoțională și vindecare apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

„Unii oameni înfometați după afectivitate dezvoltă fixații asupra mâncării, în încercarea de a înlocui hrana emoțională cu cea fizică. Probabil pentru că acest lucru nu este posibil, satisfacția nu va fi niciodată totală”. – Jasmin Lee Cori 

Nevoia de a umple un gol este o expresie pe care o aud des în cabinet. Și o înțeleg foarte bine. Unii specialiști o numesc ”gol de atașament”. Cred ca este o descriere foarte bună. E un gol pe care nu poți să îl umplii, de aceea devine și o compulsie, pentru că nu are cu adevărat rezultatul dorit. Nu de puține ori, în generațiile trecute, nevoile emoționale nu erau cunoscute și împlinite. În schimb, multe erau despre a mânca. Iubirea însemna să ai mâncare pe masă. Sarbâtorile erau despre ciunșpe feluri de mâncare. Vorba unei cliente, ”mama și acum gătește de parcă vine sfârșitul lumii și ne prinde nemâncați”. Nu este deloc greu ca într-un astfel de context să asociezi iubirea cu mâncarea. Și astfel, când îți este ”foame de iubire” să te duci inconștient către mâncare. Nu potolește durerea. O iei de la capăt. Până înveți că există și alt drum.

Și atunci, ce ai putea să faci dacă acest gol nu se poate umple?

Să procesezi suferința produsă de acest gol, să construiești pe lângă el și astfel ”golul” se va simți mai mic. Exemplific adesea asta clienților mei. Folosesc o piatră adusă din Grecia … albă, compactă, rotundă. O așez pe rând pe un post-it, pe telefon, pe o agendă mică și pe o agendă mai mare. Piatra rămâne aceeași. Perspectiva, nu. E la fel ca în doliu. Așa este și cu procesarea doliului când pierdem pe cineva drag sau ceva drag. Pentru că, și când vine vorba despre acest gol avem de procesat o pierdere veche, pierderea celui care nu a fost acolo să avem de cine să ne atașam într-un mod sănătos … nu din supraviețuire.

De ce vorbesc despre procesarea acestui gol?

Pentru că în corpul nostru este înregistrată toată informația experiențelor noastre trecute. De aceea se simte golul (lipsa din trecut) și în prezent. Doar atunci când suntem în contact cu noi, cu adevărul nostru, cu emoțiile noastre, cu durerea noastră, vom fi și cu vitalitatea noastră. Atunci putem să modificăm acest mecanism inconștient. Pentru că nu putem să schimbăm ceea ce nu cunoaștem sau nu recunoaștem și nici ceea ce nu ne lăsăm să trăim.

Sursă poza: Artem Labunsky @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Mâncatul compulsiv nu este despre foame … ci despre foamea de iubire apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.