Sigur, nu spune nimeni să le creăm durere. Doar să înțelegem că e o luptă, aceasta de ultra protecție, la finalul căreia nimeni nu câștigă. Părintele devine mult prea epuizat să poată investi energie în relația cu copilului lui și mult prea speriat să se poată bucura de el. Copilul nu își dezvoltă reziliența de care are nevoie să poată să treacă prin viața cu bine, de unul singur, indiferent câte obstacole vor apărea în calea lui.

Cum arată părinții care merg în vârful degetelor pe lângă copii?

Sunt plini de temeri, încearcă să controleze tot, îi răsplătesc, și pedepsesc, și mituiesc. Îi feresc de orice numai le trece prin gând că ar putea să îi deranjeze. Stau ca soldații drepți în fața comandantului. Se tem să le spună ”NU„. Fug de limite și de reguli și de plânsul copilului căruia nu îi convine decizia părintelui. Îi feresc de ploaie, frig, furtună, conflicte, respingeri și frustrare. Le este frică să îi înțarce, să îi ducă la grădiniță, să îi lase la bunici, să le dea spațiu să fie respinși de prieteni. Le este frică să fie cei care nu îi lasă la desene și nu le cumpără ciocolată. Știu că nu își dau seama, dar le crează o bulă instabilă de cristal. Nimeni nu trăiește în bulă pentru prea mult timp. Toți trăim în lume.

Ce putem să facem pentru copiii noștri este să pășim pe lângă ei, uneori la distanță, dar suficient de aproape încât să știe că se pot baza pe noi oricând.

Ceea ce face diferența atunci când ne confrutăm cu momente cu potențial traumatic este atât reziliența noastră cât și susținerea mediului. Și e valabil și pentru copii și pentru adulți. Dacă avem lângă noi oameni care să ne fie un sprijin emoțional real, care să ne permită spațiul de a ne manifesta și de a trăi durerea rezultată dintr-o traumă, atunci ea nu ne mai nimicește prin interior.

Haideți să mergem, împreună și separați, liberi prin viață!

Așa cum părinții noștri au făcut ce au putut ei mai bine, așa vom face și noi pentru copiii noștri. Și vom face fix atât cât putem. Datoria noastră este să fim cea mai bună variantă a noastră pentru ei. Și să privim cu încredere și iubire către noi înșine. Să îmbrățișăm responsabilitatea de a ne crește copiii cu toate greșelile pe care le vom face, și le vor face, știind că există influențe, și factori, și traume, și durere, și fericire, și bine dincolo străduința noastră de a controla imprevizibilul.

Haideți să avem încredere în noi și în copiii noștri, să îi lăsăm liberi să devină ceea ce pot deveni. Să renunțăm la control excesiv și la vină. Să mergem, împreună și separați, liberi prin viață. Să ne oprim să punem baza unei generații de copii care par a fi în pericol de a deveni extrem de fragili emoționali și de speriați de durere. Durerea e viață și ea.

Sursă poza: Kevin Gent @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Să nu mai pășim în vârful degetelor pe lângă copiii noștri! apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Sigur, vindecarea nu înseamnă să ștergi ce s-a întâmplat, să fii ca nouă, să pui iubire acolo unde nu a existat, să nu mai simți niciodată durere. 

Înseamnă să reorganizezi procesele din interiorul tău, cele care merg împotriva ta, în așa fel încât să îți poți așeza viața cu cât mai mult bine pentru tine. Să îți oferi iubire de la tine către tine. Să te valorizezi. Să poți să duci durerea fără să te rupi în mii de bucăți și să invoci moartea într-un fel sau altul. Să aduci lângă tine oamenii cu care poți crea relații autentice, intime, sănătoase. Nu perfecte! Dar relații care îți satisfac cât mai multe nevoi. Vindecarea înseamnă să nu mai aștepți de la alții ce nu ai primit de la părinții tăi! Dar să îți poți oferi tu și să poți interioriza și accepta adevărul vieții tale oricât de dureros ar fi el.

De multe ori, ceea ce ne stă obstacol în vindecare este tocmai viziunea nerealistă despre cum arată și cum se simte recuperarea. 

Vindecarea nu este un proces rapid, liniar și simplu. Vindecarea cere timp, răbdare, chiar și toleranță la frustrare. Pentru că faci câțiva pași înainte și apoi, cumva, te întorci la ceea ce știai tu despre lume. Cum le spun eu clienților mei ”Ai răbdare cu tine! E greu să îndrepți, să pui altfel, doar în câteva ședințe ceea ce s-a construit în tine în atât de mulți ani”. 

Da, te poți vindeca de traume! Și totuși de unde știi că începi să te vindeci? Că ești pe drumul cel bun?

Ești în contact cu tine cea reală, cu nevoile tale reale. Un efect al traumatizării este splitarea, ruperea de sine, iar când asta se întâmplă în copilărie tu trăiești departe de tine.

Știi să identifici ce simți real și să numești asta. Nu mai preiei atât de ușor stările celor din jur. Nu mai rămâi atât de mult blocată în suferință.

Ai mai mult încredere în tine și în ceea ce simți. Ești capabilă să iei o pauză, să reflectezi, înainte de a reacționa.

Ești conștientă că modul tău de a reacționa inițial este condiționat, este un mecanism învățat în copilărie … și te oprești o secundă. Observi stimulii pe care, în mod inconștient, i-ai asociat cu durerile din trecut.

Ești capabilă de relații sănătoase, așa cum ești capabilă să închei o relație toxică. Ai capacitatea de a recunoaște mai bine care sunt limitele tale sănătoase. Te conectezi într-un mod sănătos la tine. Și recunoști cu mai multă ușurință limitele celorlalți. 

Simți mai mult liniște și mai puțin gol interior pe măsură ce te vezi mai clar pe tine, în întregime.

Îți asumi responsabilitatea vieții tale. Știi că tu ești singura în măsură să își așeze viața așa cum are nevoie.

Când lucrurile nu merg bine te simți mai puțin vinovată, rușinată, cu mai puține temeri și sentimente de judecată față de propria persoană. 

Dispare sentimentul de rușine asociat traumei … rușinea de a nu fi iubit, de a nu fi suficient de bună, de a fi singură, de a fi fost abuzată sexual etc

Realizezi că părinții tăi sunt oameni imperfecți care pot iubi doar atât cât pot ei. Nu îi mai idealizezi, nu mai cauți să îi schimbi, să îi vindeci, să îi salvezi.

Înțelegi și empatizezi cu părinții tăi și limitele lor provenite din propriile traume. Și mai ales empatizezi cu copilul care ai fost și care a suferit tocmai din aceste limitări.

Realizări că reacțiile celor din jurul tău nu sunt o reflecție a ceea ce ești tu. Nu te mai privești prin ochii lor, te privești prin ai tăi.

Înțelegi că oamenii tind să proiecteze propriile traume și că, de multe ori, nu e nimic personal.

Observi că îi sprijini pe cei care au nevoie de ajutor fără a vrea să faci în locul lor și fără a dori să salvezi pe toată lumea.

Nu mai renunți la binele tău pentru binele altcuiva.

Sursă poza: Darius Bashar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Da, te poți vindeca de traume! De unde știi că începi să te vindeci? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Nevoia de independență, înțeleasă greșit, poate deveni amenințătoare.

De exemplu, bebelușii au nevoie de prezența părinților pentru a se simți în siguranță. Să îi vadă, să îi audă, să îi simtă. Riscul, când pui accent pe libertate și independență la vârste atât de mici, este să mărești tocmai dependența copilului de tine. Nevoia fundamentă de siguranță nu este îndeplinită când părintele îl lasă pe bebeluș să plângă până se calmează singur, când îl culcă în altă cameră chiar dacă pare că nu vrea asta, când îl hrănește la program chiar dacă el cere mai devreme. Este de fapt un cerc vicios. Părintele căută să îi creeze independență, copilul simte că nu este în siguranță și îl solicită și mai mult. Părintele devine și mai speriat când îl percepe ”dependent” și insistă lăsându-l singur.

Prea multă libertate poate crea prea puțină flexibilitate pentru integrarea în grupuri noi.

Atunci când un copil crește într-un mediu fără limite și reguli, fără granițe proprii, atunci poate deveni irascibil, inadaptabil când intră în medii noi unde există reguli și limite. Devine debusolat de normalitate. Integrarea în grupuri, la grădiniță, la școală, înseamnă să faci și ce vor ceilalți nu numai ce îți dorești tu. Am întâlnit și părinți care devin îngrijorați când copilul face ce îi spun cei din jur. Acea teamă că va deveni o marionetă. Să ajungi în punctul în care faci și ce vrei dar și ți se cere, fără a te frustra asta, este uneori o artă chiar și pentru adulți.

Lipsa regulilor și a limitelor poate îngreuna dobândirea auto-reglării emoționale.

Reglarea emoțională este un proces care se învață inițial din exterior și abia apoi este interiorizată. Concret, când un copil are un tantrum, are nevoie de părinte pentru a învăța să își stăpânească emoțiile, să le cunoască, să le accepte și să învețe să le regleze. Doar libertatea de a-l lăsa să se trântească pe jos nu este suficientă. Sigur că îl ajută să se poată descărca, dar, în funcție de vârstă și de nivelul dezvoltării are nevoie să îl înveți cum să gestioneze frustrarea pe care o simte. Să îl înveți ce tipuri de comportamente sunt ”acceptate” sau nu (de exemplu, să nu îi lovești pe cei din jur).

Copiii învață să ia decizii, luând decizii, nu executând ordine.

Acesta este motivul pentru care susțin libertatea oferită copiilor de a face ceea ce nu îi pune în pericol, chiar dacă ar părea activități de oameni mari. Și susțin și libertatea de a spune „nu”, de a purta ce vor, de a nu împărți cu oricine, orice, de a hotărî singuri pentru ei. Dar și pentru a învăța să ia decizii au nevoie de ghidaj direct și de propriul exemplu al părinților.

Doar în numele libertății nu îi ajutăm când le permitem să smulgă jucăria unui copil fără să îl întrebe, să țipe deranjând oamenii din jur, să umble cu obiecte periculoase fără a ști cum să le folosească, să strige lucrurile celorlalți, etc. Oprindu-i cu blândețe, nu le răpim libertatea, doar îi învățăm lucruri esențiale pentru ei și dezvoltarea lor ca adulți responsabili.

Punând reguli și limite nu le furăm libertatea și fericirea. Ne asumăm responsabilitatea de părinte, aceea de a crește un copil care se simte în siguranță, protejat, ghidat și susținut. Altfel, când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri!

Sursă poza: darius Bashar @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Când nu există limite copiii devin dezorientați și nesiguri apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Tot către cer și stele privim când ne este dor de Emma. Și nu avem unde să o găsim și să îi vorbim.

În suflet o port mereu. Iar mândrul mă întreabă serios dacă putem să mergem acolo. ”Acolo” unde este ea, nu putem. Pe stele, poate, cine știe care îi va fi drumul lui. Eu mi-s cam bătrână pentru asta

Vorbim des despre cosmos. Eu nu prea mă pricep la asta. Am cumpărat cărți și materiale și învăț în același timp cu el. Așa că n-am putut să refuz invitația Danonino și să îl duc să vadă în realitate primul și singurul cosmonaut român, pe Dumitru Prunariu. De altfel David l-a și întrebat, cu toată curiozitatea în ochii lui mari, cum se vede Pământul de acolo de sus.

„Anul acesta s-au împlinit 37 de ani de când am cucerit spațiul cosmic. Încă nu-mi vine să cred că mi-am depășit cu mult visul meu din tinerețe. De mic copil m-au fascinat misterele Universului și mi-am dorit să zbor, să descopăr lumi. Și, într-un final, am ajuns să zbor în Cosmos. Pasiunea, puterea, încrederea și curajul de a îndrăzni, sunt cele care m-au ajutat să ajung și mai aproape de visul meu. Dacă ești convins că vei ajunge acolo unde vrei, se vor găsi, într-un fel sau altul, și căi de a-ți realiza visele!”, spune Dumitru Prunariu.

Mesajul transmis în cadrul evenimentului de către Dumitru Prunariu, este ceea ce îmi doresc să păstreze în el și David.

Certitudinea că oricât de grea ne-ar fi viața uneori, oricât de dificil ar putea părea visul nostru, el se va realiza atât timp cât încă credem în el.

Și m-a amuzat și m-a umplut de iubire, când l-am văzut pe mândrul curajos că pune întrebări, cu năsucul într-un microfon atât de mare. Mai târziu s-a lipit cu totul într-un telescop să vadă planetele de aproape. Și își ținea un ochi acoperit cu mânuța lui mică și mai punea câteva întrebări să îl descoasă pe domnul de la Astroclubul București venit să îi împrietenească pe cei mici și pe cei mari, cu universul.

Acum avem temă să explorăm spațiul cu propulsoarele cu jeturi pe care le-a ochit la evenimentul organizat la Commons Hub Unirii și mi-a cerut să îl construim acasă. Cine credeți că aduna sticle de la birou? Eu , exact! Revin și cu modelul detaliat

Până una alta, am aflat că îl pot propulsa în spațiu și cu telefonul. Scanezi simbolul Shazam de pe ambalajele iaurturilor de băut sau de brânzică și explorează Universul alături de Dino.

Evenimentul a făcut parte din noua campanie educațională lasată de Daonino prin care încurajează părinții să descopere alături de copiii lor, spațiului cosmic. „Spune DA explorării” este parte a campaniei integrate de comunicare „Spune DA” lansată de Danonino în 2016, având ca prioritate promovarea unei creșteri frumoase a copiilor bazată pe autonomie, educație, încredere, dar și printr-o alimentație echilibrată.

Articolul Pana dincolo de stele si inapoi apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

El chiar știe că îi spun ”Da” de fiecare dată când este posibil.

Mă întreabă des dacă poate să pună mâna în cuptor. N-am idee de ce e interesant și important să o facă și o face destul de des. Îi spun ”Da” absolut de fiecare dată când nu a fost aprins cuptorul în prealabil. Deschide ușa, bagă capul în cuptor, fredonează vreo melodie și gata, trece la alte încercări. Mă întreabă când vrea să sară de pe mobilă, scaune, fotolii și pe unde se mai cațără el. Are această plăcere de a se cocoța pe te miri unde. De altfel, în patul lui suspendat de acasă, nu folosește niciodată scările pentru urcat, preferă varianta iedului. Adică țopăie pe canapea și de acolo pe marginea canapelei și de acolo în patul lui. Nu mă invidiați înainte de vreme, nu doarme în patul lui suspendat, doar se cațară.

Mă întreabă dacă poate să își ia jucăriile în cadă când face baie. Durează spre jumătate de oră până alege pe rând o jucărie. Și eu îi spun care este în pericol să se strice în contact cu apă și care nu. Doar azi la noi în baie sunt aliniate pe marginea căzii toată cazarma de militari, 3 dinozauri, 2 roboți, 3 vapoare, 1 crocodil și o lingură pentru înghețată. Șampoanele noastre sunt deja depozitate pe mașina de spălat și nu vreți să știți cum e când facem și noi un amărât de duș și nu avem voie să mișcăm de la locul ei vreo jucărie.

Au fost multe momente în care i-am spus ”Da” chiar dacă mi-ar fi fost mai comod și mai simplu să îi spun ”Nu”.

Când a vrut să meargă câteva zile la rând, la creșă în pijamale. Când a vrut să doarmă doar în boxeri și tricou chiar dacă eu mă înveleam cu pătura, dar el insista că îi este prea cald. Când a vrut să vadă cum e să desenzi cu carioca pe bluză. Când a dezmembrat zeci de mașinuțe Lego pe care eu le contruisem pentru el. Când a vrut să intre îmbrăcat în cadă și să își spele hainele cu șampon fără să le dea jos. Când a vrut să își cumpere din magazin un set de umerașe pe care încă le folosește pe post de arc.

Când vrea să umble prin oraș cu șapca pusă peste căciulă că e rece, dar îi bate și soarele în ochi, și cu pantalonii scurți peste cei lungi că așa i se pare lui că îi ține mai cald la fund. Când a vrut să mânânce biscuite pe pâine. Și multe altele pe care nici nu reușesc să mi le mai amintesc.

De fiecare dată i-am explicat și consecințele, fără să încerc să îl influențez și l-am lăsat singur să aleagă ce dorește să facă.

Îl încurajez și îl susțin să gândească, să decidă, să testeze, să facă experimente după cum spune chiar el. Cred mult în a ne învăța copiii să ia decizii singuri, să nu ajungă adulți care simt nevoia ca cineva să hotărască pentru ei. Copiii autonomi sunt creativi și curajoși, se simt liberi să testezi, să greșească și să reușească, au încredere în ei și în noi. Și ajung la fel ca adulți. Îmi doresc asta pentru el.

Acest articol este realizat la invitația Danonino, în cadrul campaniei ”Descoperă puterea unui simplu Da” prin care încurajează părinții să ofere autonomie copiilor și să-i susțină în realizarea ideilor lor, prin exemple concrete.

Sursă poza: Sigmund @ Unsplash

Articolul De multe ori ii spun ”Da” copilului meu chiar si atunci cand mi-ar fi fost mai comod sa ii spun ”Nu” apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Oana Moraru are 20 de ani experiență în învățământul privat și public. Este fondator și manager al Școalii Helikon, consultant educațional, învățător și profesor.

1. Sistemul actual de învățământ (de stat) pare prea rigid. Cât este adevăr și cât sunt părinții sceptici și temători?

E puțin spus rigid. E învechit, disfunctional și abuziv. Pentru că mediocritatea s-a generalizat, reflexul comun este să ne adaptăm cu toții la ce există deja. Să găsim excepții frumoase. Să vorbim în șoaptă despre dezastru, pentru că ar însemna că lovim în prea mulți oameni. Suntem ca în povestea broaștei care a fiert treptat în oală. Nici nu știm când a survenit sfârșitul; din punctual meu de vedere suntem acum în perioada post-tragedie, când unii și alții încă ne târâm, mai peticim, mai ne facem că nu știm ce se întâmplă.

De ce sunt atât de vehementă? Pentru că politețurile sunt ridicole când o țară întreagă bâjbâie de atâți ani și asistă nepăsătoare la statistici despre 90% copii martori ai unei agresiuni sau umiliri în școală, despre cel mai mare nivel de violență școlară, despre 42% analfabeți funcționali, despre facultăți de carton unde studenții nu știu să scrie românește corect. O spun cu toată responsabilitatea. Suntem 100 de ani în urma țărilor dezvoltate în educație. Avem o școală profund birocratizată, cu o pedagogie după ureche, susținută doar de sistemul de meditații și eforturile individuale ale familiilor, acasă. Și nimeni nu vorbește despre asta pentru că amploarea jenei au făcut ca sistemele de referință calitativă să devină periferice și invizibile.

2. Fiecare părinte își conturează o proprie filozofie de viață care este posibil să nu se suprapună cu sistemul de învățământ actual. Cum să echilibrezi balanța? Cum dezvolți o relație sănătoasă familie-copil-școală?

Părinții români treziți oarecum au o misiune grea. Vor exista mereu duplicitate, dublu standard și concesii în relația familie-școală. Singurul lucru pe care îl pot promite familiilor este că un copil iubit necondiționat acasă, văzut pentru ceea ce este el, apreciat și validat ca om, dincolo de rezultate școlare sau performanțe exterioare, trece mai elegant prin sistem.  E încărcat pe interior și mai greu de rănit. Nu e reactiv. Are o înțelepciune: înțelepciunea și echilibrul omului iubit. Mai mult, părinții trebuie să fie conștienți că fără ajutorul lor, fără educația caracterului întru reziliență, răbdare, ascultare activă și hărnicie, nu există creștere adevărată în niciun sistem, oricât de bun ar fi el.

3. De câtă direcționare, poate chiar împingere de la spate, are nevoie un copil pentru a învăța și de câtă libertate?

Împinsul de la spate este control. E ca și cum telecomanda stă în mâna altcuiva, iar eu, ca identitate, nu exist fără celălalt, superior mie. Expresia ”împinsului de la spate” a apărut ca rezultat al unui sistem care toarnă în copii fără să formeze matca gândirii. Părinții lor au trebuit să preia acasă teme și recuperări de explicații pierdute în clasă – fie din nepriceperea dascălului, fie din stufoșenia programei – și de aici a apărut expresia cu năduf al lui ”eu trebuie să îl împing de la spate, că altfel nu merge!”. Sigur că generații întregi se simt mânate din urmă în sensul că inerției lor carateristice li se așază din spate ambițiile și speranțele parentale. Numai că nepăsarea sau dezangajarea copiilor vine din ora aia în care învățarea se pretinde fără implicarea lor emoțională, pragmatică, personală, fizică și socială. De aici apatia copiilor și agitația ”împingătorilor de la spate”.

Sigur că unii copii trebuie sprijiniți mai mult, iar alții sunt mai siguri și mai autonomi. Sprijinul parental trebuie să existe, din umbră, în sens inspirațional și ocrotitor.

4. Cum descoperim talentele copilului nostru și vocația lui?

Talentele sunt naturale, nu trebuie descoperite. Tot ce e natural iese singur la iveală. Dacă noi nu le vedem adesea este pentru că ne orbesc fricile sau ambițiile de împlinire prin copii. Sau pentru că stăm uneori prea aproape. Prea în ceafa lor, ca să mai prindem vreodată o imagine de perspectivă a adevăratului lor spirit. Fiecare suflet vine pe lumea asta cu o misiune, cu o vocație. Fiecare om este aici ca să crească. Învățarea însăși este un fenomen natural, pe care omenirea l-a instituționalizat și șablonizat din interese pur economice. Talentul copiilor devine vizibil dacă sunt lăsați suficient de autonomi să își construiască vocea proprie. Adică felul în care ei vorbesc cu sine în propriul gând despre lume și viață. Despre ce le face plăcere sau nu.

Talentul iese la suprafață dacă în primii lor ani copiii au avut șansa să fie martorii unor oameni pasionați, entuziaști, care ard ei înșiși în talentul lor. Copiii se contaminează de energia noastră. Dacă noi suntem părinți cu vibrație interioară vie, cu angajament total în ceea ce facem, dacă suntem suficient de jucăuși și creativi, de flexibili și prezenți, este imposibil pentru copil să nu audă glasul propriei vocații.

Cei care rătăcesc în viață au trăit probabil în ape fie tulburi acasă, fie liniștite, sigure și subțirele, fără volburi, fără cascade de inspirație, pasiune și aventură.

Dacă vreți să aflați mai multe despre cum să trasam linia fina dintre libertate si sustinere atunci când vine vorba despre educația copiilor noștri, vă invit să participați la conferința ”Liber la educație sau educație la liber?”, organizată pe 11 iunie. În cadrul conferinței vor veni ca speakeri Oana Moraru, Gyorgy Gaspar și Carmen Lica, iar Special Guest va fi Larisa Petrini. Întregul eveniment va fi moderat de Alice Nastase, redactor-șef al revistei Marea Dragoste-Tango. Mai multe detalii despre eveniment, găsiți aici.

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Educatia si linia fina dintre libertate si sustinere (interviu cu Oana Moraru)   apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Maria Montessori a făcut o distincție clară între ”libertate” și ”independență” cu toate că în dicționar ele sunt sinonime. Independența este o primă fază în câștigarea libertății, iar libertatea înseamnă a fi “propriul tău stăpân”. Pentru claritate, vă ofer un exemplu: și animalele ajung să fie independente până la un punct (zboară, inoată, aleargă, mănâncă singure), dar nu sunt libere, libertatea presupune puterea de a avea obțiuni. Un leu nu va putea niciodată să zboare, așa că nu are libertatea de a alege, are doar libertatea de a alerga. Libertatea  ține de cunoaștere, voință și face parte din intelect.

Maria Montessori susține că doar într-un mediu bazat pe alegerea liberă, copilul își poate dezvolta propria voință. Totuși libertatea nelimitată nu este un răspuns; libertate nu înseamnă să lași copilul să facă orice își dorește.

Care sunt libertățile copilului?

– Libertatea de a alege activitățile și materialele de lucru. Copilul alege unde să lucreze, cu ce și pentru cât timp, în funcție de ceea ce îl interesează, fără a fi deranjat, întrerupt sau corectat.
– Libertatea de a decide forma socială. Stabilește dacă lucrează singur, cu un prieten sau într-un grup de prieteni.
– Libertatea de mișcare. Materialele au locul lor clar stabilit, dar copiii nu. Ei pot alege, de exemplu, dacă vor lucra la masă sau pe jos.
– Libertatea de comunicare. Copiii pot vorbi în timpul activităților și sunt inițiate jocuri care ajută la dezvoltarea limbajului.
– Libertatea de a alege timpul de lucru cu un material, precum și momentul când doresc să ia o pauză.
– Libertatea de a repeta o activitate și a folosi un material, ori de câte ori doreşte sau pur şi simplu, să nu se grăbească. Știți voi, ”repetiția este mama învățăturii”.

Care sunt limitările?

– Copiii nu sunt liberi să alerge, să țipe, să deranjezi alți colegi în timp ce lucrează. Ei învață să pună la loc materialele pe care le-au folosit pentru a putea fi utilizate și de colegi.
– Materialele Montessori sunt construite cu un anumit scop, motiv pentru care, copiii nu pot folosi orice instrument. Pedagogul este cel care le explică clar copiilor fiecare material, pentru a se asigura că va fi utilizat corect.
– Libertatea copilului de a alege activitățile este limită de ce hotărăște pedagogul că este adecvat vârstei lui și nivelului de dezvoltare (de exemplu nu vor fi lăsate pe rafturi materiale care nu sunt potrivite, astfel copiii nu au acces la ele).

Mai multe detalii despre metoda Montessori si de ce este preferata mea, gasiti in rubrica ”Dezvoltare educationala”.

Sursă poza: Jackie Hope @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Montessori – Libertate si limite apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

De ce metoda Montessori? Maria Montessori a pus in practica o metoda de educatie complexa, pornind de la propria teorie despre psihologia copilului; teorie, care, recunosc, se pliaza de minune modului in care vad eu dezvoltarea copiilor si nevoile lor de cunoastere.

De 6 ani lucrez in domeniul ONG-istic, in mare parte cu copii. Stiu, am vazut, am inteles ca sistemul nostru traditional are lacune mari. Cea mai mare hiba, din punctul meu de vedere: clasa de elevi este vazuta ca un tot, cand de fapt este construita din omuleti extremi de diferiti. Invatatorul/profesorul preda o cantitate de informatie, urmarand cu strictete curriculum, pentru ca apoi, cu aceeasi rigiditate sa noteze capacitatea fiecaruia de a retine informatia. Adultul paseaza, copilul primeste … primeste ce poate.

In metoda Montessori, adultul ghideaza, copilul invata.

Intr-un astfel de mediu copiii au liberatatea de a creste dupa propriul ritm, de a depasi fiecare stadiu al dezvoltarii atunci cand sunt pregatiti, fara a fi fortati, etichetati, evaluati. Adultii ghideaza atat dezvoltarea intelectuala a copiilor cat si formarea caracterului. In  sistemul traditional tot ce conteaza este cate poezii ai invatat, stelute galbene ai luat, sau calificative ai primit. In plus copiii sunt lasati sa ia propriile decizii, alegand ce activitati sa realizeze in functie de interese si dorinte.  Prin metoda Montessori, ei devin, inca de mici, implicati in propria viata si ajung apoi, adulti empatici, activi, optimisti, siguri pe sine. Si oare, nu astfel de copii ne dorim toti?

La o prima „vedere”, fara a cerceta ce presupune aceasta metoda, lucrurile pot fi intelese eronat:

– este o metoda pentru copiii cu nevoi speciale. Este adevarat ca, initial, Maria Montessori a aplicat aceasta metoda pe copiii cu deficiente, dar, ulterior, a adus cateva modificari practice, in asa fel incat, sa poata fi aplicata cu succes tuturor copiilor. Pana la urma metoda Montessori are la baza conceptul individualizarii educatiei in functie de nevoile fiecarui copil, fie ele speciale sau nu.
– copiii sunt lasati sa faca ce vor atat timp cat sunt fericiti. Chiar daca par ca se joaca, de fapt, copiii lucreaza si in acest timp invata. Si credeti-ma invata mai repede! Toti avem rezultate mai bune cand facem ceva cu placere nu?
– copiii nu isi dezvolta creativitatea. Exista anumite instrumente care pot fi utilizate, dar copiii au libertatea sa faca ei singuri legaturile dintre „concepte” si realitate, ceea ce ii determina sa isi dezvolte imaginatia si creativitatea.

Mai multe detalii despre de ce metoda Montessori este preferata mea, gasiti in rubrica ”Dezvoltare educationala”.

Sursă poza: Sigmund @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul De ce metoda Montessori? apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.