Se întâmplă des ca părinții să fie foarte atenți la nevoile evidente ale copiilor lor. Îi hrănesc, îi îmbrăca, îi culcă, îi învață să vorbească, să își facă prieteni. Îi duc la școală și la multe alte activități. Nimic nu e rău în asta. Se întâmplă des și ca părinții să își dorească să le ofere copiilor tot ceea ce le-a lipsit lor așa că sunt dispuși să se sacrifice. Și totuși partea care păcălește este tocmai atunci când se sacrifică pentru ceilalți, pentru că nu se iubesc pe ei înșiși. Iar părinții sunt oglindă pentru copiii lor și îi învață tot ceea ce sunt și fac, nu doar ceea ce spun rațional pe gură.

Copiii văd că ei nu contează, că ei caută ca altora să le fie bine. Și învață și ei să facă asta.

Se sacrifică și ei. Și prima relație în raport cu care devin dispuși să se sacrifice este tocmai cea cu părintele. Pentru că, ”dacă ei s-au sacrificat, datoria mea este să compensez mereu ce le lipsește lor, să îi fac fericiți, să le umplu golul”. Cu lecția neiubirii vine de mână și lecția datoriei. Inconștientul are o putere incredibilă.

Și devine un sacrificiu al copilului fără nici un rezultat final. Un copil nu poate umple niciodată golul unui părinte oricât de mult l-ar iubi și și-ar dori asta. Nu stă în puterea lui. Golul părintelui este în el de multă vreme, din durerile lui și traumele lui. Tocmai de aceea este și dispus să se sacrifice, pentru că în iluzia lui crede că acest sacrificiu îi va aduce liniștea și fericirea de care are nevoie. Părintele rămâne cu sacrificiul și cu golul. Copilul rămâne cu încărcătura de a-i fi dator părintelui, cu vinovăția de a nu reuși să îi fie suficient și cu propriul lui gol pe care nu are cum să îl mai umple din moment ce a învățat să trăiască raportat la altul și nu la el însuși. Vedeți cum devine un cerc de nedesfăcut?

De multe ori părinții își pierd din vedere propriile vieți și își asumă viața copiilor ca fiind a lor. Ce se întâmplă concret este că ei își amputează părți esențiale din ei și asta îi face să fie mai puțin plini de vitalitate. Iar copiii au nevoie de părinți ”vii”, plini de dragoste pentru viață. Părinții se pot sacrifica și ultra strădui să fie părinți ”perfecți”, și știu că asta vine din iubire pentru copii, dar dacă nu există fericire în interiorul lor copiii vor simți asta.

Când părinții nu își trăiesc propriile vieți, riscă să se identifice prea mult cu copiii lor și să devină acaparatori. Iar copiii au nevoie să respire propria lor viață.

Adevărul dureros este că părinții pot oferi cu adevărat conexiunea emoțională de care un copil are nevoie abia atunci când sunt conectați la ei înșiși. Când trăiesc autentinc, deschis, și separați de copil, ca indivizi. Atunci când părinții se sacrifică pentru copii o fac din nevoia inconștientă de a fi utili pentru cineva, de a fugi de ei înșiși, de durerea din ei, de a umple golul din ei cu cineva. Și îi determină fie să se simtă în mod nesănătos depedenți, fie să devină ”rebeli” ca dorință de a se împotrivi acestei atitudini ultraprotective care îi face să se simtă închiși. Sacrificiul părinților devine o povară prea mare pentru copii.

Știu, mă veți întreba care este totuși soluția …

Unul dintre cele mai bune lucruri pe care poți să le faci pentru copilul tău este să faci ceva pentru tine. Să îți umpli rezervorul cu bine. Să îți urmărești propria viață pentru a-i da și lui exemplul și libertatea de a o urmări pe a lui. Să cauți ce spune acest gol al tău, ce nevoie ți-a rămas atât de mult neîmplinită. Când ai învățat că tu nu contezi? Ce te-a făcut să cauți în inimile altora ce nu găsești în a ta? Ce poți să faci este să cauți să te vindeci. Așa vei putea fi acolo deschis cu tot sufletul tău, să sprijini și să oferi spațiu copilului tău să crească și să se desprinde și să te poți bucura de asta.

Sursă poza: Karim Manjra @ Unsplash

 Vă invit să dați like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter, prin introducerea adresei de e-mail (dreapta paginii, rubrica “Notificări articole”). 

Articolul Despre sacrificiul părinților și lecția neiubirii pe care o predau apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.

Depresia e un balaur care îți ia toate simțurile și te lasă gol.

Nimic nu te pregătește pentru depresie. Depresia nu e acea tristețe care te ajunge din când în când. E un gol care trăiește în permanență în tine și te scufundă când vrei să mai tragi o gură de aer. Ca o sinucidere lentă. Pentru că nu trăiești. Doar respiri.

„Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea.” Andrew Solomon

Cine te îndeamnă să bei un pahar cu vin ca să îți treacă depresia, habar nu are ce e ea. Cine îți spune să te uiți la câte ai, ca să îți treacă depresia, habar nu are ce e ea. Cine te sfătuiește să fii optimist ca să îți aduci bine, habar nu are ce e ea.

Diagnosticul depresiei se pune dacă se identifică prezența a 2 simptome majore și 4 minore, pentru o perioadă de cel puțin 2 săptămâni consecutive:

• tristețe profundă
• pierderea plăcerii și a interesului pentru activități care înainte îți făceau plăcere
• lipsă de poftă de mâncare sau apetit sever
• pierderi semnificative în greutate sau creștere în greutate
• incapacitate de a dormi sau somnolență excesivă
• agitație psihomotorie sau întârziere
• scăderea capacității de concentrare și de procesare a informațiilor
• sentimente de lipsă de valoare sau vinovăție excesivă
• gânduri recurente de moarte sau suicid

Și ce e cel mai dificil, balaurul ăsta stă invizibil în noi. Puțini aleg să vorbească, și mai puțini să ceară ajutor. E o boală care te face să te simți mai vinovat decât dacă ai avea vreo boală cu transmitere sexuală. Și veți vedea, că cei care vorbesc despre asta, sunt de cele mai multe ori cei care au ucis balaurul. Pentru că este mult mai confortabil să vorbești despre o boală după ce ai doborât-o. Nu mai există vinovăția excesivă că nu ești ca ceilalți. Că tu nu poți. Că tu nu simți. Că ție nu îți pasă de nimic. Eu l-am ucis. Nu știu dacă pentru totdeauna, dar sper. Pentru că atunci când te răpește pentru prima dată știi că balaurul poate reveni și mai târziu. Pentru că îl cunoști și îl recunoști. Și el te știe!

Emoțiile sunt miraculoase, dar îți dai seama de asta abia după ce le pierzi.

Îmi amintesc cât de bine a fost când am putut iar să simt supărări mărunte și plăceri la fel. Să zâmbesc real, nu doar pentru confortul celor din jur. Să mă enervez la fel și să îmi ocup mintea ciuntită cu dileme la fel: ce pantofi îmi stau mai bine în picior, câte kilograme arată cântarul, cum să îmi repar mașina zgâriată, cât de bine îmi stă părul și cum să îl conving pe David să mai dea din sutele de jucării. E un sentiment de viață care te inundă altfel când poți să simți, după ce nu ai mai simțim.

Depresia poate fi vizibilă sau invizibilă pentru ceilalți. Fiți atenți! Dacă lumina de viață din ochii voștri a dispărut de prea mult timp, dacă a dispărut din ochii celor pe care îi iubiți, fiți acolo și ajutați-i să caute ajutor. Depresia e un balaur parșiv și lipicios, dar nu de neînvins.

Porniți pe drumul către voi oricât de greu v-ar fi și oricât de prea departe de voi vă simțiți. Meritați!

***

Andrew Solomon explică foarte clar diferența dintre depresie, doliu și tristețe. Și vorbește din proprie experiență despre depresie, despre secretul acesta pe care îl ascundem și despre cât de adânc se cuibărește în noi și ne fură viața.

Articolul Depresia – acest balaur care iti ia toate simturile si te lasa gol apare prima dată în Psiholog Cristina Buja.