Pe el nu îl cheamă nimeni, niciodată, vine el așa, nepoftit.

Recunosc, nimic nu mă sperie mai mult decât asta. Probabil, de fapt cu siguranță și pentru că nu a avut boli grave și nici accidente periculoase. A rămas mereu în limita copilului cu căzături și boli normale de copil. Mai puțin când i-a crescut temperatura la peste 41 deși luase antitermic în urmă cu mai puțin de 4 ore, deși era în prosoape umede, în brațele mele, în baie. Atunci l-am cunosc prima dată pe Bau-Bau-ul Febră. De ce nu o fi rămas el la treaba lui, nu știu ! Dorit și chemat nu a fost. Sigur, pe el nu îl cheamă nimeni, niciodată, vine el așa, nepoftit. Ar trebui să am o discuție cu mama lui pe tema asta. Dar mi-e cam frică și de ea.

Nu sar imediat să îi dau tratament cu paracetamol când are 38. Dar, practic, îl urmăresc cu termometrul, de parcă îi iau temperatura la fiecare inspirație. Noroc că David nu are o problemă vizibilă cu asta. Mai zice din când în când ”Dă-mi mie, că îmi iau eu febra”. Nu pot să vă descriu aici și ochii dați peste cap. Dar uite că la treaba asta ignor ușor ochii dați peste cap.

”Ia să te văd, mamă Cristina, ce faci matale acum?”. 

Cum începe să crească temperatura peste 38.5, cum intru în alertă. Simt cum Bau-Bau-ul meu mă pândește. Parcă îl și văd. Stă cu trabucul în colțul gurii, că na`, îi place căldura, și ridică așa dintr-o sprânceană ”Ia să te văd, mamă Cristina, ce faci matale acum?”. Știu că este un semnal că îi luptă corpul, dar după câteva episoade în care a avut frisoane în brațele mele, înfășurat în prosoape ude, nu prea îmi mai arde de stat liniștită că își face virusul treaba.

Încerc să rămân echilibrată … am zic că încerc. Urmăresc evoluția, dozez întotdeauna corect paracetamolul în funcție de greutate și vârstă, cresc intervalul de oferit tratament, îl las mai dezbrăcat-îmbrăcat să nu se supra-încălzească de la haine groase. Zic niște rugăciuni, deși eu nu prea mă rog, și dau câteva telefoane să îmi vină întăririle dacă sunt în timpul săptămânii și am de lucru. Ultima oară ne-am distrat cu musafirul Bau-Bau Febră nepoftit în vacanță. Măcar nu am fost nevoită să chem bunicii, dar nici nu am ieșit din casă … de fapt, am ieșit, de 2 ori până la urgență.

Vedeți voi, acesta este Bau-Bau-ul invizibil al vieții mele de mamă.

Mă sperie cu ceea ce iubesc cel mai mult pe lumea asta: copilul. Apoi, mă obligă să îl țin acasă până are el chef să plece. Sigur, asta îl încântă pe David întotdeauna. Și îl înțeleg. Dar recunosc că mie îmi face haos înăuntru și afară. Ba concediu, ba chemat ajutoare. Asta se traduce fie în prea mult de lucru când se termină concediul, fie în casă mult prea plină … punct. Alergat de la muncă la medic, de acasă la medic, uneori la ore la care și bolnavii de insomnie dorm. Întotdeauna neodihnită noaptea fiindcă păzesc copilul și îi dau tratament. Și incertitudinea aia pe care trebuie să o rabd o vreme: a plecat Bau-Bau sau doar face mișto de mine și stă ascuns în coșul de rufe murdare, până aproape zic eu că am scăpat și apoi sare de acolo ”Ha! Ha! Nu am terminat încă cu voi”? De câte ori nu mi-a făcut așa  ….

Înțelegeți? Nu îmi place deloc Bau-Bau-ul ăsta! Febra … acest Bau-Bau invizibil …

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Febra … acest Bau-Bau invizibil al vieții mele de mamă apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Anca este în primul rând o femeie foarte frumoasă Are un zâmbet și un farmec aparte. Și mai este și o mamă care nu a uitat să fie femeie și îmi place tare mult că asta încearcă să promoveze prin blogul ei Anca’s diary – confessions of a fashion mom, să rămânem tot ceea ce suntem. Vă invit să o citiți!

Anca’s diary a aparut din pasiune pentru modă. Și a evoluat treptat spre forma pe care o are astăzi odată cu apariția copiilor în viața mea. Scriu pentru femeile care își doresc să păstreze un echilibru frumos între carieră și viața de familie. Care vor să rămână cochete și care sunt preocupate de idenitatea lor și după ce au devenit mame.

Sunt mamă de 2 băieți, Mark și Andy. Scriu despre provocările pe care le am zi de zi alături de ei.

Ideea blogului a apărut in 2011, cand lucram intr-o corporație și zi de zi vedeam în jurul meu ținute alcătuite doar din negru, alb și gri. Îmi doream să aduc un pic de inspirație femeilor care se îmbracă zi de zi office și care vor să încerce să includă si accesorii feminie sau accente de culoare în ținutele lor. Scriam despre tendințe în modă, făceam ședinte foto cu ținute, povesteam despre cărțile pe care le citeam, despre vacanțe. Blogul era un jurnal despre lucrurile care îmi plăceau, care mă inspirau.

În 2014 când am rămas însărcinată cu primul băiețel. Am ținut un jurnal haios de sarcină, care urmărea evoluția sarcinii pe săptămâni și schimbările prin care trecea corpul meu. A avut succes mult mai mare decât mă așteptam. Tot în perioada sarcinii am facut câteva sedințe foto cu haine de gravidă. Deși nu îmi dădeam seama, atunci făceam primii pași către bloggingul de parenting.

Imediat după ce am născut, am fost bulversată de toate schimbările care au apărut în viața mea. De grija pentru o ființă mică și fragilă, astfel încât o perioadă destul de lungă nu m-am mai ocupat de blog. Nu puteam să scriu despre modă în contextul în care eu stăteam doar în haine de alăptat toată ziua. Iar când ieșeam din casă, mergeam doar în parc cu copilul și purtam aceeași pereche de jeanși. Nu aveam nici exercițiul de a scrie constant, blogul fusese mereu doar un hobby, modalitatea de a mă relaxa în weekend sau uneori după o zi la birou.

Inspirația mi-a revenit însă după câteva luni și am început din nou să scriu, îmbinând postările inspirate din viața de mamă cu cele legate de modă.

Treptat, am început să scriu tot mai des tot pe teme legate de naștere, maternitate, copii. Atunci mi-am dat seama că în jurul meu se adunase o comunitate destul de mare de mame. Practic o parte din citioarele jurnalului de modă deveniseră și ele mame. Iar acum discuțiile erau mult mai aprinse și mai animate atunci când povesteam de viața de familie. În timp am început să scriu mai mult din experiența de mamă. Astfel subiectele legate de copii au prins tot mai mult teren. Scriu în continuare cu mare drag și despre modă și despre frumusețe și chiar văd că reacțiile cititoarelor sunt foarte bune. Orice mamă trebuie să își amintească că este femeie înainte de toate și trebuie să aibă grijă de ea.

După a doua naștere, blogul a fost modalitatea prin care m-am meținut activă. Primul eveniment la care am participat a fost când Andy (cel de-al doilea copil) avea 3 săptămâni. Deși este greu să împarți timpul atunci când ai doi copiii, faptul că aveam un motiv să ies din casă și scrisul pe blog, m-au ajutat să trec mai ușor peste momentele dificile. Am comunitatea de mame cu care pot să fac haz de necaz, cu care făc schimb de experiențe și informații.

Odată cu nașterea celui de-al doilea copil, mi-a venit și idea primei campanii inițiate de mine: Born Abroad – Povești despre nașteri din întreaga lume, un proiecte care reunește 12 povești din 12 țări.

Sunt experiențele unor mame românce care locuiesc în străinătate și care au vrut să împărtășească experiențele nașterilor lor alături de cititoarele blogului meu. Mi-am dorit să afle și mamele din România care sunt practicile în maternitățile din străinătate, pentru că poveștile frumoase trebuie împărtășite și aflate de cât mai multă lume. Proiectul Born Abroad a fost nominalizat la Webstock 2018, la categoria Best Social Good Causes.

Îmi doresc ca Anca’s diary să rămână un jurnal al experiențelor mele alături de copiii, dar și un loc în care să povestesc despre lucrurile care îmi fac plăcere. Vreau ca mamele care intră și citesc articolele mele să își amintească că rolul de mamă nu îl anulează pe cel de femeie și că indiferent cât de mult ne-ar solicita copiii, avem nevoie și de timp pentru noi, să ne relaxăm și să ne reîncărcăm bateriile ca să putem face față senine tuturor provocărilor pe care le aduce viața de mamă.

Vă invit cu drag să citiți articolele mele pe www.ancasdiary.com.

Articolul Anca’s diary – un blog pentru mamicile care nu uita ca sunt femei apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Am cunoscut mai de mult o doamnă pe care dacă o întrebai câți ani are, îți răspundea astfel:
– 55 de la naștere, 10 de la a doua naștere. De la transplant.

Câți ani are blogul meu? De când scriu?

Aș vrea să pot da un număr exact, așa cum apare în buletinele noastre. Dar cel mai sincer răspuns este acesta:
– Habar nu am.

Scriu organizat din clasa a cincea. Dar câteodată am impresia că și la grădiniță scriam, cu toate că încă nu știam să desenez literele.

Apoi, am amintiri cu mine scriind compuneri în clasa a II-a, a III-a despre natură, plopi și umbre în soare. Tot bucată din mine era și aia.

Apoi, în clasa a V-a m-am înscris la un cenaclu literar care nu știu cât m-a ajutat să-mi dezvolt latura creativă, dar m-a ajutat enorm să am încredere în mine și să mă implic. Era și singura zi din lună când primeam bani de buzunar pentru biletul de autobuz, iar eu îi dădeam pe bomboane. Minunată zi!

De câte ori te poți naște?

Am început să scriu pe blog în 2012, după ce l-am născut pe copilul meu cel mare. Mă plictiseam groaznic – da, se poate – și pentru prima dată m-am gândit:
– Ce ți-ar plăcea să faci, Dina?
– Mi-ar plăcea să scriu, am răspuns fără ezitare, cu inima bătându-mi tare.

Și m-am reapucat de scris. Mi-am înregistrat blogul Me, myself and Andre pe blogspot și m-am apucat să scriu efectiv, dar efectiv de toate și cum îmi venea. Absolut fără nici o regulă. 

Spre marea mea rușine de acum. Nu-mi amintesc dacă era Facebook pe-atunci, dar nu distribuiam nicăieri acele articole. Rămâneau pentru mine și mă simțeam bine.

Dacă ar fi să dau numere, aș putea spune că atunci a fost a doua mea naștere. Când am început să fac ceea ce îmi place cu adevărat. Conștient.

O a treia naștere a fost când mi-am cumpărat domeniul mamipetocuri.ro în 2015. Mi-am transferat o mare parte din articole aici, pe care acum le rescriu, iar pe altele le scot cu totul.

Căci o re-naștere e despre a te cunoaște, a lăsa ce-ți face rău, a vindeca răni și a trece la o nouă etapă plină de entuziasm.

Mama pe tocuri e angajata care merge la birou, mama care crește copii și femeia care vrea să fie iubită.

Mami pe tocuri nu e mereu pe tocuri. Ba mai mult decât atât, eu conduc foarte mult, dar abia anul trecut am reușit să o fac cu tocuri. Astfel că, de cele mai multe ori mă încalț sportiv. Ca orice mamă care trebuie să facă și ciorbă, să ducă și copiii la școală, să meargă la serviciu, să spele și să vadă și-un film seara, la cinema.

Despre asta-i mamipetocuri.ro. Despre multitudinea de roluri pe care le cărăm pe umeri, încercând în fiecare moment să ne ținem echilibrul, ca pe tocuri. pe un fir fin suspendat, în văzul și în aplauzele tuturora.

Câți ani aveți?

M-am dus acum câteva luni la un control la o clinică. Iar după ce m-am suit pe un aparat care mi-a măsurat tot ce conține organismul meu, concluzia a fost că la cei 36 de ani împliniți corpul meu se simte ca la 31.

La vârsta aceasta, acum 6 ani învățam să fiu mamă.

Acum, învăț să fiu eu. Așa cum sunt, bună și mai puțin bună. Cu limite și frustrări, cu zile mai grele, altele mai ușoare.

Și aleg să vorbesc pe blog, locul unde m-am re-născut.

Oare pentru a câta oară?

Sursa foto: https://stocksnap.io

Articolul Mami pe tocuri e angajata care merge la birou, mama care creste copii si femeia care vrea sa fie iubita   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Alina este femeia caldă și super pricepută din spatele Mamamag. Vă zic drept că nici nu mai știu exact când am cunoscut-o prima data și asta pentru că aveam impresia că o știu de o viață. N-aș ști să vă spun exact de ce, e o chestiune de chimie Alina gătește demențial și împărtășește asta cu cititorii ei mulțumiți că au mai aflat o rețetă de satisfăcut copiii. Nu de alta, dar știu cum e, uneori nu-i simplu deloc să le satisfaci stomacul pretențios, am și eu unul acasă . Astăzi vă scriu Povestea blogului Mamamag.

Povestea blogului meu nu este foarte lungă, fiindcă am un blog mic, de nici 3 ani, cam de o vârstă cu propriul meu copil, căci de la el a plecat totul. Ideea a venit o dată cu momentul autodiversificării bebelușului nostru. Am început să investesc foarte mult timp documentându-mă desprea asta, gătind. Dar mai ales observându-l pe cel mic, descoperind alături de el lumea asta nouă a gusturilor, culorilor și texturilor. Cum eram foarte încantată de metoda aleasă și de beneficiile ei asupra sănătății fizice și psihice a copilului și de ce nu și a mea și a familiei, la un moment dat am zis că vreau sa împărtășesc toate astea cu mai multă lume.

Soțul meu a fost cel care m-a tot împins de la spate și bine a făcut!

Parcă îl aud și acum: „De ce nu îți faci un blog? Și așa gătești zilnic. Nu trebuie decât să faci niște poze și să scrii câteva cuvinte.” Aparat de fotografiat ai (nu era vreo sculă profesională, ci un biet compact), de scris știi să scrii, te ajut eu să-ți faci blogul și să il gestionezi.” Părea foarte simplu.

În realitate lucrurile au fost puțin mai greu de făcut. Au durat mai mult timp și am avut uneori nevoie de o voință de fier să mă pun în mișcare. Să ne înțelegem, eu ca profesie sunt arhitect. Când m-am gândit să pornesc blogul, nu mi-am propus nici o clipă să dau sfaturi medicale sau legate de Nutriție, fără a cere părerea avizată a unui specialist în prealabil.

Tot ce încerc să fac pe blog este să vorbesc despre experiența noastră în ceea ce privește autodiversificarea și să promovez principii sănătoase de alimentație pentru copil și familie. De fapt țin un soi de jurnal de rețete, în funcție de vârsta copilului, sezon și alimentele preferate de el.

Numele Mamamag l-am găsit dintr-o joacă.

Țin minte și acum, era seara târziu, într-un sfârșit de vară. Copilul avea aproape 1 an. Tocmai îl adormisem. Deci era suficient de liniște în casă încât să ne putem înțelege, așa că ne-am pus amândoi pe treabă. Am făcut un soi de brainstorming cu toate cuvintele care s-ar potrivi nișei alese. Ne-am tot jucat cu felul în care sunau diverse alăturări și ne-am dat seama că Mamamag este foarte ușor de reținut și haios.

Apoi am facut logoul și am ales o temă pentru blog pe care am modificat-o după placul meu. M-am apucat de elaborat articole. Îmi trebuiau cel puțin 10 înainte să dau drumul blogului. Au trecut luni de zile de când cumpărasem domeniul până am lansat blogul. Din afară, treaba asta cu blogăreala pare atât de simplă, dar adevărul este că până nu te apuci de ea nu ai cum să realizezi ce presupune de fapt, câtă muncă este în spatele fiecărui articol și mai ales cât timp manâncă.

Mă amuză teribil când cineva îmi spune că fac asta doar de distracție, ca să mă relaxez.

Da, este o activitate care îmi face plăcere, dar presupune mult mai multă muncă decât se vede de afară. De exemplu, ca să pot să public pe blog o rețetă, pe care aș găti-o în mod normal într-o oră, tot procesul durează în final cel putin 2-3 ore. Asta fiindcă, mă opresc după fiecare pas să fac poze, să iau notițe, să aranjez fundalul sau ce este în prim plan, să schimb unghiul, cadrul, lumina, etc. Iar acesta e timpul necesar după ce am acumulat deja experiență. Sigur că aș putea să nu investesc atâta timp și efort dar rezultatul nu ar mai fi același iar cititorii ar observa asta imediat. E vorba de a-ți respecta munca. Când o faci, automat acest lucru e simțit și de publicul blogului și este apreciat. Țin foarte mult la calitatea și acuratețea pozelor și textului. Nu îmi place treaba făcută de mântuială.

Peste toate acestea, de multe ori copilul vrea și el să se implice, ceea ce ma bucură enorm. Dacă totuși e ocupat cu altceva, în tot acest timp, nu contenește să mă întrebe: “Mami, e gata?”, “Când e gata masa?”, “Pot mânca?” .

Apoi, dedic alte ore bune pentru a face selecția (a 10-20 de poze din totalul de 50-100 trase la o rețetă), prelucrarea lor, scrierea textului, publicarea efectivă pe blog.

Nu știu cum este la altii, dar cel puțin în cazul meu este destul de multă muncă în spatele fiecărui articol pe care îl public chiar dacă în timp am automatizat mulți pași și am căpătat rapiditate și experiență.

La început nu intrau mulți oameni pe blog, dar aveam feedbackuri pozitive de la cei ce-l vizitau care mă umpleau de bucurie și îmi dădeau elan să merg mai departe. Am realizat că este o nișă dorită de cititorii de bloguri din România.

Ușor, ușor i s-a dus vestea. Ce-i drept, cu timpul, m-am ocupat din ce în ce mai serios de el. Am fost la tot felul de cursuri și conferințe cu, despre și pentru bloggeri, de unde am aflat ca nu e suficient doar să ai un blog fain, bine structurat și să scrii. Trebuie să o faci constant, documentat, asumat. În plus, sunt o mulțime de alte chestii de care trebuie să ții cont, cum ar fi partea de SEO, de exemplu, sau networkingul.

Apoi am avut norocul să apar la TV, la emisiunea „Prietenii de la 11” de la Antena 1. Am devenit ambasador Food Revolution, o mișcare inițiată de Jamie Oliver. Am început să mă implic ca și voluntar în acțiuni de educare a celor mici. Am gătit alături de copii în grădinițe. Ultima ieșire în offline a fost cu ocazia publicării unui articol în revista Crafty.

Cea mai mare satisfacție o am atunci când întâlnesc persoane noi (de obicei mame) și la un moment dat vine vorba despre blog. Reacția multora dintre ele este de uimire: „Ah, tu ești cu Mamamag!? Copilul meu devoreaza orice îi gătesc de pe blogul tău!”.

Articolul Povestea blogului Mamamag apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Pe Magda am cunoscut-o la o întâlnire cu bloggeri. O citisem de câteva ori, dar nu suficient cât să mă prind că ea chiar pilotează un avion. Așa că, prima noastră discuție a fost destul de ciudată. Am întrebat-o de unde numele și când mi-a spus profesia ei am îngânat tâmp, ”Aaa, daaa? Ce tare!”. Așa ne-am cunoscut și tare mi-a plăcut de ea, are o așa o privire și un zâmbet cald, și scrie la fel . Magda este ”Mamica zburatoare „.

De când m-a rugat Cristina să povestesc despre cum s-a născut Mămica zburătoare  mă tot gândesc cum pot să exprim exact în cuvinte ce înseamnă pentru mine acest jurnal online. Dincolo de faptul că apare sub forma unor articole, blogul este un loc în care mă refugiez ori de câte ori am nevoie să-mi adun gândurile și apoi să le cern.

Nu știu să descriu exact bucuria pe care o simt atunci când scriu pe blog. Nici dragostea și dăruirea pe care le pun în fiecare material publicat. Ce pot să zic este că mă identific cu această mămică zburătoare. Îmi doresc ca ea să crească din toate punctele de vedere și să aibă zboruri line și cer senin.

Cine sunt?

Ca să nu mai zăbovesc, mă numesc Magdalena Aldea și sunt mămica Sarei, o fetiță (năzdrăvană de un an și cinci luni) care mă inspiră și mă învață în fiecare zi să fiu mai bună, mai inventivă și mai jucăușă. Iubesc să-mi petrec timpul cu ea și îmi place să o analizez ori de câte ori am ocazia. Fetița asta îmi face lumea mai frumoasă!

În primul meu articol de pe blog, am povestit cum vede lucrurile un bebeluș din burtica mamei. citește mami, eu exist.

Meseria mea este de pilot militar, de aici și numele de mămică zburătoare. De cele mai multe ori sunt cu capul în nori (la propriu) dar asta îmi conferă o adrenalină și o împlinire absolut necesare ca să supraviețuiesc. Deși periculoasă, îmi iubesc meseria și tot ce fac la muncă mă împlinește. Sunt absolventă de colegiu militar, de academie militară și am în spate aproape 8 ani de când sunt ofițer cu acte în regulă. Când intru pe poarta unității nu mai sunt nici mămică, nici femeie. Sunt Magda, cadrul militar, cea pregătită să-și facă treaba cu profesionalism și îndârjire.

De ce am un blog?

Pe scurt, mi-am dorit dintotdeauna să scriu pentru un ziar, o revistă, o publicație, orice. Am simtit de multe ori nevoie să-mi iscălesc gândurile și mi-a plăcut dintotdeauna ideea de jurnal online. Chiar dacă nu am știut exact unde m-aș potrivi, acum că îl am, blogul meu este exact ceea ce am căutat ani în șir.

Mai pe lung cred că am avut dintotdeauna un impuls să-mi notez ideile, să le organizez, să-mi împărtășesc gândurile cu cei din jurul meu. În felul acesta am ajuns să mă descopăr, să mă cunosc și să mă înțeleg. Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că, la fel ca mine, mai sunt multe mămici care trec prin fix aceleași situații. Că și lor le este greu și că și ele încearcă să fie părintele perfect pentru copilul lor.

Despre momentul potrivit pentru a deveni părinți am scris aici.

Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu i-aș fi întâlnit pe Mirela (inițiatoarea site-ului desprecopii.com ) și pe Florin (bussiness owner). Ei sunt cei care m-au ajutat și m-au îndrumat să-mi realizez acest vis. Cu ajutorul lor am intrat într-o lume foarte interesantă cu oameni mișto, părinți dedicați și informați care luptă pentru o lume mai bună. După cum spuneam mai sus, deși am mai cochetat cu scrisul (și aici mă refer la revista liceului militar) niciodată nu am avut curajul să fac public vreun articol.

Astăzi găzduiesc un blog de parenting și în paralel sunt și redactor pe desprecopii.com. Nu este ușor să mă implic în foarte multe activități dar simt că mă hrănesc cu ele și că de acolo îmi trag energia necesară. Ba mai mult, lumea în care mă învârt îmi oferă posibiliatea să am acces la informații de calitate, să știu cum să gestionez momente dificile și să mă conectez cu fetița mea.

Despre ce scriu?

Scriu despre bucuria pe care mi-o aduce meseria de mămică, despre copii, părinți și despre toate experiențele prin care trec. Simt că viața este foarte frumoasă și merită trăită cu zâmbetul pe buze și cu un strop de optimism în suflet. Îmi place să cred că fiecare om are ceva bun în el de aceea îmi păstrez dramul de pozitivism și continui să visez la o lume aproape perfectă. Știu sigur că, în mâinile noastre stă puterea de a îmbunătății lucrurile pentru copiii noștri.

Scriu despre fiecare moment din viața Sarei. Îmi doresc ca peste ani să mă întorc pe blog și să recitesc tot ce am simțit în fiecare perioadă din creșterea și dezvoltarea ei. Simt că nici un aparat de fotografiat și nici un jurnal nu ar putea să surprindă exact prin ce trece sufletul meu de mămică. Sunt norocoasă să-mi pot împărtăși trăirile cu celelalte mămici și să învăț atât de multe lucruri frumoase de la ele. Pe de altă parte vreau să îmi fac material de ronțăit pentru bătrânețe :))

Ce îmi doresc pe mai departe?

• Îmi propun atât de multe lucruri. Vreau o casă la țară și încă doi copii. Vreau un câine mare care să completeze tabloul de familie alături de cele două pisici existente deja în viața noastră.
• Știu sigur că la un moment dat o să-mi scriu autobiografia, poate peste câțiva ani sau poate la bătrânețe. O să se întâmple la momentul potrivit.
• Până atunci îmi doresc foarte mult să mă implic în campanii de întrajutorare. Cred cu tărie în schimbare și în implicare.
• Vreau să-i ofer o lume mai bună copilului meu decât asta în care trăiesc eu, acum.
• Cred că bucuria adevărată stă în sufletul fiecăruia dintre noi. Și că tot noi suntem cei care trebuie să ne dăm voie să o trăim.

Te aștept pe blog să povestim mai multe.

P.S. Îți mulțumesc Cristina pentru găzduire. E o atmosferă tare faină la tine.

Articolul Mamica zburatoare si povestea unui blog cu aripi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Lucia este MamicaAutentica și nu numai. Are multe proiecte și planuri în derulare, n-am idee cum reușește să le facă pe toate .

Azi vă povestește despre blog-ul ei unde scrie așa cum trăiește, autentic, imperfect și fără prejudecăți.

Mi-a plăcut întotdeauna să scriu. Când eram mică scriam poezii în care descriam experiențe dureroase din viața mea cu puțin umor negru, cu sarcasm și ironie. În același timp transmiteam mesaje persoanelor care mă răneau.

Apoi am scris în jurnal.

Am avut și 2 prieteni prin corespondență. Îmi amintesc și acum multele pagini scrise și entuziasmul primirii unei scrisori consistente.

În același timp nu mi-a plăcut să compun referate și recenzii. Nu era genul meu de scris. Am fost mereu ancorată în realitate și am scris despre ceea ce am trăit și ceea ce am văzut. Am scris mereu autentic, direct, mai puțin documentat decât azi, mai subiectiv. Scriam despre probleme de acasă, dar și despre prostituate minore din cartierul Pantelimon, unde am crescut. Texte pentru mine, în care puneam sufletul meu și integram experiența trecând-o din emisfera dreapta în emisfera stangă și’napoi, de câteva ori.

Apoi nu am mai scris în jurnalul pe hârtie, ci am început să scriu pe blog … abia auzisem de ele, acum 9 ani … Nu am fost însă consistentă, deși aveam followeri și comentarii. Nu știu nici acum exact cum și de unde veneau pe vremea aceea. Apoi nu am mai avut timp să scriu din nou.

În 2010 am devenit mamă și, faptul că nu am avut pe nimeni în jurul meu cu care să mă sfătuiesc, m-a făcut să mă îndrept către online pentru informații. Am găsit astfel multe grupuri de mame și bloguri de parenting pe unde găseam foarte multe extreme și „mommy wars„. Multă răutate, agresivitate, zero toleranță, de unde ieșeai fie mamă bună, fie mamă rea.

Mă simțeam vinovată că nu pot fi și eu ca alte mame, care le fac pe toate și totul e lapte și miere. Parcă eram singura mamă epuizată, cu singurul copil care țipa continuu …

Mă simțeam totalmente singură.

În mare frustrare am ajuns la terapeut. Aici a avut loc punctul meu de cotitură. Am înțeles că, dincolo de proiecția ideala din online, în realitate toate mamele trec prin aceleași greutăți. De aici s-a născut ideea blogului, pentru că mi-am dorit să compensez cumva mesajele de tip „cum să fii o mamă perfectă” cu mesaje realiste, autentice, cu bune, cu rele, cu toleranță față de greșeli, cu acceptare și iubire de sine. Nu am scris imediat, întrucât nu am găsit un nume potrivit de blog și mi-a trebuit ceva timp să trec peste întrebările „cine m-ar citi pe mine?”, „cine sunt eu să îmi dau cu părerea?”, cu atât mai mult cu cât mă simțeam departe de perfecțiune. Am realizat însă că exista o nevoie neacoperită de a trimite mamelor o îmbrățișare fără învinovățire.

Nu am adoptat o teorie sau alta de parenting ci am luat ceea ce ni s-a potrivit și am adaptat familiei noastre. Așa s-au născut articole precum povestea noastră despre cosleeping, când tot internetul scria despre cât de obligatoriu a devenit acest pas, al dormitului împreună, sau seria de articole despre țipat, când peste tot se scria numai cât de grav sunt afectați copiii și cum trebuie să nu mai țipăm, de parcă ar fi un buton de on/off – de-ar fi așa ușor.

Am adresat o scrisoare acelor 63% dintre părinți, atunci când internetul i-ar fi bătut cu pietre în piața mare. Mi-am pus sufletul online, atunci când am simțit că nu mai pot respira. 

Scriu despre educație din perspectiva cooperării și a găsirii de soluții, atunci când toți acuză și caută vinovați.

Am scris despre cum ne sabotăm relațiile visând la partenerul perfect, când el nu există.

Am adresat o scrisoare autentică de acceptare proaspetelor mame și sunt adepta parentingului echilibrat și moderației în toate.

Așa s-a născut blogul meu, pe care scriu întotdeauna autentic, din experiența personală și unde mă bucur de fiecare reacție și fiecare comentariu. De fiecare mesaj de încurajare sau mesaj al mamelor care îmi mulțumesc că spun lucrurilor pe nume.

Alte povești cu și despre bloggeri găsiți aici.

Articolul MamicaAutentica.ro – un blog fara prejudecati apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.