Când întrerupem contactul cu copilul ca mod de a-l ”învăța” ceva, nu doar că nu o vom putea face, dar mai mult de atât partea responsabilă de atașament, din creierul copilului, va intra în alertă.

Această metodă este veche de când lumea, doar că acum folosim o expresie parțial în limba română și parțial în engleza. Poate pentru a face să pară mai potrivită decât e. Se mai folosesc de asemenea termeni precum „consecinţă“, „timp pentru reflectare“ sau „pauza de gândire“ pentru a face abordarea să pară inofensivă. Înainte părinții și cadrele didactice puneam copiii să stea la colț, cu fața la perete sau îi trimiteau în camera lor. Eventual, pusul la perete venea și cu o poziție incomodă pentru a evita ca ceva să fie relaxant. Iar trimisul în cameră venea cu ”să faci curat”, sau teme suplimentare, sau ceva ce copilul percepea ca fiind neplăcut.

Din perspectiva copilului ”time-out-ul” este resimţit în mod sigur ca o pedeapsă. 

Cine ar vrea să fie izolat sau ignorat? Cine ar vrea să simtă că i se retrage iubirea când greșește? Și nimic nu poate fi mai înspăimântător pentru un copil decât riscul de a pierdea iubirea părinților. Mai mult de atât, deși este adesea folosită pentru comportamente agresive nu face altceva decât să producă furie, rușine și umiliță. Și toate acestea la un loc vor face să fie și mai greu să funcționeze reglarea emoțională pentru a nu mai exista comportamentul agresiv.

Cel mai des am întâlnit abordarea aceasta când sunt loviți frații. Și eu îi întreb pe părinți: ”La ce crezi că se gândește un copil când îl trimiți în camera lui că și-a lovit fratele?”, ”Probabil la cum să i-o da cu prima ocazie, fără să fie prins”. Le răspund tot eu, adesea. Când metoda este folosită ca un mod de a pedepsi pentru că a existat agresivitate, nu facem altceva decât să crștem tocmai agresivitatea. Copilul se va simți neînțeles, frustrat și lipsit de iubire. Și frustrarea este ca gazul pe foc pentru agresivitate.

Metoda „time-out” nu oferă cu adevărat educație și modelare de comportament.

De ce? Pentru că noi putem să ne educăm copiii și să le modelăm comportamentele doar fiind conectați cu ei. Asta este regula de bază. Conectarea este de fapt puterea noastră ca părinți. Schimbările reale în comportamentele copiilor noștri nu se realizează cu amenințări, frică, durere și pedeapsă. Schimbările reale se produc cu o conectare profundă și puternică, cu înțelegere, sprijin și iubire. Metoda ”time-out” nu oferă nimic din toate acestea.

Și mai este un scurt exercițiu pe care îl recomand celor care folosesc această metodă. Îi invit să își imagineze cum s-ar simți dacă, atunci când ar fi furioși pentru că se simt copleșiti de treburile zilnice și țipă la copil din acest motiv, ar veni partenerul și,folosind arătătorul să îi invinuiască pentru comportamentul lor, l-ar trimite în cameră să mediteze la ce a făcut. Aș vrea să știu cum s-ar simți? Dacă asta ar fi ceea ce ar avea nevoie? Dacă asta e ceea ce le oferă dorința de schimbare? Sau ar deveni și mai furioși pe partener considerând că este lipsit de empatie și de respect? Și am dat acest exemplu pentru că nu știu părinte care să nu îl fi trăit. Deși nu am întâlnit părinte izolat în camera lui pentru acest motiv.

Sursă poza: Mick Haupt @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Metoda „time-out” nu oferă educație și modelare de comportament, ci duce la insecuritate apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pedepsele respectă drepturile părinților, dar nu și pe cele ale copiilor.

Și copiii au dreptul de a fi tratați cu respect, exact ca și adulții.

Pedepsele nu îndreaptă comportamentul.

Dacă pedepsești copilul pentru că a vărsat ciorba pe masă și nu îl mai lași la desene, asta nu are legătură cu comportamentul lui. Consecința de a șterge masa, are legătură cu comportamentul lui.

Pedepsele au la bază starea emoțională a părintelui, consecințele au la bază logica.

De multe ori părintele aplică pedeapsa ca o descărcare a stării sale emoţionale, fiind furios.  Exemplu: Copilul a spart farfuria, părintele îi dă o palmă la fund și îl trimite în camera lui – face asta pentru că este furios, prin urmare, ca un răspuns a propriei emoții, dar nu educă prin asta copilul. Ce învață copilul dintr-o astfel de situație? Să lovească atunci când este furios, să îndepărteze oamenii când fac ceva greșit, să caute vinovați în exterior. Cum se va simți? Umilit, furios, neajutorat și respins.

Pedeapsa rezolvă situația pe termen scurt, dar nu și pe termen lung.

Dacă îi spui să nu mai țipe la prietenul lui pentru că îl vei pedepsi, va face liniște, dar fără să înțeleagă ”de ce”, va repeta comportamentul. Folosirea consecințelor duce la autodisciplinare (va ști el singur că este lipsă de respect să țipi la un prieten și că prietenul probabil nu se va mai juca cu el).

Pedepsele aplicate regulat conduc la nevoia de a mări severitatea lor pentru a obține reacția dorită din partea copilului. Consecințele reduc nevoia de disciplinare pentru că tot ele ajută copilul să ia decizii, să fie responsabil și să aibe autocontrol.

Exemplu: Pedeapsa – ”Dacă nu termini de mâncat din farfurie nu te mai las să te uiți la desene.„ Consecința – ”Dacă nu mănânci, vei rămâne flămând.” Inițial părintele evidențiază consecința, ulterior copilul va ști singur fără să fie nevoie de intervenția părintelui.

Consecințele îți transformă copilul într-un adolescent și adult responsabil, care se simte iubit, cu stimă de sine bună. Un adolescent și un adult încrezător în părinte și deschis să comunice cu el. Pedepsele îți transformă copilul într-un adolescent și adult care transferă responsabilitatea către cei din jur; care caută iubire și acceptare exterioară, cu stimă de sine scăzută. Un adolescent și un adult care se ferește de părintele său și cu același model de disciplinare atunci când va fi părinte.

Tu cum vrei să fie copilul tău când va crește?

Sursă poza: Debby Hudson @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Diferența dintre pedepse și consecințe?  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Așa că, hai să vedem “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească„. Cartea scrisă de Adele Faber și Elaine Mazlish este structurată în șapte capitole, fiecare tratând câte un aspect important al unei relații reușite părinte-copil:

1. Cum să-i ajutăm pe copii să se descurce cu propriile sentimente;
2. Atragerea cooperării;
3. Alternative la pedeapsă;
4. Încurajarea autonomiei;
5. Lauda;
6. Eliberarea copiilor de „rolurile” ce le-au fost atribuite;
7. O vedere de ansamblu.

Este o carte care îți oferă alternative la moduri mai puțin pozitive de a interacționa cu copilul tău. Îți spune și ce să faci, nu doar ce să nu faci.

În fiecare capitol, sunt oferite exemple concrete, sunt explicate consecințele modurilor noastre de a reacționa, sunt oferite idei despre cum să procedezi mai bine. Fiecare capitol cuprinde o parte teoretică și explicativă, dar și o parte practică cu exerciții de reflecție pentru părinți. Acestea ne ajută să înțelegem care sunt aspectele pe care le putem îmbunătăți la noi.

Este o carte care pune mult accent pe partea emoțională. Vă ofer un exemplu (pagina 9) care surprinde bine esența modului în care cartea este scrisă.

Cum să-i ajutăm pe cei mici să-și înțeleagă emoțiile:

1. Ascultați cu maximă atenție.
2. Aprobați-le sentimentele cu un singur cuvânt – ”Înțeleg”, ”Oh”, ”Mmmm”
3. Numiți-le sentimentele.
4. Ajutați-i să își imagineze că dorințele li se împlinesc.

În următoarele pagini sunt explicate diferența dintre aceste metode și modurile în care oamenii răspund de obicei unui copil aflat în suferință. Treptat sunt abordate mai multe teme, în funcție de etapele de vârstă ale copiilor. Nu este o carte doar pentru părinții de copii mici.

Ca și alte cărți pe care vi le-am recomandat în categoria: ”Cărți și materiale pentru adulți” și aceasta vă poate duce cu un pas mai aproape de voi înșivă și de copiii voștri.

Articolul “Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească” – 📚 De citit apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

O gestionare pozitivă pleacă de la premiza că nu există copii răi. Chiar nu există! Ei sunt un aluat bun care așteaptă să fie modelat cu atenție, cu dragoste și răbdare.

Eu știu că nu-i ușor deloc să te împarți între toate rolurile pe care le ai și să faci față cu calm și tact la comportamentele copiilor explozive. Uneori facem greșeli și asta e normal. E în regulă să fie uneori. Este important în schimb să fim conștienți de ele și să lucrăm la noi, să înțelegem din ce răni vin, ce putem preveni, gestiona, îmbunătăți. Printre cele mai des întâlnire greșeli sunt: critica, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele, lipsa de consecvență, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Și copiii greșesc, știu asta. Dar greșelile lor apar din necunoaștere, nu din intenție. Și ceea ce putem noi să facem pentru ei este să îi formăm, să îi instruim și să îi educăm cu cu atenție, cu dragoste și răbdare. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, folosim de fapt de emoții dureroase cum sunt frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine.

Când pedepsim copiii, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate, vină, frică, nesiguranță, umilință și resentimentele. Pedeapsa are un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel.

Ce se poate face altfel, în loc de pedeapsă, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentele copiilor, nu de modul lor de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

O modalitate pozitivă de a ne disciplina copiii înseamnă:

– Să ne concentrăm pe comportamentele pozitive ale copilului, să le validăm, să le încurajăm.
– Să stabilim reguli clare și limite la fel adaptate vârstei copiilor. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.
– Să avem așteptări realiste cu privire la abilitățile și nevoile copiilor.
– Să fim un bun exemplu despre cum se gestionează emoțiile dureroase.
– Să acceptăm toate emoțiile copilului nostru.
– Să le fim sprijin continuu.
– Să îi iubim și când par că merită mai puțin și să le spunem că îi iubim. Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur.
– Să îi îmbrățișăm. Îmbrățișarea îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Sursă poza: Bermix Studio @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalitati pozitive prin care putem gestiona comportamentele copiilor … alea care nu ne plac apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru ei este mult mai important ce fac ei atunci, față de ce anume le cerem noi.

Da, de multe ori ei au ceva mai important de făcut pentru ei, fie că învârt ceva nou, fie că bat mingea de fotbal sau doar se joacă un meci pe Xbox. Și e de la sine de înțeles că nu va fi altceva mai important pentru ei atunci. Chiar dacă întârziem la o întâlnire sau se răcește mâncarea din farfurie sau apa din cadă. Nu au aceleași priorități ca și noi și este perfect în regulă. 

Ce ajută?
Conectarea prin contact fizic, privitul în ochi și coborârea la nivelul lor pentru a ne percepe ca pe un egal. Ajută explicațiile oferite cu fermitatea, dar fără a țipa. Și negocierea unei perioade de timp pentru a trece de la activitatea lor, la cerințele noastră. ”Te mai poți juca 10 minute și apoi vom pleca. Este în regulă? Ai nevoie de 10 minute sau 15 minute?”.

 Cortexul prefrontal este încă în dezvoltare, iar el este responsabil cu autoreglarea și autocontrolul.

Ce se întâmplă de fapt când noi îi rugăm să oprească joacă pentru a merge la somn pentru că regula spune că la ora 22:00 ne punem în pat? Ei trebuie să aleagă să renunțe la ce vor ei, pentru ce vrem noi. Când relația cu noi este mai importantă față de ce fac fix atunci, ne vor asculta. De fiecare dată când au capacitatea de a alege singuri raportarea aceasta, își consolidează căile neuronale ale creierului care crează autodisciplina. Autodisciplina este atunci când aleg pentru că așa simt ei, nu pentru că am țipat și i-am amenințat cu ceva. Când țipăm și îi amenințăm, ei aleg să facă ce le cerem, din frică. Este o mare diferență.

Ce ajută?

Să avem reguli și limite clare pe care le respectăm cu consecvență. Să răspundem cu empatie și răbdare momentelor în care aleg că este mai important ce fac ei, fix atunci.

 Uneori copiii ignoră pentru că noi i-am învățat să răspundă abia după ce am țipat sau i-am amenințat.

Copiii sunt deștepți, ei știu că pot câștiga mai mult timp pentru ei dacă ne ignoră. Și uneori noi îi învățăm indirect că vorbim serios abia când ridicăm tonul. Aceea devine frecvența pe care o percep.

Ce ajută?

Să fim blânzi cu ei și cu noi. Eu folosesc tehnici de respirație pentru a mă calma atunci când simt că mai am puțin și îmi vor ieși flăcări pe nas.

 Se simt deconectați de noi și asta le îngreunează capacitate de a ne asculta.

Ei se deconectează când stau multe ore departe de noi, când trecem prin momente încărcate emoțional sau când trec prin situații care le activează emoțiile dureroase și nu știu ce să facă cu asta.

Ce ajută?
Să ne reconectăm cu ei prin atenție, empatie și joc. Vă recomand câteva jocuri de inversare a puterii și 5 jocuri de conectare pentru copii energici. Copiii mici înțeleg mult mai repede și ușor dacă le vorbim în limbajul lor, limbajul jocului. Să discutăm cu ei despre ce simțin noi și despre ce simt ei.

 Sunt OAMENI și stă în natura oamenilor să se împotrivească controlului, să spună ”Nu”, să facă ce le produce plăcere.

Este important să aibă încredere în noi, să știe că atunci când le spunem ”Nu” avem un motiv întemeiat. La fel și atunci când îi rugăm ceva, chiar și de ciunșpe ori. Să știe că îi iubim și când ne ascultă și când ne ignoră. Să știe că avem datoria de a-i proteja și de a-i învăța despre viață. Toți ne dorim să creștem copii care au autodisciplină și își asumă responsabilitatea pentru faptele lor și noi suntem primul exemplu pe care îl vor urma. 

Ce ajută?
Să evităm luptele pentru putere și pentru asta avem nevoie de reguli și de rutină. Asta ne va ajuta și să nu intrăm în pielea personajului cel rău care îi spune mereu ce să facă. ”Regula este să ne spălăm pe mâini imediat ce intrăm în casă”. Și mă spăl și eu cu el. ”Regula este că putem mânca înghețată după ce mâncăm mâncare”. Eu nu mănânc înghețată . ”Este ora 22:00 este timpul să ne așezăm în pat”. Toată lumea face asta. ”Dacă ne grăbim vom avea mai mult timp să stăm cu prietenii noștri” etc. Ați prins ideea, da?

Sursă poza: Laurent Pignault @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce copiii nu fac ce îi rugăm de prima dată când le spunem? Și ce putem face? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Eu zic să îi dați avantajul omului care știe despre ce vorbește. Să meditați la cele scrise mai jos și pe alocuri să vă regândiți modul de a vă crește copilul, atât cât considerați că e bine, nu pentru voi, ci pentru copilul vostru. Despre asta e vorba, despre a crește un copil fericit, un viitor adult echilibrat, încrezător și empatic. Prin urmare nu despre rețete de a face copilul să vă asculte tot timpul, ca o mașinuță cu telecomandă și multe multe baterii.

Alfie Kohn nu oferă soluții universal valabile, eu nici atât. Dacă aș putea oferi soluții într-un singur articol, pentru oameni pe care nu îi cunosc, atunci aș fi milionară. Dar nu sunt și nu voi fi, cel puțin nu așa. De cele mai multe ori, oamenii caută mai întâi soluții concrete când vine vorba de acte ale copiilor cu care nu sunt de acord. Uită în schimb să caute motivul actelor în sine.

Introducerea a fost făcută, să trecem la actul I – Despre iubirea necondiționată.

Alfie Kohn a început conferința întrebându-ne ce ne dorim de la copilul nostru, cum vrem să fie ca adult. Lista fu cam așa: minunat, entuziasmat, empatic, curajos, responsabil, încrezător, independent, echilibrat. Numai de bine, ca de’, cine să își dorească de rău!? Lista este una ambițioasă, dacă nu chiar idealistică. E o adevărată provocare să ai un copil fericit, încrezător, independent și în același timp cooperant nu?

Întrebarea care ar trebui să ne însoțească mereu, pentru a ne asigura că scopul propus de noi se îndeplinește pe termen lung ar fi ”Ceea ce facem noi acum, azi, diseară, mâine dimineață … îl ajută să atingă toate aceste idei minunate pe care ni le-am propus pentru el, sau mai mult îl încurcă?”.

Modul în care acţionăm şi mai ales reacţionăm la cele spuse sau făcute de el va avea un impact asupra felului în care el va crește ca adult.

Încă auzim sau ne auzim spunând despre un copil că e „bun”. Stă unde-l pui, nu plânge mult, doarme bine, mănâncă fără mofturi, ia note mari, medalii la concursuri etc. Dar parcă ne propusesem un copil entuziasmat, curajos, responsabil, încrezător, independent etc. Nu vi se pare că de cele mai multe ori nu se împacă cele două idei? Prin urmare Alfie Kohn ne recomandă să nu ne mai propunem să avem copii ascultători. Să ne propunem în loc, să răspundem nevoilor copiilor. Regula lui de aur: cele mai valoroase sfaturi de parenting nu sunt despre comportamentele copiilor, ci despre nevoile lor si felul in care le implinim noi.

Alfie Kohn nu oferă o reţetă de sfaturi practice precum orice revistă de la magazinul din colț. El consideră o astfel de abordare ca fiind lipsită de respect faţă de părinte şi copil, deopotrivă. ”Parentingul nu e o reţetă cum să faci o friptură delicioasă, sau cum să schimbi becul, sau cum să schimbi filtrul de aer de la mașină. Asta poţi găsi pe youtube. Dar când vorbim despre creşterea unei fiinţe umane diferenţele sunt extrem de mari, nu există rețetă. Filtrul de aer de la mașina mea este identic cu filtrul de aer de la alte sute de mii de mașini.”

Care este nevoia copilului meu ? Şi cum pot să-i asigur această nevoie ? 

Trecerea de la prima întrebare la cea de a doua este dificilă, presupune să te axezi pe ce ți-ai propus pe termen lung mai mult decât pe a-l face pe copil să se supună dorințelor tale ACUM.  Apoi va fi necesar să fim foarte atenți la ce se află dincolo de comportament. Faptul că un copil plânge sau face crize de furie pentru că ciorapii lui nu sunt suficienți de albaștri nu înseamnă că vrea să ne testeze limitele. Înseamnă că ceva, important pentru el, îl face să sufere. Poate că are legătură cu apariția unui nou membru al familie, cu ceva ce s-a întâmplat la școală, cu faptul că își dorește să petreacă mai mult timp cu unul din părinți etc. Căutăm nevoie pentru a rezolva situația.

Copiii au nevoie să se simtă iubiți, înțeleși, acceptați indiferent de situație. Asta e iubirea necondiționată. Firește că fiecare părinte va spune că își iubește copilul necondiționat. Eu i-aș întreba dacă tot timpul copiii lor ȘTIU că sunt iubiți fix pentru ceea ce sunt, indiferent de ce note iau, de cât de cuminți, ascultători, buni sunt. Dacă SIMT că sunt iubiți și când se înfurie și plâng și refuză să mănânce ce s-au chinuit părinții o zi să gătească, nu vor să adoarmă, îmbrâncesc un alt copil, refuză să meargă la grădiniță etc.

Controlul permanent duce fie la un copil excesiv de ascultător, fie la unul excesiv de rebel.

E timpul să înțelegem că sunt lucruri pe care nu le putem controla. Nu poți obliga un copil să doarmă, să nu mai plângă, să facă pipi, să te respecte. Da, sunt o multitudine de alte situații în care îți poți obliga copilul, dar riscul e major. Controlul permanent duce fie la un copil excesiv de ascultător, fie la unul excesiv de rebel. În ambele situații la unul care gândește puțin, un fel de ”yes-man” lipsit de prea mult discernământ. Copiii invață să ia decizii luând decizii, nu executind ordine. Haideți să căutăm metode de a coopera cu copiii noștri, de a empatiza cu ei atunci când au cel mai mult nevoie de noi, adică atunci când nu par tocmai ”buni”, ”ascultători”, ”cuminți”.

Pentru o astfel de schimbare trebuie să renunțăm la forma de control impus asupra comportamentului și să avem curaj. De ce curaj? Pentru că părinților de multe ori le este teamă să nu fie văzuți drept prea permisivi pentru că așa ”se urcă în cap”, ”nu știe cine e șeful”, ”mâine te va bate el pe tine”, ”este prea râzgâiat, alintat”. Alfie Kohn afirmă iar o chestie super tare, v-am zis doar că a spus multe lucruri faine: pentru fiecare copil care aleargă în locuri publice şi are nevoie de o definiţie a copilului răsfăţat, există alte sute de copii certaţi, pedepsiţi fără motiv, pălmuiți, refuzaţi când cer ceva pe motiv că „aşa vreau eu” etc.

Mă opresc aici momentan și revin cu actul II (Pedepsiți prin recompense), sper, mâine, dacă nevoile lui David de iubire, atenție, somn, hrană și tot tacâmul, îmi vor permite.

Articolul Parenting neconditionat – Alfie Kohn apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.