E în regulă să spui „nu”, chiar dacă se supără cineva.

Poate ai fost învățat că „nu” înseamnă respingere, conflict, vină. Dar adevărul este că un „nu” spus cu respect poate fi un act profund de grijă față de tine. Nu putem fi tot timpul disponibili, nici pentru ceilalți, nici pentru așteptările lor. Și e normal ca uneori, asta să-i deranjeze. Dar nu suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Suntem responsabili doar pentru a rămâne onești și blânzi cu noi.

Nu e treaba ta să „repari” pe nimeni.

Sunt momente când ne e greu să vedem suferința celuilalt fără să vrem să intervenim, să ajutăm, să salvăm. Dar fiecare om are propriul drum. Și uneori, a fi acolo înseamnă doar să fii prezent, nu să preiei durerea celuilalt pe umerii tăi. A te ocupa de tine nu e egoism, e responsabilitate.

Nu ești responsabil pentru cum se simte toată lumea din jurul tău.

Poate ai crescut în medii în care trebuia să fii mereu atent la cum se simt ceilalți. Să nu superi. Să nu înfurii. Să nu deranjezi. Dar acum ești adult. Și ai voie să alegi ce poți și ce nu poți duce. Ai voie să te întrebi: „Ce simt eu acum? Ce am eu nevoie?”.

Nu trebuie să știi mereu ce are nevoie celălalt.

Știi momentul ăla în care cineva e nemulțumit, dar nu spune de ce, iar tu simți că trebuie să ghicești, să te porți impecabil, ca nu cumva să fi greșit ceva? Acel mers în vârful degetelor … Nu, nu e responsabilitatea ta să anticipezi nevoile tuturor. Nici să le împlinești pe toate. Comunicarea e o punte care se construiește din ambele capete.

Poți să ai o părere diferită. Și tot să fii în regulă!

Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea ca să fii acceptat. Și nu trebuie să te conformezi ca să eviți conflictele. Relațiile sănătoase pot conține diferențe. Ba chiar cresc din ele.

Ai voie să simți tot ce simți.

Furia, tristețea, oboseala, dorul… toate sunt normale. Nu trebuie să le ascunzi sau să le explici. E suficient să le recunoști. Să le dai voie să existe. Emoțiile tale nu trebuie să fie pe placul nimănui ca să fie valide.

Ești suficient așa cum ești.

Nu trebuie să faci pe plac, să demonstrezi, să te conformezi unor standarde impuse de alții ca să meriți iubire sau acceptare. Ești îndeajuns, chiar și atunci când uiți asta. Să pui limite sănătoase nu înseamnă că ridici ziduri. De fapt, sunt porți cu zăvor. Alegem când deschidem și cui. Iar învățând să le punem, învățăm să ne onorăm pe noi. Să spunem cu blândețe: „Acum am nevoie să mă aleg.” Și ăsta nu e un act de egoism. E un act de iubire.

Sursă poza: Ben White @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a site-ului. 

Articolul Despre limite sănătoase – sau cum învățăm să ne alegem pe noi înșine, fără vină apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Cum se procedează?

Scrieți cele mai importante reguli, pe o coală de hârtie, și o afișați undeva la vedere. Eu am propus frigiderul, fiind de altfel un loc vizitat zilnic, chiar de mai multe ori pe zi . Faceți această listă împreună cu copilul, discutând cu el despre importanța acestor reguli. Îl puteți invita și să o coloreze sau să deseneze ceva ce își dorește.

Această listă vă poate ajuta și când vine altcineva să stea cu copilul, de exemplu bunicii, sau mătușa, bona etc. Atunci e important să fie vizibile mai ales acele reguli foarte importante, de neschimbat. Sigur, bunicii pot spune că lista e mai mult pentru ei decât pentru copil … ceea ce nu ar fi departe de adevăr .

Nu uitați:

Schimbați regulile atunci când nu mai sunt valabile. Na, copiii mai și cresc, așa că și regulile devin altele.

Este important ca ambii părinți să fie de acord și mai ales să respecte același reguli și limite. Altfel este cu atât mai bulversant pentru copil si mai greu să le accepte și să le respecte și el.

Consecvența este necesară pentru a conduce la respectarea regulilor și limitelor. Copiii testează permanent și asta este în regulă, dar să nu uităm că tind să le respecte pe acelea care rămân valabile.

Această tehnică poate fi folosită și în activitățile de grup cu copiii, atunci când se stabilesc regulile de grup. Important este să fie expusă la vedere. La fel poate folosită și în grupurile pentru adulți  .

Sursă poza: Glenn Carstens-Peters

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Tehnică pentru fixarea regulilor – Lista de pe frigider apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nevoia de independență, înțeleasă greșit, poate deveni amenințătoare.

De exemplu, bebelușii au nevoie de prezența părinților pentru a se simți în siguranță. Să îi vadă, să îi audă, să îi simtă. Riscul, când pui accent pe libertate și independență la vârste atât de mici, este să mărești tocmai dependența copilului de tine. Nevoia fundamentă de siguranță nu este îndeplinită când părintele îl lasă pe bebeluș să plângă până se calmează singur, când îl culcă în altă cameră chiar dacă pare că nu vrea asta, când îl hrănește la program chiar dacă el cere mai devreme. Este de fapt un cerc vicios. Părintele căută să îi creeze independență, copilul simte că nu este în siguranță și îl solicită și mai mult. Părintele devine și mai speriat când îl percepe ”dependent” și insistă lăsându-l singur.

Prea multă libertate poate crea prea puțină flexibilitate pentru integrarea în grupuri noi.

Atunci când un copil crește într-un mediu fără limite și reguli, fără granițe proprii, atunci poate deveni irascibil, inadaptabil când intră în medii noi unde există reguli și limite. Devine debusolat de normalitate. Integrarea în grupuri, la grădiniță, la școală, înseamnă să faci și ce vor ceilalți nu numai ce îți dorești tu. Am întâlnit și părinți care devin îngrijorați când copilul face ce îi spun cei din jur. Acea teamă că va deveni o marionetă. Să ajungi în punctul în care faci și ce vrei dar și ți se cere, fără a te frustra asta, este uneori o artă chiar și pentru adulți.

Lipsa regulilor și a limitelor poate îngreuna dobândirea auto-reglării emoționale.

Reglarea emoțională este un proces care se învață inițial din exterior și abia apoi este interiorizată. Concret, când un copil are un tantrum, are nevoie de părinte pentru a învăța să își stăpânească emoțiile, să le cunoască, să le accepte și să învețe să le regleze. Doar libertatea de a-l lăsa să se trântească pe jos nu este suficientă. Sigur că îl ajută să se poată descărca, dar, în funcție de vârstă și de nivelul dezvoltării are nevoie să îl înveți cum să gestioneze frustrarea pe care o simte. Să îl înveți ce tipuri de comportamente sunt ”acceptate” sau nu (de exemplu, să nu îi lovești pe cei din jur).

Copiii învață să ia decizii, luând decizii, nu executând ordine.

Acesta este motivul pentru care susțin libertatea oferită copiilor de a face ceea ce nu îi pune în pericol, chiar dacă ar părea activități de oameni mari. Și susțin și libertatea de a spune „nu”, de a purta ce vor, de a nu împărți cu oricine, orice, de a hotărî singuri pentru ei. Dar și pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

Doar în numele libertății nu îi ajutăm când le permitem să smulgă jucăria unui copil fără să îl întrebe, să țipe deranjând oamenii din jur, să umble cu obiecte periculoase fără a ști cum să le folosească, să strige lucrurile celorlalți, etc. Oprindu-i cu blândețe, nu le răpim libertatea, doar îi învățăm lucruri esențiale pentru ei și dezvoltarea lor ca adulți responsabili.

Punând reguli și limite nu le furăm libertatea și fericirea. Ne asumăm responsabilitatea de părinte, aceea de a crește un copil care se simte în siguranță, protejat, ghidat și susținut. Altfel, când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri!

Sursă poza: darius Bashar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Există copii alintați, când îi iubim și îi dezmierdăm și copii răsfățați, când suprasatisfacem dorințele lor.

Până în 3 ani … ai copilului, eu nu vorbesc despre copii răsfățați, ei încă nu știu cum e cu autoreglajul emoțional. Au nevoie de timp să își dezvolte această capacitate, și de prezența, susținerea și exemplul părinților pentru a învăța exact ce să facă. Iar ținutul în brațe, mângâierea, cuvintele frumoase, respectul, aprecierea, iubirea necondiționată, evitarea pedepselor și recompenselor, nu va face un copil să fie răsfățat. Îl va face să se simtă iubit, văzut, auzit, validat, acceptat … iar de asta avem în fapt nevoie toți.

Cum se manifestă copiii răsfățați?

– te înțelegi greu cu ei, pentru că nici nu te ascultă când le vorbești;
– îl rogi ceva și îți întorc imediat spatele;
– se plâng des și oricum sunt de cele mai multe ori nemulțumiți;
– rar sunt recunoscători pentru ceea ce au;
– caută foarte multă atenție;
– vor ca tot timpul să se facă așa cum cer ei și se supără dacă nu li se face pe plac;
– nu se joacă singuri (aici mă refer la copiii care au peste 4 ani);
– cer în permanență ajutor pentru sarcinile pe care le pot face singuri;
– doresc să fie lăudați sau recompensați pentru orice fac;
– sunt foarte dependenți de părinți (sau figura reprezentativă pentru ei);
– manifestă reacții exagerate când trăiesc situații frustrante, dar normale (devin agresivi dacă un copil le ia jucăria, țipă dacă pierd la un joc etc).

Acum, unele dintre cele de mai sus, cu o frecvență redusă, sau cu un răspuns pozitiv în urma explicațiilor voastre, intră totuși în capitolul normalitate mai ales dacă vorbim de copii de 4-6 ani. 

De ce ajung copiii să fie răsfățați?

– nu există reguli clare;
– nu sunt stabilite limite;
– nu există consecvență în aplicarea și respectarea regulilor și limitelor;
– este prezentă o permanentă teamă de gura lumii; 
– este prezentă o permanentă teamă de copil atunci când plânge sau are o criză de furie, așa că se cedează în fața comportamentului. Exemplu pentru ultimele 2 care ”merg bine” împreună: copilul vrea o înghețată când a plecat din parc, deși nu a mâncat cina încă și regula este desert după masă, refuzați să îi luați, el face o criză, voi cumpărați înghețată numai să tacă și să nu vă facă de rușine în parc.

Recomandări:

– stabiliți reguli și limite adaptate vârstei și dezvoltării copiilor;
– implicați copiii în crearea lor, pentru a încuraja participarea și dezvoltarea responsabilității;
– încercați să faceți o diferență între nevoile copiilor și dorințele lor. Fiți atenți să impliniți nevoile, este absolut în regulă să nu satisfaceți toate dorințele copiilor.
– fiți consecvenți în aplicarea regulilor și limitelor;
– implicați copiii în activitățile casei, astfel vor înțelege că este parte și din responsabilitățile lor;

– lăudați-i, mai ales atunci când observați o mică evoluție în comportament, de exemplu de data asta au zis ”te rog”, ”au pus șosetele la spălat”, ”au strâns masa” etc. Lauda pe o schimbare de comportament vine să întărească comportamentul pozitiv. Un mic secret, dacă îi lăudați tot timpul, pentru absolut orice, se va pierde din impactul laudei. 
– lăsați-i să aleagă atunci când este posibil asta și explicați-le când ceva nu se poate negocia și mai ales de ce (exemplu: ”poți să alegi dacă te încalți cu adidașii sau sandalele”, ”nu e negociabil să rămâi acasă azi, vei merge la grădiniță și eu la muncă”). Acum, dacă aveți bunici la colțul blocului și vreți să apelați la ei, e deja altă discuție . Este important pentru copii să înțeleagă până unde pot negocia și unde nu se poate negocia.
– încercați să rămâneți calmi în momentele tensionate, sunteți un exemplu pentru ei.

Nu uitați răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței. Și fiți încrezători în copiii voștri și propriile lor forțe!

În cadrul Programului ÎMPREUNĂ vom discuta într-o sesiune dedicată special acestui subiect, exact cum să punem limite și reguli care să ne ajute să avem un mediu sigur și susținător pentru copil, dar și o relație stabilă și bazată pe încredere.

Detalii despre program și înscriere găsiți în articolul special dedicat acestui program.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Răsfățul nu vine din prea multă iubire, vine din lipsa regulilor, limitelor și a consecvenței   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Copiii greșesc din necunoaștere, nu din intenție, iar disciplinarea ar trebui să presupună în primul rând formarea, instruirea și educarea copiilor, într-un sens pozitiv. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, ne folosim de fapt de emoții ca frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine. Niciodată!

Printre cele mai des întâlnire reacții cu impact negativ pe termen lung sunt pedepsele, critica excesivă, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele abuzive, lipsa de consecvențã, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Când pedepsim, amenințăm, criticăm, reproșăm, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate și vină. Pedepsele au un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel. În schimb, pe termen lung, pedepsele sădesc în sufletul copilului frică, nesiguranță, umilință și resentimentele.

Ce se poate face altfel, în loc de a pedepsi, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentul copilului, nu de modul lui de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

Disciplinarea pozitivă presupune concentrarea pe comportamentele pozitive ale copilului, stabilirea şi impunerea regulilor în comportamentul copilului, stabilirea limitelor şi monitorizarea comportamentelor.

Și mai clar, cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Învață-i cum să construiască o relație frumoasă cu colegii lui, cum să colaboreze cu ei;
–        Învață-i cum să își controleze agresivitatea, să înțeleagă de unde vine de fapt;
–        Învață-i să fie atenți la ei înșiși și încrezători în ei;
–        Învață-i să ofere sprijin celor din jur și să primească sprijin la nevoie;
–        Învață-i să fie independenți și încrezători în forțele proprii;
–        Învaţă-i să fie atenți la ceea ce fac şi la consecinţele actelor lor;
–        Învaţă-i să fie prietenoși şi să înţeleagă sentimentele celor din jur şi în primul rând pe ale lor.

Și cum poți să reacționezi pozitiv la comportamentele neadecvate ale copiilor?

–        Pune limite!
–        Oferă îmbrățișări.
–        Stabilește o pauză (pauză pentru copil sau pauză pentru adulți)

Să nu uităm nici că au nevoie de limite. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.

Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur. Îmbrățișarea copiilor îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Când copiii se comporta inadecvat și mai ales când devin furioși le puteți acorda o pauză, de exemplu să stea pe un fotoliu pentru a se calma, departe de situația generatoare de conflict. Este foarte important ca adultul să rămână aproape, pentru a nu se resimți ca un abandon sau respingere când copilul face ceva greșit.

Pentru adulți pauza poate însemna îndepărtarea de locul situației conflictuale și explicarea copiilor că are nevoie de câteva minute pentru a se liniști. Încercați să fiți blânzi când faceți această mișcare, dar sinceri și direcți. Este important să gestionați cu înțelepciune această pauză pentru a nu crea copilului senzația că fugiți de el când este ”rău”. Pe de altă parte dacă simțiți că se declanșează taifunul în voi, e clar timpul pentru o pauză.

Sursă poza: Patrick Fore @ Unsplash

* Articolul conține informații din ”Metodologia de lucru pentru dezvoltarea competențelor sociale și emoționale ale copiilor de vârstă școlară mică” elaborată de psiholog Cristina Buja și psiholog Oana Alexandra Budiș.

Articolul Cum poți să abordezi pozitiv comportamentele neadecvate ale copiilor? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În literatura de specialitate veți întâlni mai multe tipuri de clasificări. În lucrul cu părinții m-am axat pe 4 stiluri parentale diferite pe care le-am regăsit în parcursul meu profesional de 11 ani și în viața de zi cu zi: stilul sever, permisiv, nepăsător și antrenor. Niciun părinte nu este 100% într-un stil și străin total de alt stil, dar dacă analizați cu atenție veți vedea care stil vă este mai caracteristic.

Să le luăm pe rând și să analizăm și impactul asupra copilului:

Stilul sever:

Este stilul cunoscut bine de noi, pe pielea noastră, pentru că mulți am fost crescuți de părinți care:
– impun reguli fără a exista explicații și nici posibilitatea de a fi negociate (”așa zic eu”, ”eu decid, tu doar faci”);
– nu permit să fie întrebați ”de ce” și cu atât mai puțin să le fie puse la îndoială deciziile;
– aplică pedepse, de multe ori și corporale și asta fără prea multe explicații (pe principiul: nu e bine să umbli la priză – ai umblat – ți-a dat o palmă și o pedeapsă – atât);
– au foarte mari așteptări de la copii, mai mult, trăiesc prin realizările copiilor;
– critică, jignesc, acuză, insultă, reproșează;
– manipulează pentru a obține ce vor de la copii;

– amenință cu retragerea iubirii (dacă nu faci cum vreau eu nu te mai iubesc, dacă mă superi nu mai vorbesc cu tine etc);
– nu manifestă afecțiune, fiindcă văd afecțiunea ca pe un semn de slăbiciune (principiul ”pup copilul în somn să nu i se urce la cap”)
– nu le vorbesc copiilor despre emoții și nu le permit manifestarea celor pe care le consideră negative (”băieții nu plâng”,” hai că nu ai nimic, nu mai plânge, doar te-ai zgâriat puțin”, ”ți-am zis să nu te joci cu X, ai meritat palma” etc);
– sunt furioși, irascibili, închiși, triști, fără poftă de viață.

Cum sunt copiii crescuți de părinți severi?

– au o mare lipsă de încredere în propria persoană venită din lipsa exercițiului de a decide și din experiența de a li se impune absolut tot ce fac și din lipsa afecțiunii;
– sunt incapabili de autodisciplină și predispuși să intre în relația de adulți cu persoane care le vor domina și le vor trasa parcursul;
– au abilități sociale slabe, își fac cu greutate relații de prietenie sincere și profunde.

Stilul permisiv:

Este stilul pe care sunt expuși să îl adopte mare parte dintre adulți de azi, crescuți de părinții severi de ”ieri”. Sunt părinți care:
– impun foarte puține reguli, când nu lipsesc deloc, și oricum nu sunt foarte stricte;
– oferă libertate foarte mare copiilor de a lua propriile decizii, uneori fără un ghidaj;
– au un nivel de toleranță foarte ridicat, vor răspunde la întrebarea ”de ce” chiar dacă este pusă a 29 oară și părintele mai are puțin și leșină;
– ignoră comportamentele nedorite ale copiilor, preferă să nu vadă că scuipă pe jos, în loc să îi învețe să nu o mai facă;
– se tem de copiii lor, sunt intimidați de ei;
– au așteptări mici de la copii în ceea ce privesc comportamentele și realizările;

– sunt salvatorii copiilor când apar situațiile de criză, rar îi lasă să se descurce singuri;
– se plâng în fața copilului de cât de greu le este sau îi cicălesc permanent pentru a obține ce vor;
– manifestă foarte multă afecțiune față de copil, dar o condiționează (transmit indirect mesajul ”te iubesc când ești bun și ascultător);
– sunt instabili (foarte calmi și permisivi, dar explodează dacă li se ating limitele);

Cum sunt copiii crescuți de părinți permisivi?

– au încredere în propria persoană și își formează un mod propriu de a gândi pentru că au fost lăsați să gândească;
– întâmpină dificultăți în dobândirea autonomiei și independenței (pot rămâne dependenți de părinți și la vârsta adultă);
– sunt lipsiți de autodisciplină;
– au abilități sociale slabe, sunt nesiguri și neascultători, se adaptează cu greutate regulilor societății;

Stilul nepăsător:

– nu impun limite pentru că sunt pasivi;
– sunt nepăsători și neglijează nevoile copiilor (uneori se ajunge chiar la abuz când nu satisfac nici nevoile de bază);
– pasează autoritatea tutelară către altcineva (bunica, mătușa, vecina, fratele/sora mai mare etc);
– au foarte puține cerințe și așteptări de la copil;
– nu recunosc realizările și performanțele copilului; nu îl văd;
– în locul afecțiunii și a timpului petrecut împreună oferă cadouri sau libertatea deplină în fața televizorului sau timpul nemăsurat petrecut pe undeva cu prietenii;
– sunt instabili și extrem de preocupați de propria persoană.

Cum sunt copiii crescuți de părinți nepăsători?

– au o mare lipsă de încredere în propria persoană, emotivi, retrași, nu se văd nici ei cum nici părinții nu i-au văzut;
– au dificultăți în a se implica și adapta în orice domeniu (școală, relații de prietenie, muncă, relații intime);
– se implică în situaţii periculoase şi sunt predispuşi spre un comportament delicvent la maturitate.

Stilul antrenor:

– stabilesc limite și reguli clare; negociază acolo unde se poate cu copilul;
– explică clar și detaliat și oricând este nevoie care sunt motivele pentru care s-au stabilit aceste reguli;
– sunt flexibili, dar consecvenți în tot ce înseamnă reguli ce țin de binele fizic și psihic al copilului;
– le permit copiilor să ia propriile decizii, să aibă un punct de vedere, să aibă opțiuni;
– când apar comportamentele nedorite la copii, folosesc aceste ocazii ca pe o oportunitate de învățare;
– nu se tem de copiii lor sau de exprimarea emoțiilor dureroase;
– respecta nevoile și dorințele copiilor și fac o diferență clară între ele;
– sunt pozitivi în relația cu copilul, relație pe care o formează pe o bază solidă de respect reciproc;
– oferă iubire necondiționată și pun accent pe dezvoltarea emoțională a copilului lor;
– sunt calmi, deschiși, blânzi și optimiști.

Cum sunt copiii crescuți de părinți antrenori?

– au foarte multă încredere în propria persoană, se valorizează și se prețuiesc așa cum a făcut-o și părintele;
– au abilități sociale foarte dezvoltate și capacitatea de autodisciplină;
– se adaptează foarte bine la orice mediu și învață cu rapiditate lucruri noi.

Îmi place să cred despre mine că am ajuns în stilul antrenor. Știu că am stat o vreme destul de lungă în stilul permisiv din dorința de a-mi vedea veșnic copilul fericit, ceea ce este absurd, pentru că inconștient nu îi permiteam să își simtă durerea. Pentru că durerea lui de copil era și durerea mea de copil și eu nu știam ce să fac cu asta. Sunt în schimbare și într-un proces conștient de a fi un model sănătos pentru copilul meu.

Încă lucrez la mine și mai ales la rănile mele pentru a putea să delimitez copilul meu interior de copilul pe care îl cresc și lucrez să îl accept așa cum este și să îl ghidez să devină cea mai bună variantă a sa.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Stiluri parentale si impactul asupra copiilor apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

O gestionare pozitivă pleacă de la premiza că nu există copii răi. Chiar nu există! Ei sunt un aluat bun care așteaptă să fie modelat cu atenție, cu dragoste și răbdare.

Eu știu că nu-i ușor deloc să te împarți între toate rolurile pe care le ai și să faci față cu calm și tact la comportamentele copiilor explozive. Uneori facem greșeli și asta e normal. E în regulă să fie uneori. Este important în schimb să fim conștienți de ele și să lucrăm la noi, să înțelegem din ce răni vin, ce putem preveni, gestiona, îmbunătăți. Printre cele mai des întâlnire greșeli sunt: critica, reproșurile, cicăleala, amenințările, pedepsele, lipsa de consecvență, lipsa feedback-urilor pozitive și negarea emoțiilor copiilor.

Și copiii greșesc, știu asta. Dar greșelile lor apar din necunoaștere, nu din intenție. Și ceea ce putem noi să facem pentru ei este să îi formăm, să îi instruim și să îi educăm cu cu atenție, cu dragoste și răbdare. Când pedepsim, criticăm, amenințăm, folosim de fapt de emoții dureroase cum sunt frica, rușinea, suferința, pentru a produce comportamente pozitive. Nu merge așa. Cu rău nu produci bine.

Când pedepsim copiii, de fapt îi penalizăm pentru comportamentele inadecvate pe care le au.

Pedepsele duc la stimă de sine scăzută, anxietate, vină, frică, nesiguranță, umilință și resentimentele. Pedeapsa are un efect imediat, dar temporar. Nu elimină motivul unui comportament nedorit și nu îl face pe copil să înțeleagă cu adevărat cum se poate face altfel.

Ce se poate face altfel, în loc de pedeapsă, este exprimarea consecințelor unui comportament.

Este indicat ca exprimarea consecințelor să fie legată de comportamentele copiilor, nu de modul lor de a fi. Nu judecăm, nu etichetăm și nu jignim copilul. Este important și să îi explicăm ce poate să facă altfel și să îl asigurăm că este iubit și apreciat indiferent de comportamentele pe care le are. Și din curiozitatea sau neîndemânarea firească este imposibil să nu greșească niciodată.

O modalitate pozitivă de a ne disciplina copiii înseamnă:

– Să ne concentrăm pe comportamentele pozitive ale copilului, să le validăm, să le încurajăm.
– Să stabilim reguli clare și limite la fel adaptate vârstei copiilor. Într-o lume plină de necunoscut, limitele creează siguranță. Copiii au nevoie de limite impuse cu claritate și iubire în funcție de capacitățile vârstei lor. Limitele sunt importante pentru copii, încă de mici, pentru a înțelege regulile lumii, ale naturii și ale relațiilor cu ceilalți.
– Să avem așteptări realiste cu privire la abilitățile și nevoile copiilor.
– Să fim un bun exemplu despre cum se gestionează emoțiile dureroase.
– Să acceptăm toate emoțiile copilului nostru.
– Să le fim sprijin continuu.
– Să îi iubim și când par că merită mai puțin și să le spunem că îi iubim. Și copiii și adulții au nevoie de iubire chiar și atunci, mai ales atunci, când trec prin situații dificile sau au comportamente care nu sunt acceptate de cei din jur.
– Să îi îmbrățișăm. Îmbrățișarea îi ajută să se conecteze cu adulții și să se simtă iubiți.

Sursă poza: Bermix Studio @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Modalitati pozitive prin care putem gestiona comportamentele copiilor … alea care nu ne plac apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

În controlul lor rămân prea puține. Ce îi mai poate ajuta?

1. Oferiți mai multe posibilități din care să aleagă, de fiecare dată când puteți. Fie că îi oferiți două feluri de mâncare, fie că decide singur ce pune pe el, alege între stă mai mult în cadă sau îi citiți mai multe povești, alege el povestea de noapte bună etc.
2. Explicați de câte ori este nevoie, de ce este important să faceți anumite lucruri. Fie că îi duceți la grădiniță, sau e ora somnului, sau e prea târziu pentru desert etc .
3. Folosiți jocuri de inversare a puterii. Sunt foarte, foarte utile și amuzante.

Jocurile de inversare a puterii le dau ocazie să mai conducă și ei. Mai mult de atât pot să încalce regulile ”calculat”, își descarcă frustrările și sentimentele de neputință, în timp ce se conectează cu noi. Și sunt foarte amuzante . 

1. Jocul de-a polițiștii și hoții.

Copilul este, evident, polițistul și părintele hoțul pe care îl duce la închisoare. Puteți face jocul acesta și în casă, dar și afară, pe post de mers la sală . Poate să vă alerge și când vă prinde să vă pună într-o închisoare improvizată unde să îl rugați să vă aducă mâncare, pat, jucării, apă, cafea, pătură și ce vă mai trece prin minte. Puteți să îl jucați și cu rolurile inversate. Dacă nu aveți copii fani polițiști, folosiți-vă de ce le place lor. Animale care sunt puse în casa lor și nu au voie să iasă până nu vine mama, prințese închise în palat, mașini duse în garaj și tot așa.

2. Reguli amuzante este alt joc cu care vă puteți distra. Practic inventați reguli amuzante pe care copilul nu le respectă:

– Nu ai voie să mănânci cu gura deschisă.
– Apa se bea cu bărbia.
– David citește poveștile.
– Trebuie să mergi în mâini.
– Nu ai voie să dai pupici și îmbrățisări.
– Trebuie să te speli pe dinți cu iaurt.
– Nu ai voie să dormi în pat.
– Când mănânci trebuie să ții ochii închiși.
– Pijamaua se poartă pe dos.
– Laptele se bea doar cu lingurița.
– Noi nu ne spălăm pe dinți, spălăm degetele de la picioare.

Firește că i se poate părea amuzant și să le respecte, așa că, aveți grijă ce reguli spuneți. Oricum, de fiecare dată se va lăsa cu foarte mult râs. Puteți chiar să vă prefaceți și că sunteți furioși că nu vă ascultă și încercați să îi opriți comportamentul în joacă … și asta se lasă iar cu mult râs.

3. Mâncare ciudată. Acesta este un joc foarte amuzant și din punctul meu de vedere, terapeutic.

Aveți totuși grijă de față cu cine îl jucați . De ce? Copilul are voie să folosească orice cuvânt, chiar și pe cele mai puțin frumoase. Cum e cu mâncarea ciudată? Începe așa ”Aș mânca … ”. Ce urmează? Orice vă vine în minte. Intrați și voi în jocul acesta și îi spuneți câteva combinații. De exemplu: ”pantofi cu banane și lipici”, ”caca de cățel cu paste”, ”ochi de dinozaur cu ciocolată”, ”pârț de fasole cu ardei iute”.

Poate veți fi tentați să credeți că așa încurajați copilul să vorbească urât, dar să știți că efectul este fix invers. De ce? Pentru că ei știu aceste cuvinte, le aud peste tot și folosindu-le doar cu voi, ca o joacă, spunându-i de altfel că nu le folosim cu alți oameni pentru că putem să îi jignim, atunci tentația de a le spune va fi mai mică, pentru că le vor scoate din ei. Le vor folosi ca o joacă cu voi, în cadru sigur, și nu vor mai simți nevoia să le folosească pentru a-i șoca pe cei din jur și a le obține atenția.

4. Cântece inventate. E foarte simplu, copilul inventează un cântec pe care voi trebuie să îl învățați.

Vă încurajez să îi lăsați pe copii să preia puterea prin joc. Le impunem multe limite în fiecare zi, asta face parte din educarea copiilor noștri, chiar nu putem să îi lăsăm să facă orice vor, oricât de mult îi iubim și oricât de greu ne-ar fi să acceptăm protestele lor. Este responsabilitatea noastră de adulți. Au nevoie de limite și reguli. Totuși trebuie să fie tare greu ca în fiecare zi un adult, de fapt mai mulți, să îți tot spună ce și cum să faci. Din când în când să îi lăsăm și pe ei să conducă, și cel mai sigur mod este prin joacă.

Mai multe idei de jocuri și activități pe categorii de vârstă și dezvoltare de abilități găsiți aici.

Sursă poza: Jessica Rockowitz @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Jocurile de inversare a puterii – ajuta la conectare si la descarcarea frustrarilor si a sentimentelor de neputinta apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Stiu, părinților le este teamă să își piardă din mână frâiele. Dar nu există frâie atât timp când nu încercăm să ne controlăm copilul ci să îl îndrumăm cu atenție și respect. Când ne bazăm pe relația pe care o creăm cu el și nu pe frica pe care i-o inducem.

Diferența o face stilul parental pe care alegi să îl adopți. Să recunoaștem, toți vrem un copil care să ne asculte de fiecare dată când îi interzicem un lucru, numai că un părinte sever va deveni agresiv pentru a obține ce își dorește, unul prea permisiv va renunța el și unul mai de mijloc (nu că ar exista fix un mijloc) va căuta să pună o limită cu empatie. Știți, de fapt, nu putem obliga pe nimeni, inclusiv un copil, să facă ce vrem noi. Și totuși de ce ne ascultă? Din frică, situație care da, funcționează pe moment până nu mai funcționează și ești nevoit să crești intensitatea ei, sau din dragoste, copilul având încredere în părinte și relația dintre ei. Fiecare alege.

Cum să pui limite care să funcționeze, dar să nu apelezi la frică, pedeapsă, forță și constrângere? 

1. Conectează-te cu copilul tău. El are nevoie să știe că îl înțelegi și ești mereu de partea lui. Tipul interacțiunii dintre voi doi depinde de cât de puternică este relația pe care o creezi în timp.

2. Înainte de a pune limita, asigură-te că te ascultă. Ajută să îl privești în ochi, să vorbești de la nivelul lui și chiar să îl atingi pentru a-i capta atenția, de exemplu să îl mângâi pe umăr.

3. Când impui limita fă-o cu calm, blândețe și empatie. „Pare foarte distractiv ceea ce faci, dar mă tem că te vei răni„. „Eu nu țip la tine, te rog să nu țipi nici tu la mine. Cred că ești foarte supărat dacă folosești acest ton. Vrei să îmi spui ce s-a întâmplat? „.  „Știu că nu este ușor să te oprești din joacă și să intri în casă, dar acum este momentul să facem baie„.

4. Oferă-i opțiuni pentru a se simți mai puțin controlat. „Foarfeca este periculoasă pentru copii. Vrei să tai legume cu cuțitul tău sau să te joci cu mașinile?„.

5. Dă-i timp înainte de a-l lua de la ceea ce face. „Mai stăm 10 minute și apoi plecăm acasă și ne luăm la revedere de la parc„. Ajută și să obții acordul asupra limitei printr-un simplu „Hai să batem palma„. Limitează negocierele, încercând să rămâi calm chiar dacă el nu respectă înțelegerea. Dacă cedezi frecvent va ști că nu e musai să respecți ce ai spus.

6. Nu înseamnă că va reacționa cu bucurie oricât de calm și blând vei fi tu.

Continuă să îi arăți empatie fără a schimba limita pusă: „Știu că nu îți place să plecăm din parc când alți copii mai rămân. Acum trebuie să ajungem acasă, să mâncăm și să dormi pentru că ești obosit, te-ai trezit foarte devreme azi„.

 „Părintele are întotdeauna puterea să oprească furtuna sau să creeze o tornadă”

Laura Markham

7. Când nu îi poți îndeplini o dorință în realitate, îndeplinește-o în imaginație. „Cred că atunci când vei fi mare vei sta toată ziua în parc„.

8. Formulează nevoia sau sentimentul care determină comportamentul și „ascultă-i” supărarea. „Știu, plângi fiindcă ți-ar plăcea să mai stăm în parc. Sunt aici iubirea mea, să te îmbrățișez oricât vrei tu„.

9. Evită să ai o atitudine punitivă. Impunerea limitelor este suficientă pentra a-i învăța pe copii despre societate și regulile lor. Țipătul, lovirea și amenințările provoacă rezistență și îi învață cum să devină buni mincinoși  pentru a evita pedepsele.

10. Când copilul te sfidează acordă o mai mare atenție relației mai degrabă decât disciplinei. Nu zic să accepți atitudinile nepoliticoase din partea lui, dar nu uita că orice comportament neadecvat are la bază o nevoie esențială care nu este împlinită. Uneori nevoia este doar de a avea o relație mai bună cu tine, de a se conecta.

11. Și partea mea preferată: când nimic nu funcționează, încearcă să îl imbrățisezi. Asta nu înseamnă că îi susții comportamentul ci că încerci să te reconectezi pentru a-i da un motiv să își schimbe comportamentul nedorit și că îi oferi siguranță să își consume supărarea.

Sursă poza: Mali Desha @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Cum sa punem limite cu blandete  apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Maria Montessori a făcut o distincție clară între ”libertate” și ”independență” cu toate că în dicționar ele sunt sinonime. Independența este o primă fază în câștigarea libertății, iar libertatea înseamnă a fi “propriul tău stăpân”. Pentru claritate, vă ofer un exemplu: și animalele ajung să fie independente până la un punct (zboară, inoată, aleargă, mănâncă singure), dar nu sunt libere, libertatea presupune puterea de a avea obțiuni. Un leu nu va putea niciodată să zboare, așa că nu are libertatea de a alege, are doar libertatea de a alerga. Libertatea  ține de cunoaștere, voință și face parte din intelect.

Maria Montessori susține că doar într-un mediu bazat pe alegerea liberă, copilul își poate dezvolta propria voință. Totuși libertatea nelimitată nu este un răspuns; libertate nu înseamnă să lași copilul să facă orice își dorește.

Care sunt libertățile copilului?

– Libertatea de a alege activitățile și materialele de lucru. Copilul alege unde să lucreze, cu ce și pentru cât timp, în funcție de ceea ce îl interesează, fără a fi deranjat, întrerupt sau corectat.
– Libertatea de a decide forma socială. Stabilește dacă lucrează singur, cu un prieten sau într-un grup de prieteni.
– Libertatea de mișcare. Materialele au locul lor clar stabilit, dar copiii nu. Ei pot alege, de exemplu, dacă vor lucra la masă sau pe jos.
– Libertatea de comunicare. Copiii pot vorbi în timpul activităților și sunt inițiate jocuri care ajută la dezvoltarea limbajului.
– Libertatea de a alege timpul de lucru cu un material, precum și momentul când doresc să ia o pauză.
– Libertatea de a repeta o activitate și a folosi un material, ori de câte ori doreşte sau pur şi simplu, să nu se grăbească. Știți voi, ”repetiția este mama învățăturii”.

Care sunt limitările?

– Copiii nu sunt liberi să alerge, să țipe, să deranjezi alți colegi în timp ce lucrează. Ei învață să pună la loc materialele pe care le-au folosit pentru a putea fi utilizate și de colegi.
– Materialele Montessori sunt construite cu un anumit scop, motiv pentru care, copiii nu pot folosi orice instrument. Pedagogul este cel care le explică clar copiilor fiecare material, pentru a se asigura că va fi utilizat corect.
– Libertatea copilului de a alege activitățile este limită de ce hotărăște pedagogul că este adecvat vârstei lui și nivelului de dezvoltare (de exemplu nu vor fi lăsate pe rafturi materiale care nu sunt potrivite, astfel copiii nu au acces la ele).

Mai multe detalii despre metoda Montessori si de ce este preferata mea, gasiti in rubrica ”Dezvoltare educationala”.

Sursă poza: Jackie Hope @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Montessori – Libertate si limite apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.