Vorbește deschis despre emoțiile tale

Copiii învață prin imitare. Atunci când văd că și adulții din viața lor se confruntă cu emoții intense, ei înțeleg că aceste trăiri sunt normale și că este în regulă să le simtă. De exemplu, dacă te simți furios, frustrat sau trist, poți spune:

– „Și adulții se înfurie sau se întristează, exact așa cum fac și copiii. Uneori, ne ajută să plângem sau să vorbim cu cineva despre ce simțim pentru a reduce din intensitatea emoțiilor.”

Aceasta le arată copiilor că nu sunt singuri în trăirile lor și că există modalități sănătoase de a le face față.

Normalizează emoțiile dureroase

Este important să le explicăm copiilor că este normal să simțim frustrare sau furie atunci când lucrurile nu merg așa cum ne dorim. Un exemplu de cum poți face acest lucru este să spui:

– „Este foarte greu când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, de aceea simțim frustrare și furie. În momentele acestea, îmi amintesc că fac tot ce pot eu și că este în regulă să simt această frustrare.”

Acest tip de comunicare nu doar că normalizează emoțiile dificile, dar le oferă copiilor un cadru sănătos în care să își exprime și să își gestioneze propriile emoții.

Arată-le cum te reechilibrezi (reglezi)

Atunci când ai o zi grea și reacționezi poate mai intens decât de obicei, ajută să le arăți copiilor cum alegi să te calmezi și să te reechilibrezi. De exemplu:

– „Îmi pare rău că m-am înfuriat atât de rapid. Astăzi a fost o zi grea pentru mine. Cred că m-ar ajuta să mă plimb puțin/să ascult muzică/să fac o baie/să ne jucăm împreună.”

Prin aceste exemple, le oferi copiilor soluții concrete pe care le pot folosi și ei când se confruntă cu emoții puternice.

Încurajează recunoașterea emoțiilor

Ajută-ți copilul să își identifice și să își denumească emoțiile. Spune-i că este normal să simtă o gamă variată de emoții și învață-l să le recunoască. Poți spune ceva de genul:

– „Văd că ești supărat. Poți să îmi spui ce te deranjează?”

Acest lucru îl ajută să devină conștient de ceea ce simte și să își exprime emoțiile într-un mod sănătos.

Modelarea empatiei

Empatia este esențială în gestionarea relațiilor și a emoțiilor. Arată-i copilului tău cum să fie empatic prin propriul tău comportament. Dacă cineva din familie sau din cercul vostru de prieteni este trist, poți spune:

– „Cred că Andrei se simte trist. Ce crezi că am putea face ca să îi fim alături?”

Această abordare îl învață pe copil să recunoască emoțiile altora și să răspundă cu compasiune.

Învață-l despre importanța pauzelor

Explică-i copilului importanța de a lua o pauză atunci când se simte copleșit de emoții. Spune-i că și tu faci același lucru atunci când ai nevoie să te calmezi. De exemplu:

– „Când mă simt foarte supărată, îmi iau câteva minute singură ca să respir adânc și să mă liniștesc. Apoi mă simt mai bine și pot să gândesc mai clar.”

Oferindu-i copilului această strategie, îl ajuți să înțeleagă că este în regulă să își ia un moment de respiro pentru a-și gestiona emoțiile.

Încurajează analizarea emoțiilor

După ce furtuna emoțională a trecut, ajută-l pe copil să reflecteze asupra a ceea ce a simțit și cum a gestionat situația. Poți discuta despre ce s-a întâmplat și ce ar putea face diferit data viitoare. De exemplu:

– „Hai să vorbim despre ce s-a întâmplat mai devreme. Ce ai simțit atunci? Cum te-ai simțit după ce ai vorbit despre asta?”

Aceasta îl ajută să învețe din experiențele sale și să devină mai conștient de propriile reacții.

Creează un mediu sigur pentru exprimarea emoțiilor

Este important ca un copil să simtă că poate exprima orice emoție fără teamă de a fi judecat. Asigură-te că oferi un spațiu sigur unde emoțiile pot fi discutate deschis. Poți încuraja acest lucru spunând:

– „Orice ai simți, e în regulă. Poți vorbi cu mine despre orice și împreună vom găsi o soluție.”

Un mediu sigur și deschis îl ajută pe copil să înțeleagă că toate emoțiile sunt valoroase și merită atenție.

Să îi învățăm pe copii să își regleze emoțiile nu este întotdeauna ușor de făcut. Dar învățarea reglării emoționale începe acasă, cu ajutorul părinților care își modelează propriile reacții în fața emoțiilor. Prin comunicarea deschisă, normalizarea sentimentelor și arătarea unor metode de reechilibrare, părinții pot ajuta copiii să dezvolte abilități esențiale de gestionare a emoțiilor. În timp, aceste abilități îi vor sprijini pe copii să devină adulți rezilienți și echilibrați.

Sursă poza: Austin Pacheco @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum să îi învățăm pe copii să își regleze emoțiile: Rolul părinților ca model apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sunt două aspecte majore. Unul ține de individualitate și unul de natura umană.

Mai exact? Când zic individualitate mă refer la capacitatea fiecăruia de a conștientiza, integra, rescrie propriul interior. Unii am avut o experiență de viață mai pozitivă. Asta însemnând și modele pozitive de reprodus, dar și mai puține dureri de retrăit. Alții am avut modele cu furie expusă dureros și cu răni create devreme în noi și recimentate cu alte experiențe dureroase. Am avut părinți calmi, disponibili emoțional, cu reglare emoțională, care rar țipau și spre deloc loveau fizic și emoțional? Asta se traduce prin noi care ajungem adulți cu multe unelte la îndemână și cu un interior mai degrabă sănătos și stabil. Atunci citim, aflăm detalii, le aplicăm cu ceva mai multă ușurință și consecvență. Am avut părinți furioși, absenți fizic și sau emoțional, abuzivi, dependenți, ei înșiși în durere? Atunci nu avem nici modelele în interiorul nostru, dar avem multe răni care nu ne mai lasă să ajungem la partea noastră sănătoasă. Răni pe care copilul nostru le oglindește și le răscolește. Și atunci este mult, mult mai greu să aplicăm ce citim, oricât de mult am citi. Este ca și cum ați încercat să alergați cu un deget rupt la picior.

Soluții există, desigur. Cum?

Este ca atunci când ții o cură de slăbire pentru ca ai ”obiceiul acesta de a fi gurmand”. Mai mult, ajungi chiar să te definești ca atare ”Eu sunt gurmandă. N-am ce să fac, așa sunt eu de când mă știu!”. Dacă vezi de unde îți vine „obiceiul” ai mai multe șanse, mult mai multe șanse să îl rescrii. Și el poate veni din identificare cu un părinte și/sau nevoia de a umple un gol emoțional cu mâncare. E foame de iubire. Te uiți aici, recunoști adevărul, vindeci și atunci ai șanse să nu mai pui atât de multă mâncare în tine doar pentru că nu ai avut iubire. Începi să cauți iubirea… mai întâi în tine, de la tine către tine.

Ca să trecem de la teorie la practică trebuie pur și simplu să …. practicăm.

Partea care ține de natura umană este aceea care spune că ”repetiția este mama învățăturii”. Mai exact, una este să citești o tehnică de a crește copiii, să faci click cu ea, și alta este să o practici. Dar ca să trecem de la teorie la practică trebuie pur și simplu să practicăm, să fim consecvenți. Și să nu renunțăm la asta deși, poate, de cele mai multe ori, mai și greșim.

Să vă dau un exemplu mai practic și vizibil. Să spunem că vrei să înveți să te dai cu placa. Îți iei un instructor, închiriezi o placă, pam, gata, te apuci de treabă. Omul îți explică logic și clar ce e de făcut. Îl aprobi, e logic și clar. Și începi, te ține de mâini, faci una, două, poate cinci mișcări bune. Te mai învață câteva, e logic și clar, dar mai iei și câteva trânte așa clar cum e totul. Că nu te-ai născut pe placă și nu te-a pus nimeni de mic, ca să înveți ușor, te-ai urcat tu prima dată, la 30 de ani, să zicem. Te și doare fundul o vreme, destul de tare, că nu știi nici cum să cazi și nici cum să te ridici în siguranță. Și logic și clar îți mai rămân două opțiuni, să exersezi deși mai cazi sau să renunți la asta. Și fiecare decide pentru el. Dar pentru a învăța ceva, orice, nu e suficient să fie clar și logic, explicat și scris undeva, e necesar să fie practicat, exersat și îndreptată greșeală atunci când mai dai cu fundul de zăpadă.

Important este să nu uităm de ce o facem și să nu renunțăm chiar dacă, poate, mai greșim. 

Citim și aflăm atâtea despre cum să ne creștem mai bine copiii și totuși e greu. Firește că e greu, mai ales atunci când nu e ceva cunoscut, adică, în cazul acesta învățat devreme, așa cum învățăm să vorbim. Important este să nu uităm de ce o facem și să nu renunțăm chiar dacă, poate, mai greșim.

Când ați învățat ultima dată ceva nou? Gândiți-vă puțin. Ați fost buni, cei mai bun din ce puteați fi, așa, din prima? Sau ați rămas axat pe ceea ce v-ați propus, rafinând tehnici, în timp ce, bineînțeles, v-ați îngrijit trupul și mintea ca să vă rămână alături? Și cu ”să învățăm tehnici blânde de a ne crește copiii” este la fel. Citim, aflăm, practicăm, în timp ce ne uităm la durerile noastre interne și avem grijă de noi, pentru a putea să avem grijă și de ei, copiii.

Sursă poza: Derek Thomson @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Citim și aflăm atâtea despre cum să ne creștem mai bine copiii și totuși e greu. De ce?  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Uneori avem tendința de a ne crește copiii în bule de cristal. Și eu o fac uneori cu David. Nu mă grăbesc să îl pun față în față cu duritatea vieții. E adevărat că nici nu vreau să îl cresc cu ochii închiși în această bulă de cristal. Pentru că, nu este totul în viața asta despre banii din portofel, jucăriile la discreție, mâncarea prea multă din frigider și blândețea părinților. Deși, cea din urmă îți creează o reziliență fantastică, un scut cu care treci mult mai ușor prin furtunile vieții. 

Așa că, fiți blânzi și când le vorbiți, și când îi învățați despre lucruri care numai blânde nu sunt.

Eu am profitat mult de norocul de a lucra într-o organizație neguvernamentală. L-am luat pe David de la 2 ani în tabără cu mine. L-am dus și la afterschool-ul social, Centrul Comunitar Generații, vara, în vacanțe, câteva zile, să își facă prieteni și acolo. A jucat șah, a alergat pe terenul de sport, a mâncat la cantină cu copiiii.

I-am povestit despre viețile acestor copii, cenzurat totuși, nu am vrut să îl sperii. Realitatea acestor copii ar putea îndurera și un adult bine ancorat pe pământ. Am mers în tabără cu ei și am primit un băiețel să doarmă în cameră cu noi. Nu pot să vă povestesc cât de mândră am de David când a acceptat, fără sclipire, ca acest copil să stea cu noi. În pat cu noi, că na, locuri limitate. A fost fantastic. I-am povestit despre banii puțini pe care îi au părinții și despre cât de mult îi ajută pachetul cu rechizite și cât îi bucură cadourile de Crăciun. 

Iar am fost mândră pentru el când a venit la noi la birou, de sărbători și a văzut stiva de cadouri frumos împachetate. S-a oprit în fața lor și i-am povestit că vor fi oferite copiilor sărăci din toată țara, a căror părinți nu își permit să le cumpere jucării, haine, dulciuri și alte nebunii de care noi ne bucurăm în fiecare zi. M-a întrebat dacă printre ele sunt și cadouri pentru prietenii lui de la Generații. Bineînțeles că erau! A plecat fericit, deși era un copil de aproape 6 ani, care saliva la orice poate să fie un cadou. Nu a cerut niciunul.

Implicarea copiilor în acțiuni caritabile, care vin în ajutorul celor din jur, îi ajută pe ei să își dezvolte empatia.

Nu scriu aici ca să îl laud pe el, deși da, simt că am de ce. E o minune de copil. Scriu ca să vă explic cât mai clar, cum implicarea copiilor în acțiuni caritabile, care vin în ajutorul celor din jur, îi ajută pe ei să își dezvolte empatia. Devin mai receptivi la mediul din jurul lor, mai atenți la acțiunile lor, mai ancorați și mai mulțumiți în viața lor. Învață despre lume dincolo de propria lor experiență. Tot genul acesta de mod de viață previne bullying-ul sau aderarea la un grup care practică bullying-ul. Învață despre efectul mare al actelor mici adunate la un loc și despre binele pe care îl poate aduce fiecare dintre noi în sufletul semenilor noștri.

Implicarea noastră, a părinților, în acțiuni caritabile va fi cel mai bun exemplu.

Oricum ei ne urmează în orice, să le dăm ceva bun de urmat! Hainele pe care le donăm, banii cu care susținem alți oameni în nevoie, vorba bună pe care o spunem vânzătoarei de la farmacie, voluntariatul pe care îl facem. Până și să strângi hârtiile din curtea blocului este o dovadă de implicare civică și un bun moment să îl înveți multe pe copil, de la ”ce să nu faci” la ”ce poți să faci pentru mediu și implicit pentru tine”.

Cu cât copilul este mai mic când începem discuțiile despre ”a da celor în nevoie” și le oferim exemple despre ”a da”, cu atât va fi mai natural pentru ei, va deveni o practică normală și la vârsta adultă. Cu cât copiii își dezvoltă empatia mai devreme în viața lor, cu atât vor avea abilități empatice mai puternice pe tot parcursul vieții. Vor deveni adulți care se raportează la cei din jur cu respect, înțelegere, bunătate și iubire. Vor deveni copii, părinți, parteneri de cuplu, prieteni, colegi, vecini, șefi empatici și deschiși.

Și lumea are nevoie de ei!

Articolul De ce recomand implicarea copiilor în acțiuni caritabile, încă de la vârste mici apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pentru unii dintre ei poți fi o salvare. 

Nu că aș vrea prin asta să ridic în slăvi pe cineva. Aș vrea mai degrabă ca asistenții sociali, coordonatorii din ong-uri, pedagogii și voluntarii din centrele de zi sociale, să înțeleagă cu adevărat cât de mult bine pot aduce în sufletul unui copil care acasă nu are exemplul unei familii sănătoase. Să înțeleagă că ei au puterea să le schimbe cursul vieții. Să îi treacă de la posibilitatea destul de mare, de a rămâne și ca adult în același timp de mediu sărăc și abuziv, la a evolua și la a vrea mai mult și mai bun pentru ei.

Șase ani am lucrat la Centrul Comunitar Generații, un centru de tip after school social foarte, foarte fain. Am fost voluntar, asistent social, psiholog și la final coordonatorul centrului. Au crescut sub privirile mele peste o sută de copii și tineri. Unii sunt cu mult, mult mai bine decât erau în copilărie, acasă la ei. Casă de care de multe ori fugeau. Veneau în fiecare zi la centru și ne rugau de fiecare dată să nu îl închidem în vacanțele școlare. Nu o făceam. Pentru unii dintre ei era pur și simplu un refugiu. 

Pentru unii dintre ei poți face diferența. 

Sunt copii cu care am lucrat, acum tineri, studenți sau angajați, cu copii sau cu iubite și logodnici, cu care mă întâlnesc și îmi spun, mai direct, mai indirect, cum s-au uitat la noi, angajații de acolo, ca la niște părinți. Cum spun că noi eram familia în care au crescut. 

Sigur, nu toți vedeau centrul ca pe o casă. Cei care se luptau doar cu sărăcia, nu cu lipsa fizică sau emoțională a unui părinte, nu aveau nevoie ca noi să fim mai mult decât ”prietenii” lor care îi ajutau o vreme. Pentru cei care ”acasă” era o casă goală, cu părinți alcoolici, violenți, sau fugiți pur și simplu pe undeva, o casă unde trăiau cu frică sau ca și cum nici nu ar fi existat, pentru ei, noi făceam diferența. Și de cele mai multe ori, în centrele de zi sociale, vin tocmai acești copii. 

Așa că, te rog să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii defavorizate!

Pentru ei puteți să fiți fix gura aia de aer de care au nevoie când cred că se vor îneca în propriile lor vieți. Fiți voi blânzi, și calmi, și disponibili să îi ascultați. Luptați voi pentru ca ei să rămână în școli, să învețe carte, să rupă cercul ăsta dureros al sărăciei. Luați-i voi în brațe când vă intră pe ușă. Pupați-i voi pe frunte din când în când. Spuneți-le voi că sunt minuni exact așa cum sunt, că îi iubiți, că merită să fie iubiți. Vorbiți-le voi frumos. Fiți voi exemplele pe care nu le-au avut niciodată! 

Articolul De ce ar trebui să îți iei rolul foarte în serios când lucrezi cu copiii din medii dezavantajate  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Ca nivel de pregătite un psihoterapeut trece prin acest proces:

– studii universitare – psihologie (minim 5 ani)
– formare profesională – psihologie (minim 2 ani)
– experiența psihoterapiei proprii (da, pentru un psihoterapeut este obligatorie terapia)
– practică deliberată
– supervizare (minim 2 ani în care terapeutul discută cazurile cu un expert pentru a-și dezvolta abilitățile necesare pentru o bună intervenție)
– intervizare (grup de terapeuți din aceeași categorie în care își împărtășesc experiențele de lucru)
– formare continuă (pentru rafinarea abilităților)

Psihoterapeutul este parțial:

– figură parentală – simbolistic este părintele de la care aștepți acceptarea necondiționată.
– educator – îți oferă informații.
– antrenor (coach) – îți dezvoltă capacitatea de autoreflexie (psihicul se uită la el însuși și se restructurează pe măsură ce se uită)
– evaluator – îți evaluează parcursul și dezvoltarea.
– model – decurge în mod natural din figura parentală. Clientul se uită la psihoterapeut, evaluează și preia.
– mentor – cumva spre finalul terapiei devine și acea figură care te sprijină în luarea deciziilor. Nu toți clienții ajung aici. Mulți se opresc la educator sau model. Educatorul oferă informația, mentorul îți oferă o viziune, te ajută să îți creezi calea ta specifică.

– MOAȘĂ. Ooo, da, psihoterapeutul este ”moașă”. Te ajută, te susține să te naști din nou. Nu te scapă de durerile nașterii, dar le face mai suportabile. Te întoarce, te ține de cap un pic, face procesul mai confortabil, mai fluid. Nu folosește forceps. Când zici că o să mori de durere, îți arată că mai e doar puțin. E parte dintr-un proces care se întâmplă în mod natural în tine, oricât de dureros ar fi. Iar la final, se bucură cu tine de ceea ce ești, în cea mai pură și definită și integrată formă a ta.

Informațiile sunt sintetizate în cadrul formării complementare pe care am urmat-o în psihoterapia integrativă a traumei (formarea este condusă de psiholog doctor Diana Vasile).

Articolul Ce este de fapt un psihoterapeut? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.